Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Grigore Codre în Dosarul nr. 109/197/2020/a1 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 632D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere deciziile Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 iulie 2016 şi nr. 134 din 20 martie 2018. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 11 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 109/197/2020/a1, Judecătoria Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Grigore Codre în procedura de cameră preliminară. Din susţinerile autorului excepţiei rezultă că, în cauză, organele de urmărire penală care au instrumentat dosarul de urmărire penală au procedat la audierea sa, atât în calitate de suspect, cât şi în calitate de inculpat, în lipsa unui apărător din oficiu care să vegheze asupra respectării drepturilor şi intereselor sale, având în vedere infracţiunea pentru care a fost cercetat, respectiv ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) din Codul penal, pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 90 lit. b) coroborate cu lit. c) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin prisma neincluderii obligativităţii asistenţei juridice în faza de urmărire penală, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Totodată, susţine că dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care sintagma „orice persoană“ nu include şi persoana făptuitorului, respectiv persoana împotriva căreia există suspiciunea rezonabilă că este principalul răspunzător/unul dintre principalii răspunzători pentru săvârşirea infracţiunii ce urmează să fie cercetată. Din această perspectivă, susţine că persoana împotriva căreia există suspiciunea rezonabilă că se va atrage răspunderea sa penală nu poate avea în mod legal capacitatea de a fi martor, deoarece aceasta ar însemna practic autoincriminarea sa. Mai mult, susţine că actuala reglementare nu oferă un remediu efectiv de a fi înlăturată declaraţia de martor dată de persoana învinuită. Nici după dobândirea calităţii de suspect, această persoană nu poate solicita înlăturarea declaraţiei sale acordate în calitate de martor, pe fondul lipsei cadrului legal necesar. 6. Judecătoria Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine, în acest sens, că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală reprezintă o opţiune a legiuitorului, care a considerat că până la finalizarea urmăririi penale suspectul, respectiv inculpatul se supun unor riscuri mai mici decât în cazul în care la finalizarea urmăririi penale se dispune o soluţie de trimitere în judecată şi este sesizată instanţa de judecată. În funcţie de materialul probator administrat, în urma cercetării judecătoreşti, a dezbaterilor şi a deliberării, instanţa poate dispune o soluţie de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei sau de condamnare. În privinţa suspectului, audiat iniţial în calitate de martor, apreciază că este oferit un remediu, component al dreptului la apărare, la art. 118 din Codul de procedură penală, care prevede că declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Consideră că suspectul, respectiv inculpatul au dreptul şi posibilitatea de a se prevala de această dispoziţie legală. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 iulie 2016 şi nr. 134 din 20 martie 2018. Cât priveşte dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală reţine că norma procesual penală prevede în mod expres că părţile şi subiecţii procesuali principali nu pot fi citaţi sau audiaţi în calitate de martori, iar în ipoteza în care o persoană a fost audiată iniţial în calitate de martor, însă ulterior aceasta dobândeşte calitatea de suspect sau inculpat, sunt incidente dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, care stipulează că declaraţia dată ca martor nu poate fi folosită împotriva sa. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: - Art. 90 lit. b) şi c): „Asistenţa juridică este obligatorie: [...] b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; c) în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.“; – Art. 115 alin. (1): „(1) Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.“ 12. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, cât şi prevederile art. 6 paragraful 1 teza întâi şi paragraful 3 lit. c) privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 234 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 4 august 2023, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut, în paragrafele 12-16 ale deciziei, că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi situaţiile în care consideră că este necesar. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie fiind lăsate la aprecierea exclusivă a legiuitorului. Astfel, situaţiile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului se caracterizează prin faptul că apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însuşi textul de lege criticat. 14. Totodată, prin decizia precitată, Curtea a constatat că persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat în cursul urmăririi penale şi cele care au calitatea de inculpat în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii se află în situaţii juridice diferite, chiar dacă sunt acuzate de săvârşirea unor infracţiuni din aceeaşi categorie, respectiv infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau detenţiunea pe viaţă. Diferenţa este determinată de specificul celor două faze procesuale invocate şi de drepturile şi obligaţiile diferite pe care părţile procesului penal le au în cadrul acestor faze. Aceste aspecte justifică reglementarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit sub aspectul asigurării asistenţei juridice din oficiu, fără ca, în acest fel, textul de lege criticat să contravină prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. De altfel, în cursul urmăririi penale, persoanele în sarcina cărora este reţinută săvârşirea unor infracţiuni din categoria anterior menţionată au dreptul de a-şi angaja un avocat, fiindu-le asigurat, conform aceleiaşi jurisprudenţe, dreptul la apărare (în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 10 august 2016, Decizia nr. 506 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 20 octombrie 2016, Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018, şi Decizia nr. 519 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 27 ianuarie 2020). 15. De asemenea, prin Decizia nr. 650 din 19 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 17 februarie 2022, paragraful 18, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici accesului liber la justiţie, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, iar regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Astfel, accesul liber la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de prevederile art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau niciun grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 24). 16. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2022, paragrafele 15-20, că normele procesual penale criticate reglementează unul dintre cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, şi anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şiar putea face singur apărarea, şi, totodată, că art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. 17. Curtea a reţinut, totodată, că, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. 18. De asemenea, Curtea a reţinut şi faptul că norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală - care este mai favorabilă decât norma corespondentă din art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer - asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie, şi anume în cazurile stabilite de art. 90 din Codul de procedură penală. 19. Totodată, faţă de criticile formulate în cauză, Curtea a reţinut că este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a instanţei de judecată existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală, câtă vreme circumstanţele de natură să îl împiedice pe inculpat să îşi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport cu aceste circumstanţe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. De altfel, Curtea a reţinut că modul de interpretare şi aplicare de către organul judiciar a dispoziţiilor art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de control constituţional, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti. 20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 21. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, în raport cu criticile formulate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională. În decizia menţionată anterior, Curtea a reţinut că, în forma în vigoare la data examinării, art. 118 din Codul de procedură penală reglementa „dreptul martorului de a nu se acuza“ ca obligaţie procesuală negativă a organului judiciar, care nu putea folosi declaraţia dată în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declaraţiei, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeaşi cauză. Astfel, Curtea a constatat că art. 118 din Codul de procedură penală, în forma la data examinării, avea în vedere două ipoteze, şi anume: (i) ipoteza în care persoana era audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândea calitatea de suspect şi (ii) ipoteza în care persoana avea deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispunea disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândea calitatea de martor (paragraful 62). 22. Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză au în vedere prima ipoteză, menţionată la paragraful anterior, cu privire la care instanţa de control constituţional a reţinut, în Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, precitată, că, în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere şi neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficienţă acestui drept în ceea ce îl priveşte pe suspectul de facto, care încă nu a dobândit calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar şi în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calităţii oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voinţă a organelor judiciare, care nu emit ordonanţa în condiţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală (paragraful 64). Totodată, persoana ascultată în calitate de martor - sub prestare de jurământ şi sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură să o incrimineze - se confruntă cu (cel puţin) două alegeri dificile, respectiv (i) să furnizeze organelor judiciare informaţii incriminatoare sau (ii) să mintă şi să rişte să fie condamnată pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă (paragraful 67). În aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut că dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, are drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional (paragraful 71). 23. Ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 236 din 2 iunie 2020 în Monitorul Oficial al României, Partea I, art. 118 din Codul de procedură penală a fost modificat prin art. I pct. 12 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023, astfel că norma procesual penală în vigoare prevede că „(1) Martorul are dreptul să nu declare fapte şi împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina. Organul judiciar este obligat să îi aducă la cunoştinţă acest drept înainte de fiecare audiere, în condiţiile art. 120. (2) Probele obţinute cu încălcarea prevederilor alin. (1) nu pot fi folosite împotriva martorului în niciun proces penal. Dispoziţiile art. 102 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător. (3) Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară. (4) Dacă martorul se prezintă la audiere însoţit de un avocat, acesta poate asista la audiere.“ 24. Norma procesual penală criticată în prezenta cauză stabileşte sfera persoanelor ce pot avea calitatea de martor în procesul penal, care este delimitată dintr-o dublă perspectivă prin coroborarea dispoziţiilor art. 114 şi 115 din Codul de procedură penală, în sensul că „Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.“ [art. 114 alin. (1)], respectiv că „Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.“ [art. 115 alin. (1)]. 25. Or, în lumina celor statuate în jurisprudenţa recentă a instanţei de control constituţional, menţionată în paragrafele anterioare, având în vedere, în mod special, considerentele din paragraful 85 al Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020, Curtea reţine că o persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în faţa organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere şi la neautoincriminare şi ca aceasta să beneficieze de toate garanţiile reţinute de instanţa de control constituţional în decizia precitată şi transpuse prin modificarea normelor procesual penale ale art. 118. Având în vedere cadrul legal şi jurisprudenţial anterior menţionat, Curtea nu poate reţine criticile formulate de autor şi urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Grigore Codre în Dosarul nr. 109/197/2020/a1 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
