Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77 alin. (2), ale art. 82 alin. (4) şi ale art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie ridicată de Tartousi Mustafa în Dosarul nr. 116/36/2019 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.896D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a depus la dosar un înscris prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi judecarea cauzei în lipsă. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile legale criticate fac parte dintr-un cadru normativ reglementat de legiuitor în virtutea competenţei sale, cu privire la regimul străinilor, iar termenii folosiţi în cadrul reglementării sunt norme clare şi previzibile, al căror înţeles poate fi determinat cu uşurinţă de către destinatarii acestora. De asemenea, se mai arată că decizia Inspectoratului de Stat pentru Imigrări este supusă controlului unei instanţe judecătoreşti, fiind asigurate garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 18 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 116/36/2019, Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 77 alin. (2), ale art. 82 alin. (4) şi ale art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Excepţia a fost ridicată de Tartousi Mustafa într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei împotriva Deciziei din 14 februarie 2019, emisă de către Inspectoratul de Stat pentru Imigrări - Direcţia migraţie - Serviciul pentru Imigrări al judeţului Constanţa, solicitând, în principal, anularea acesteia şi obligarea la emiterea unei vize de şedere îndelungată pe teritoriul României. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 77 alin. (2) teza enunţiativă şi ale art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 se susţine, în esenţă, că emiterea actului administrativ ce priveşte revocarea dreptului de şedere pe termen lung încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate, dat fiind faptul că „măsura expulzării“ trebuie să fie dispusă de o instanţă judecătorească, în cadrul unei proceduri contradictorii, în care cel vizat trebuie să se bucure de un set minimal de garanţii procedurale. În acelaşi sens, se arată că măsura suprimării unui drept recunoscut de lege nu poate fi apanajul unui organ administrativ, iar faptul că decizia administrativă de revocare este supusă controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ nu acoperă neconstituţionalitatea textului de lege criticat. 7. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 77 alin. (2) lit. a) teza întâi din acelaşi act normativ, se susţine că „ameninţarea la adresa ordinii publice“ este descrisă generic, imprecis şi impredictibil, fără raportare la vreun criteriu obiectiv şi verificabil, iar modul în care a fost reglementat textul de lege criticat contrazice criteriile stabilite la pct. 4, 6, şi 21 din preambulul Directivei 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003, precum şi la art. 6 alin. (1) privind ordinea publică şi securitatea publică şi art. 12 alin. (1) referitor la protecţia împotriva expulzării, criterii ce nu au fost transpuse în integralitatea lor în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002. În acelaşi sens, se mai susţine că textul de lege criticat este neconstituţional întrucât, cu ignorarea actelor internaţionale în materie, nu prevede interdicţia legală de a se dispune expulzarea sau revocarea dreptului de şedere al străinului şi returnarea străinului, faţă de state ori zone în care există război, război civil, război religios, rebeliuni armate, în care există opresiuni sau represiuni faţă de minorităţi religioase, etnice, sexuale sau în care libertatea de conştiinţă este reprimată. De asemenea, nu este reglementată modalitatea în care are loc îndepărtarea străinului, nu se prevede că acesta poate fi îndepărtat de pe teritoriul naţional doar în statul a cărui cetăţenie o are sau al cărui apatrid era anterior dobândirii dreptului de şedere în România. Or, se susţine că reglementarea criticată nu concordă cu valorile poporului român, care este tradiţional unul tolerant, pentru care viaţa este o valoare supremă. 8. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 77 alin. (2) lit. a) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, se arată că acest text de lege instituie o prezumţie legală, în sensul că este considerată ameninţare la adresa ordinii publice condamnarea străinului la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 5 ani, iar redactarea acestuia este imprecisă, întrucât nu distinge cu privire la natura infracţiunilor săvârşite cu intenţie, pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea mai mare de 5 ani, cu ignorarea faptului că scopul executării pedepsei este reeducarea condamnatului şi reinserţia socială a acestuia. De asemenea, se mai susţine că textul de lege criticat este neconstituţional întrucât are în vedere numai pedeapsa principală cu închisoarea mai mare de 5 ani, nu şi raportul dintre celelalte pedepse aplicate prin hotărârea penală şi decizia autorităţii administrative. 9. Se mai susţine că sintagma „pericol la adresa securităţii naţionale“, cuprinsă în art. 77 alin. (2) lit. b) din ordonanţa criticată este vagă şi imprecisă, astfel încât nu poate fi controlată în mod efectiv de către instanţa judecătorească chemată să cenzureze decizia autorităţii administrative. În acest sens, arată că actele internaţionale invocate circumstanţiază ameninţarea la adresa securităţii naţionale ca fiind „serioasă“, „reală“, „actuală“ sau „suficient de gravă“. 10. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, se arată că acestea instituie o excepţie de la interdicţia returnării străinului care este părintele unui minor cetăţean român şi căruia îi acordă îngrijire şi întreţinere în mod efectiv, ce priveşte situaţia în care străinul este considerat o ameninţare pentru ordinea publică sau securitatea naţională. Astfel, se susţine că textul de lege criticat este în contradicţie cu actele internaţionale invocate, precum şi cu dispoziţiile art. 263 din Codul civil şi cu cele ale Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora orice măsură privitoare la copil trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al acestuia. De asemenea, se mai susţine că textul de lege criticat nu instituie nicio interdicţie pentru expulzarea sau returnarea străinului care face parte dintr-o familie, în accepţiunea largă a acesteia, stabilită legal pe teritoriul României, indiferent dacă din această „familie“ face parte sau nu face parte un minor cetăţean român. 11. În concluzie, se arată că România nu a transpus decât parţial actele normative internaţionale invocate, iar în cazuri particulare legislaţia internă este chiar potrivnică acestora. 12. Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că prevederile legale criticate dau expresie competenţei constituţionale a legiuitorului de a reglementa regimul juridic al străinilor, iar competenţa autorităţii naţionale de revocare a dreptului străinului de şedere în România corespunde limitărilor permise de lege, ce presupun şi respectarea unor garanţii ale drepturilor acestor persoane. În ceea ce priveşte condiţiile în care se poate dispune revocarea dreptului de şedere pe termen lung, excepţiile instituite pentru străinii care constituie un pericol pentru ordinea publică, securitatea naţională ori care suferă de o boală ce ameninţă sănătatea publică şi refuză să se supună măsurilor stabilite de către autorităţile medicale, respectiv condiţiile în care se poate emite decizia de returnare, se apreciază că acestea intră în marja de apreciere a legiuitorului. Invocă cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 77 alin. (2), ale art. 82 alin. (4) şi ale art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: - Art. 77 alin. (2): "(2) Inspectoratul General pentru Imigrări revocă, prin decizie motivată, dreptul de şedere pe termen lung atunci când se constată că: a) rezidentul permanent constituie o ameninţare la adresa ordinii publice. Condiţia se consideră îndeplinită dacă a săvârşit, cu intenţie, infracţiuni pe teritoriul României pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani; b) rezidentul permanent prezintă pericol pentru securitatea naţională." – Art. 82 alin. (4): „(4) Prevederile alin. (1) şi (2) nu se aplică în cazul străinilor care constituie un pericol pentru ordinea publică, securitatea naţională ori care suferă de o boală care ameninţă sănătatea publică şi refuză să se supună măsurilor stabilite de către autorităţile medicale.“ – Art. 83: "(1) Decizia de returnare constituie actul administrativ prin care Inspectoratul General pentru Imigrări constată şederea ilegală pe teritoriul României a străinului şi stabileşte obligaţia acestuia de returnare, precum şi termenul pentru plecarea voluntară.(2) Prin excepţie de la alin. (1), în cazul străinului declarat indezirabil sau care prezintă risc de sustragere de la executarea voluntară a obligaţiei de returnare, prin decizia de returnare se constată şederea ilegală pe teritoriul României şi se stabileşte obligaţia de returnare şi îndepărtarea sub escortă.(3) Prezintă risc de sustragere de la executarea voluntară a obligaţiei de returnare: a) străinul care a trecut sau a încercat să treacă ilegal frontiera de stat a României; b) străinul care a intrat în România în perioada de interdicţie dispusă anterior; c) străinul a cărui identitate nu a putut fi stabilită; d) străinul pentru care s-a finalizat procedura de azil sau care a renunţat la aceasta şi care nu a respectat obligaţia de a părăsi teritoriul României, stabilită potrivit legislaţiei privind azilul; e) străinul a cărui conduită determină suspiciunea rezonabilă că intenţionează să se sustragă de la executarea voluntară a obligaţiei de returnare.(4) Decizia de returnare se întocmeşte în scris în două exemplare, fiecare în limba română şi într-o limbă de circulaţie internaţională, şi conţine motivele de fapt şi de drept, precum şi informaţiile privind căile de atac posibile.(5) Inspectoratul General pentru Imigrări furnizează, la cererea străinului, o traducere scrisă sau orală a principalelor elemente ale deciziei de returnare, inclusiv informaţii cu privire la căile de atac posibile, în limba pe care acesta o înţelege sau despre care se presupune în mod rezonabil că o înţelege.(6) Prevederile alin. (5) nu sunt aplicabile străinilor care au trecut ilegal frontiera de stat a României sau a altui stat membru al Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European ori a Confederaţiei Elveţiene. În acest caz, odată cu decizia de returnare se comunică şi o fişă, redactată în 5 limbi dintre cele mai des utilizate sau înţelese de către străinii aflaţi pe teritoriul României, conţinând informaţii care să explice principalele elemente din formularul standard al deciziei de returnare." 17. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 18 alin. (1) privind protecţia generală a cetăţenilor străini şi apatrizi, art. 19 alin. (4) referitoare la expulzare sau extrădare, art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 22 alin. (1) şi (2) privind dreptul la viaţă şi la integritate psihică, art. 23 alin. (1) referitor la libertatea individuală şi siguranţa persoanei, art. 26 alin. (1) privind respectarea şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, art. 29 - Libertatea conştiinţei, art. 48 alin. (1) referitor la familie, art. 49 alin. (1) privind protecţia copiilor şi a tinerilor şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 18. De asemenea, autorul excepţiei a mai invocat încălcarea unor texte din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 2 pct. 1 privind dreptul la viaţă, art. 3 - Interzicerea torturii, art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, art. 9 - Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, art. 18 - Limitarea folosirii restrângerii drepturilor), din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie (art. 2 pct. 3 referitor la interzicerea expulzării propriilor cetăţeni), din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie (art. 1 - Garanţii procedurale în cazul expulzărilor de străini, art. 2 - Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, art. 4 - Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, art. 5 - Egalitatea între soţi), din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie (art. 1 - Interzicerea generală a discriminării), texte din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [art. 4 - Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, art. 6 - Dreptul la libertate şi la siguranţă, art. 10 alin. (1) privind libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, art. 19 alin. (2) referitor la protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare, art. 24 alin. (1) referitor la drepturile copilului, art. 33 alin. (1) privind viaţa de familie şi viaţa profesională, art. 52 alin. (1) referitor la întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor, art. 53 - Nivelul de protecţie şi art. 54 - Interzicerea abuzului de drept], din Pactul internaţional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile civile şi politice (art. 5 pct. 2 privind interzicerea derogărilor de la drepturile fundamentale ale omului, art. 13 referitoare la condiţiile expulzării unui străin aflat pe teritoriul unui stat, art. 24 pct. 1 privind dreptul la ocrotire acordat minorilor), din Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului (art. 3 pct. 1 referitor la interesul superior al copilului, art. 5 privind rolul părinţilor în dezvoltarea adecvată a copilului, art. 9 privind separarea de părinţi, art. 10 pct. 1 privind ieşirea sau părăsirea ţării în scopul reunificării familiei şi pct. 2 referitor la dreptul copilului de a întreţine relaţii personale şi contacte directe, în mod regulat, cu ambii săi părinţi, dacă aceştia îşi au reşedinţa în state diferite, art. 18 pct. 1 privind responsabilitatea comună a părinţilor pentru creşterea şi dezvoltarea copilului, art. 30 referitor la copiii aparţinând minorităţilor sau altor populaţii indigene, art. 37 privind dreptul la protecţie împotriva torturii, tratamentelor degradante şi lipsirii de libertate, art. 38 pct. 1 şi 4 referitoare la protecţia copiilor afectaţi de conflicte armate), texte din Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984 (art. 3 referitor la extrădare şi art. 16 pct. 2 privind tratamentele cu cruzime, inumane sau degradante), din Tratatul din 25 martie 1957 instituind Comunitatea Europeană (art. 5 din tratat şi art. 5 din Protocolul nr. 2 la Tratat, „referitoare la aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii“), din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecţie internaţională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe sau de către un apatrid (pct. 13, 14 şi 17 din Preambul, referitoare la interesul superior al copilului, respectul pentru viaţa de familie şi, respectiv, reunirea membrilor de familie şi art. 6 din Regulament, privind garanţiile acordate minorilor), din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen), (pct. 27 referitor la faptul că o derogare de la principiul fundamental al libertăţii de circulaţie a persoanelor trebuie interpretată în mod strict, pct. 36 referitor la faptul că acest regulament trebuie să fie pus în aplicare în conformitate cu obligaţiile statelor membre în ceea ce priveşte protecţia internaţională şi principiul nereturnării şi art. 4 referitor la drepturi fundamentale), precum şi texte din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung [pct. 4 referitor la integrarea resortisanţilor ţărilor terţe care s-au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre, pct. 6 privind dobândirea statutului de rezident pe termen lung, pct. 16 privind protecţia împotriva expulzării a rezidenţilor pe termen lung, pct. 21 referitor la dreptul de şedere, cuprinse în Preambul, art. 6 alin. (1) privind ordinea publică şi securitatea publică şi art. 12 alin. (1) referitor la protecţia împotriva expulzării]. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 2 lit. i^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, străinul posesor al unui drept de şedere pe termen lung poate rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă nedeterminată, în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 77 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă criticată prevăd revocarea dreptului de şedere pe termen lung, prin decizie motivată a Inspectoratului General pentru Imigrări, atunci când se constată că rezidentul permanent constituie o ameninţare la adresa ordinii publice sau un pericol pentru securitatea naţională, respectiv, dacă a săvârşit, cu intenţie, infracţiuni pe teritoriul României pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani. 20. Împotriva străinului pentru care s-a constatat şederea ilegală, în condiţiile în care acesta nu mai îndeplineşte condiţiile legale de intrare şi/sau de şedere, Inspectoratul General pentru Imigrări emite decizia de returnare (art. 81 din ordonanţa de urgenţă criticată). 21. Decizia de returnare constituie actul administrativ prin care se constată şederea ilegală pe teritoriul României a străinului şi se stabilesc obligaţia de returnare a acestuia, precum şi termenul pentru plecarea voluntară. Obligaţia de returnare stabilită în decizie se execută voluntar, cu excepţia situaţiilor în care străinul prezintă risc de sustragere de la executarea voluntară, caz în care prin decizia de returnare se stabileşte îndepărtarea sub escortă (art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002). Decizia de returnare se poate contesta la curtea de apel în a cărei rază de competenţă teritorială se află structura Inspectoratului General pentru Imigrări care a emis-o (art. 85 din ordonanţa de urgenţă criticată). 22. Potrivit art. 82 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, în cazul străinilor care constituie un pericol pentru ordinea publică sau securitatea naţională, măsura interzicerii returnării nu este aplicabilă, chiar dacă străinul se regăseşte într-una din ipotezele reglementate de art. 82 alin. (1) şi (2), respectiv: străinul este minor, iar unul dintre părinţii acestuia are drept de şedere în România; străinul este părinte al unui minor care are cetăţenia română, dacă minorul se află în întreţinerea acestuia sau dacă există obligaţia plăţii pensiei de întreţinere, obligaţie pe care străinul şi-o îndeplineşte cu regularitate; străinul este căsătorit cu un cetăţean român sau cu un străin care are drept de şedere pe termen lung pe teritoriul României; străinul a depăşit vârsta de 65 de ani. 23. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la art. 77 alin. (2) teza introductivă şi la art. 83 se susţine, în esenţă, că „măsura expulzării“ dispusă de Inspectoratul General pentru Imigrări este neconstituţională, dat fiind faptul că intră în competenţa unui organ administrativ, iar nu a instanţei judecătoreşti, în cadrul unei proceduri contradictorii. Or, analizând dispoziţiile legale incidente, Curtea reţine că măsura revocării dreptului de şedere, urmată de returnare, reglementată de textele de lege criticate, este dispusă de un organ administrativ, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor legale de şedere pe teritoriul României, şi nu se confundă cu expulzarea, definită în mod expres la art. 2 lit. v^1) din actul normativ criticat ca fiind punerea în executare a pedepselor accesorii, respectiv complementare de interzicere a exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, aplicate potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Dimpotrivă, ipoteza normativă a textului de lege criticat are în vedere o măsură administrativă, dispusă ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor legale de şedere pe teritoriul României. În acest sens, referitor la dispoziţiile generale privind şederea străinilor, art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 stabileşte regula generală potrivit căreia străinii aflaţi temporar în mod legal în România pot rămâne pe teritoriul statului român numai până la data la care încetează dreptul de şedere stabilit prin viză sau, după caz, prin permisul de şedere, regulă ce exprimă condiţia legalităţii şederii străinilor în ţara noastră. Aşadar, consecinţa concretă a încălcării regulii generale stabilite la art. 11 alin. (1) este reprezentată de decizia de returnare, fiind firesc ca străinul ce nu mai îndeplineşte condiţiile legale de şedere să fie obligat să părăsească teritoriul României. 24. Mai mult, Curtea reţine că deciziile sau măsurile dispuse de Oficiul Român pentru Imigrări pot fi contestate în justiţie, în privinţa legalităţii şi temeiniciei deciziei de returnare, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, care se va pronunţa asupra plângerii, în cadrul unui proces care prezintă toate garanţiile specifice procesului echitabil, părţile beneficiind de toate drepturile procesuale şi apărările pe care le consideră necesare. 25. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate formulată în legătură cu prevederile art. 77 alin. (2) lit. a) şi art. 77 alin. (2) lit. b), raportat la lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a acestora, Curtea reţine că norma criticată reglementează în mod limitativ cazurile în care Inspectoratul General pentru Imigrări revocă, prin decizie motivată, dreptul de şedere pe termen lung, respectiv atunci când străinul constituie o ameninţare la adresa ordinii publice ori un pericol pentru securitatea naţională, respectiv dacă a săvârşit, cu intenţie, infracţiuni pe teritoriul României pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani. 26. În privinţa exigenţelor de calitate a legii, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, legea trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (reglementarea să aibă caracter de normă primară), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat) (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 12 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 11 martie 2020, paragraful 43). 27. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că dispoziţiile art. 77 alin. (2) lit. a) şi ale art. 77 alin. (2) lit. b) din ordonanţa de urgenţă criticată sunt redactate într-o manieră lipsită de echivoc, ce permite destinatarilor acestora să le înţeleagă pe deplin semnificaţia, astfel încât să fie în măsură să se conformeze regulilor impuse de acestea. Orice normă juridică are un anumit grad de generalitate şi abstractizare, dată fiind adresabilitatea sa generală, astfel încât nu poate include toate ipotezele ce se pot întâlni în cadrul comportamentului social. În acelaşi sens, referitor la respectarea criteriului calităţii legii în cadrul procesului de legiferare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării (Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Reckvényi împotriva Ungariei, paragraful 34). În concluzie, din perspectiva aspectelor de calitate a legii, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate sunt conforme prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) relative la principiul supremaţiei Constituţiei şi a obligativităţii respectării legilor, sub aspectul accesibilităţii, clarităţii, preciziei şi previzibilităţii normei. 28. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate mai susţine, pe de altă parte, că art. 77 alin. (2) lit. a) nu prevede interdicţia legală de a se dispune returnarea străinului, în state sau zone în care există război, opresiuni sau represiuni faţă de minorităţi religioase, etnice, sexuale sau în care libertatea de conştiinţă este reprimată, şi nici modalitatea în care are loc îndepărtarea străinului. 29. În legătură cu aceste susţineri, Curtea reţine că o modificare a prevederilor de lege criticate, în sensul introducerii anumitor precizări, excedează competenţei Curţii Constituţionale, care nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a legii de către Oficiul Român pentru Imigrări. Totodată, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională nu poate modifica sau completa prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate, acest text de lege fiind o consecinţă a dispoziţiilor constituţionale care consacră rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, şi Decizia nr. 240 din 29 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 30 iunie 2014, paragraful 22). 30. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 se susţine, în esenţă, că excepţia instituită de la interdicţia returnării străinului considerat o ameninţare pentru ordinea publică sau securitatea naţională, care este părintele unui minor cetăţean român şi căruia îi acordă îngrijire şi întreţinere în mod efectiv, este în contradicţie cu actele internaţionale invocate, precum şi cu dispoziţiile art. 263 din Codul civil şi cu cele ale Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. 31. Curtea reţine că principiul interesului superior al copilului este recunoscut în cuprinsul Codului civil şi al Legii nr. 272/2004 ca o condiţie sine qua non a oricăror demersuri şi decizii care privesc copiii, precum şi a reglementărilor legale ori actelor juridice cu incidenţă în domeniul protecţiei drepturilor copilului. Ca atare, prevalenţa acestui principiu se referă la raporturi juridice care privesc direct sau indirect copiii, iar nu la situaţii sau raporturi juridice care se răsfrâng în mod exclusiv asupra părinţilor acestora. În acest sens, art. 2 alin. (4) din Legea nr. 272/2004 dispune în mod expres că principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de către instanţele judecătoreşti. Aşadar, impunerea respectării obligaţiilor legale de către străinii care au dobândit dreptul de şedere pe termen lung pe teritoriul României, precum şi consecinţele ce decurg din actele sau faptele ce pun în pericol ordinea publică sau securitatea naţională, în cazul în care străinul este părintele unui copil căruia îi acordă îngrijire, nu pot avea în sine şi în mod automat semnificaţia încălcării principiului interesului superior al copilului aflat în îngrijire. Mai mult, acest principiu este incident inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, inclusiv din punctul de vedere al posibilităţilor acestora de a-i asigura o dezvoltare fizică, intelectuală şi morală, condiţie care nu poate fi considerată în mod obiectiv îndeplinită în cazul în care părintele constituie o ameninţare la adresa ordinii publice, securităţii naţionale ori dacă a săvârşit, cu intenţie, infracţiuni pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani. 32. Totodată, susţinerea potrivit căreia art. 82 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 nu instituie nicio interdicţie pentru expulzarea sau returnarea străinului care face parte dintr-o familie ce include şi un minor, cetăţean român, nu poate fi reţinută, dat fiind faptul că acestea nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, ci se referă la oportunitatea reglementării. În sensul jurisprudenţei Curţii, actul de reglementare primară (legea, ordonanţa simplă şi ordonanţa de urgenţă a Guvernului), ca act juridic de putere, este expresia exclusivă a voinţei legiuitorului, care decide să legifereze în funcţie de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia (a se vedea Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 84). 33. În ceea ce priveşte susţinerile privind lipsa de transpunere integrală a actelor normative invocate, inclusiv a criteriilor stabilite în Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 16 din 23 ianuarie 2004, Curtea reţine că nu are competenţa de a verifica dacă toate dispoziţiile dintr-o directivă au fost sau nu transpuse, aceasta fiind o chestiune care ţine de legiferare şi nu de controlul de constituţionalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 390 din 13 iulie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 746 din 25 iulie 2022, paragraful 73). 34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Tartousi Mustafa, în Dosarul nr. 116/36/2019 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 77 alin. (2), ale art. 82 alin. (4) şi ale art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Irina Loredana Gulie ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
