Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Nelu Şerban în Dosarul nr. 3.202/233/2020/a1.4 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 548D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei a solicitat soluţionarea în lipsă a acesteia. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere deciziile Curţii Constituţionale nr. 325 din 9 mai 2017 şi nr. 99 din 25 februarie 2020. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 16 aprilie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.202/233/2020/a1.4, Tribunalul Galaţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Alexandru Nelu Şerban cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate de parchet împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la judecătorie prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar faţă de autorul excepţiei, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal şi viol. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că, prin analiza criteriilor prevăzute de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, care privesc „evaluarea gravităţii faptei“, respectiv „modul şi circumstanţele de producere a faptei“, de către judecător, în faza camerei preliminare, cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei unor măsuri preventive, se ajunge la o poziţionare a judecătorului de partea acuzării, obligându-l, astfel, să nu mai fie imparţial la momentul soluţionării fondului cauzei. De asemenea, susţine că evaluarea gravităţii faptei este un proces intelectiv ce trebuie să aibă loc la momentul individualizării pedepsei, nicidecum la momentul prelungirii unei măsuri preventive. 6. Tribunalul Galaţi - Secţia penală apreciază că cele două criterii indicate în cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în vederea evaluării stării de pericol pentru ordinea publică, întrunesc exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării prezumţiei de nevinovăţie. Reţine, în acest sens, că starea de pericol pentru ordinea publică nu poate fi evaluată doar la nivel abstract, în raport cu natura infracţiunii şi limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, ci trebuie analizată in concreto, în funcţie de circumstanţele concrete ale săvârşirii faptei şi de circumstanţele personale ale inculpatului. În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în această etapă procesuală, analiza efectuată de judecător descrie un stadiu al suspiciunii, iar nu o constatare a vinovăţiei. Arată că elementele de fapt şi de drept ce trebuie examinate şi analizate în cazul măsurilor preventive nu sunt aceleaşi cu cele care trebuie examinate şi care fundamentează faptele şi vinovăţia inculpatului în urma cercetării judecătoreşti şi care constituie obiect al judecăţii. Reţine că, în cazul măsurii arestării preventive, se examinează probele care justifică suspiciunea rezonabilă de comitere a faptelor reglementate de legea penală, precum şi incidenţa cazurilor de arestare preventivă prevăzute de art. 223 din Codul de procedură penală, care nu înfrâng prezumţia de nevinovăţie. Concilierea dintre existenţa şi aplicarea măsurilor preventive privative de libertate şi recunoaşterea şi prezenţa perpetuă a prezumţiei de nevinovăţie pe tot parcursul procesului penal se realizează prin observarea dinamicii acesteia din urmă, a modului în care, dintr-o noţiune abstractă cu valoare de garanţie a drepturilor fundamentale ale individului, aceasta capătă substanţă pe măsura derulării procesului penal. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, în acord cu opinia formulată de instanţa de judecată, reţine că evaluarea stării de pericol pentru ordinea publică nu poate fi realizată de către instanţă doar la nivel abstract, în raport exclusiv cu natura infracţiunii şi limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, ci trebuie efectuată o analiză in concreto, în funcţie de circumstanţele concrete ale săvârşirii faptei (circumstanţe reale) şi de cele personale ale inculpatului. Observă, totodată, că s-a stabilit, pe cale jurisprudenţială, că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate“ (hotărârile din 6 aprilie 2000, respectiv 27 iunie 1968, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Labita împotriva Italiei şi Neumeister împotriva Austriei). Totodată, invocă considerente ale deciziilor Curţii Constituţionale nr. 325 din 9 mai 2017 şi nr. 99 din 25 februarie 2020. Apreciază că cele statuate de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 99 din 25 februarie 2020, cu privire la analiza in concreto realizată cu ocazia prelungirii unei măsuri preventive de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, se aplică mutatis mutandis şi în cazul menţinerii/ înlocuirii/revocării dispuse de către judecătorul de cameră preliminară în cursul procedurilor de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive. În ceea ce priveşte presupusa incompatibilitate a judecătorului de cameră preliminară de a mai soluţiona, ulterior, fondul cauzei, menţionează că acesta, în cursul procedurilor de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive, nu se pronunţă asupra vinovăţiei inculpatului, aspect care să conducă la o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie. Judecătorul de cameră preliminară, la fel ca judecătorul de drepturi şi libertăţi (în cazul luării ori prelungirii măsurilor preventive), va realiza o evaluare provizorie a probelor de la dosar, în vederea stabilirii existenţei sau nu a unei suspiciuni rezonabile cu privire la comiterea unei infracţiuni, precum şi cu privire la existenţa unei stări de pericol pentru ordinea publică. În ceea ce priveşte noţiunea de „suspiciune rezonabilă“, în absenţa unei definiţii ori a unor criterii de stabilire a acestui caracter rezonabil, care să fie prevăzute de Codul de procedură penală, ea trebuie interpretată în sensul dat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la existenţa unor date, a unor informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca persoana cercetată să fi săvârşit infracţiunea de care este acuzată. Aceste date nu trebuie să aibă aceeaşi forţă ca cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a formula o acuzare, nefiind necesar ca persoana să fie, într-un final, şi acuzată sau trimisă în judecată. Scopul arestării este să se continue cercetările, urmând să se confirme sau să se infirme motivele care constituie temei al arestării. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală. Prin notele scrise, autorul excepţiei de neconstituţionalitate formulează critici de neconstituţionalitate cu referire la sintagmele „evaluarea gravităţii faptei“, respectiv „modul şi circumstanţele de producere a faptei“. Prin urmare, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de constituţionalitate dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia“. În cauză, instanţa de judecată a aplicat norma de drept procedural prevăzută de art. 223 alin. (2), în forma în vigoare la data sesizării Curţii Constituţionale, astfel cum a fost modificată de art. 29 pct. 1 din capitolul VI al Legii nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 2 martie 2018. Având însă în vedere criticile de neconstituţionalitate, ce privesc doar sintagma „evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia“, care se regăsea în forma iniţială a normei procesual penale la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, şi care nu a fost modificată prin intervenţiile legislative succesive ulterioare, Curtea se va pronunţa asupra soluţiei legislative cuprinse în dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea în vigoare la data soluţionării prezentei excepţii de neconstituţionalitate. Prin urmare, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin art. VIII pct. 7 din Legea nr. 219/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 104/2008 privind prevenirea şi combaterea producerii şi traficului ilicit de substanţe dopante cu grad mare de risc, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 28 iulie 2021. Textul de lege are următorul cuprins: „(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă, din probe, rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune [...] şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.“ 12. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 124 alin. (2) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei, cât şi prevederile art. 6 paragrafele 1 şi 2 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra scopului acestuia. Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, aşadar, libertăţii individuale, atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală şi art. 23 din Constituţie), cât şi cea europeană (art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrarul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestor garanţii transpuse în numeroase condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ. De altfel, legea procesual penală în vigoare prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege“ [art. 9 alin. (2)]. 14. Scopul şi condiţiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate prin dispoziţiile art. 202 din Codul de procedură penală care sunt aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se instituie, condiţiile specifice de luare a fiecărei măsuri şi procedura de urmat, conţinutul şi efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secţiunile a 2-a (Reţinerea), a 3-a (Controlul judiciar), a 4-a (Controlul judiciar pe cauţiune), a 5-a (Arestul la domiciliu) şi a 6-a (Arestarea preventivă) ale capitolului privind măsurile preventive. Totodată, noul Cod de procedură penală stabileşte obligaţia organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiţii generale: să existe probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune[art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] - condiţia necesităţii măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiţia caracterului excepţional al acestora [art. 9 alin. (2)] - şi să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menţinerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. 15. De asemenea, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Aşadar, luarea măsurilor preventive este condiţionată de existenţa cel puţin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. Totodată, existenţa unuia dintre scopurile menţionate se impune să fie verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât şi atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menţinerea unei astfel de măsuri. Prin scopul măsurii preventive se înţelege ce pericol anume trebuie să fie preîntâmpinat sau înlăturat, organul judiciar având obligaţia să aleagă măsura potrivită şi suficientă pentru atingerea acelui scop. 16. Cu privire la măsura arestării preventive, Curtea reţine că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 decembrie 1979, pronunţată în Cauza Schiesser împotriva Elveţiei, paragraful 31, s-a statuat că magistratul (împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare) care soluţionează cauze privind persoane arestate sau deţinute preventiv, la care se referă dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: (i) independenţa faţă de executiv şi de părţi; (ii) o exigenţă de procedură, respectiv magistratul să asculte personal persoana adusă în faţa sa; şi (iii) o exigenţă de fond, şi anume competenţa de a examina circumstanţele ce impun sau nu detenţia şi pe aceea de a se pronunţa, pe criterii juridice, cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea, iar, în absenţa lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate. Deşi paragraful 3 al art. 5 din Convenţie foloseşte două noţiuni, respectiv „judecător“ şi „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare“, în economia textului aceştia au aceleaşi atribuţii, aceeaşi competenţă, respectiv controlul judiciar, exercitat „de îndată“ asupra arestării sau deţinerii unei persoane, în condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. c), şi, astfel, asigurarea înlăturării arbitrarului cu privire la punerea în valoare a dreptului fundamental la libertate şi siguranţă apărat de Convenţie. 17. Cât priveşte prima condiţie, respectiv independenţa faţă de executiv şi de părţi, instanţa de la Strasbourg a stabilit că independenţa şi imparţialitatea magistratului în faza de urmărire penală se apreciază în funcţie de competenţa acestuia. În dreptul intern, competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi este reglementată în art. 53 din Codul de procedură penală, care stabileşte că acesta este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind, printre altele, măsurile preventive. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în faza de urmărire penală, este separată de celelalte funcţii judiciare şi, totodată, este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispunând judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens. De asemenea, potrivit art. 203 alin. (3) din acelaşi cod, măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. d) şi e) pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar, cât priveşte măsura arestării preventive, aceasta poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, doar la propunerea motivată a procurorului de caz, propunere care se înaintează spre competentă soluţionare judecătorului de drepturi şi libertăţi de la una dintre următoarele instanţe: instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă; instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere; instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii; instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea [art. 224 alin. (2) din Codul de procedură penală]. De altfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“. 18. Cât priveşte cea de-a doua condiţie stabilită, de asemenea, pe cale jurisprudenţială, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 5 paragraful 3 din Convenţie, respectiv aceea ca magistratul să asculte personal persoana adusă în faţa sa, Curtea observă că aceasta este reglementată în dreptul intern prin normele procesual penale ale art. 225 alin. (4), (7) şi (8), care stabilesc că soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului. Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpatul prezent în legătură cu fapta de care este acuzat şi cu motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, iar înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. 19. În ceea ce priveşte a treia condiţie pe care judecătorul trebuie să o îndeplinească, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv competenţa să examineze circumstanţele care impun sau nu detenţia şi să se pronunţe, pe criterii juridice, cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea, iar, în absenţa lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate, Curtea constată că art. 223 din Codul de procedură penală, care stabileşte condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, prevede faptul că această măsură privativă de libertate poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre situaţiile prevăzute la lit. a)-d) ale alin. (1) al art. 223 din acelaşi cod. Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit una dintre infracţiunile enumerate la alin. (2) al art. 223 din Codul de procedură penală pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, cumulativ cu condiţia ca, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, să se constate că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Toate aceste condiţii prevăzute de normele procesual penale sunt apreciate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, care, potrivit art. 226 şi 227 din Codul de procedură penală, poate admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, ori poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut. În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă (art. 230 din Codul de procedură penală), iar, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală. 20. Analizând ultima condiţie menţionată, judecătorul reţine că există „pericol pentru ordinea publică“ atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de convieţuire socială, vizând toate valorile sociale ocrotite prin normele legii penale în vigoare, ca urmare a unei reacţii declanşate de faptă sau ca urmare a unei activităţi ulterioare a infractorului. Criteriile necesare pentru a se putea reţine existenţa/inexistenţa „stării de pericol pentru ordinea publică“ sunt reglementate expres de dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală şi constau, astfel cum Curtea a reţinut anterior, în gravitatea faptei, modul şi circumstanţele de comitere a acesteia, anturajul şi mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale şi alte împrejurări referitoare la persoana inculpatului. Aplicând aceste criterii la situaţia de fapt din cauza penală, judecătorul reţine gravitatea faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii, pe care o deduce, de asemenea, din natura infracţiunii. Curtea constată că sintagma „pericol pentru ordinea publică“ desemnează o stare de fapt, şi nu un fapt, ce ar putea periclita în viitor relaţiile sociale referitoare la suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, la persoană, drepturile şi libertăţile acesteia, la proprietate (detenţia şi posesia bunurilor mobile şi imobile), precum şi întreaga ordine de drept. În ceea ce priveşte circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor, judecătorul va reţine, din probatoriul administrat, dacă rezultă suficiente elemente de fapt pentru a putea presupune că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa. Inculpatul nu este considerat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, ci se constată numai că există probe cu privire la suspiciunea săvârşirii unei infracţiuni de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfăşurarea normală a procesului penal, astfel cum prevede şi art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că normele procesual penale ce reglementează scopul şi condiţiile generale de aplicare a măsurilor preventive, respectiv condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, cât priveşte sintagma „evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia“, sunt în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autor. De altfel, normele constituţionale ale art. 23 alin. (9) şi (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, astfel cum s-a dispus în cauză. 22. Totodată, cu privire la prelungirea arestării preventive, Curtea reţine jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg potrivit căreia instanţele care se pronunţă cu privire la posibilitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete care sunt în măsură să confirme existenţa necesităţii acestei măsuri (Hotărârea din 8 iunie 1995, pronunţată în Cauza Mansur împotriva Turciei, paragrafele 55-56). De asemenea, prin Hotărârea din 7 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Tiron împotriva României, paragraful 38, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Smirnova împotriva Rusiei, paragraful 61, instanţa europeană a statuat asupra necesităţii de a identifica indicii concrete care să justifice necesitatea menţinerii privării de libertate, indicii care fac ca interesul public să prevaleze asupra prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului fundamental la libertatea individuală a celui arestat. Astfel, Curtea europeană a reamintit că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Hotărârea din 6 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza Patsuria împotriva Georgiei, paragraful 62) şi că acesta trebuie examinat în fiecare caz, ţinând seama de condiţiile concrete. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Nelu Şerban în Dosarul nr. 3.202/233/2020/a1.4 al Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi constată că dispoziţiileart. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia“, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Galaţi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
