Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Bianca Drăghici │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, excepţie ridicată de Costel Gagiu în Dosarul nr. 22.121/301/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.815D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că în această materie există precedent constituţional. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 26 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 22.121/301/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii. Excepţia a fost ridicată de Costel Gagiu într-o cauză având ca obiect obligaţia de a face, respectiv desfiinţarea construcţiilor executate fără autorizaţie de construire, conform măsurilor dispuse prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, desfiinţarea şi aducerea imobilului la stadiul iniţial, pe cheltuiala sa. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că din modul de redactare a normei nu se poate stabili cu claritate dacă, într-o ipoteză precum cea reţinută de legiuitor, când persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, instanţa sesizată va avea posibilitatea să dispună o altă soluţie decât cea expresă şi limitativă prevăzută de textul criticat, respectiv: „a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.“ Se apreciază că, dimpotrivă, din interpretarea literară a textului, respectiv gramaticală, unica concluzie ce se poate trage, ţinând cont de faptul că legiuitorul a înţeles să folosească sintagma „pentru a dispune“, este aceea că soluţia ce poate fi pronunţată de instanţă este strict limitată la cele două variante prevăzute de textul criticat, respectiv „a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei;“ şi „b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.“ 6. Se afirmă că dispoziţiile de lege criticate nu ar putea fi interpretate în sensul că lasă la aprecierea instanţei oportunitatea aplicării acestei sancţiuni, a desfiinţării sau a încadrării lucrărilor în prevederile autorizaţiei, prin luarea în considerare a circumstanţelor concrete şi reale, precum şi prin aprecierea gravităţii faptei şi a gradului de afectare a interesului general, respectiv starea de pericol concret generată. 7. Or, într-o astfel de situaţie, rolul instanţei ar fi redus la a face simpla constatare a întrunirii elementelor materiale prevăzute în ipoteza normei, nemaiavând un drept de apreciere în stabilirea şi aplicarea sancţiunii. Ca atare, în opinia autorului, instanţa nu va mai face un act de justiţie, ci un simplu act de aplicare a legii, între cele două măsuri fiind o deosebire de substanţă. 8. Autorul excepţiei apreciază că măsura desfiinţării bunului/construcţiei reprezintă o veritabilă ingerinţă în dreptul la „un bun“, în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Însă alin. (2) al aceluiaşi articol, deşi prevede anumite excepţii de la protecţia garantată de alin. (1), stabileşte în ce măsură această ingerinţă este permisă, respectiv este prevăzută de lege, este necesară într-o societate democratică şi proporţională. Or, analiza proporţionalităţii se face prin luarea în considerare atât a circumstanţelor cauzei, cât şi a intereselor aflate „în joc“, mai exact găsirea unui echilibru între interesul general de respectare a legalităţii şi protecţiei cu privire la construcţiile neautorizate şi interesul titularului bunului de a i se respecta proprietatea. 9. În final, autorul consideră că se impune o analiză, în concret, a circumstanţelor ce au determinat o eventuală neobţinere a autorizaţiei în termenul stabilit, în funcţie de care se va aprecia vinovăţia contravenientului şi, în final, proporţional cu aceasta, se va aplica sancţiunea. 10. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă îşi exprimă opinia în sensul că dispoziţiile de lege criticate nu contravin art. 1 alin. (3), art. 44 şi art. 53 alin. (1) din Constituţie, însă, prin modul de interpretare, acestea ar putea contraveni prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (2) şi ale art. 53 alin. (2). 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată, având în vedere că din examinarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, în corelare cu celelalte prevederi ale legii, prin care legiuitorul asigură respectarea normelor privind disciplina şi calitatea în construcţii - inclusiv cu privire la măsurile de prevenţie şi/sau de repunere în situaţia anterioară în cazul unor construcţii edificate cu încălcarea legii -, nu rezultă niciun fel de dispoziţii de natură să încalce prevederile constituţionale invocate de autor. De altfel, dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, inclusiv prin raportare la dispoziţiile constituţionale invocate de autor în prezenta cauză şi prin prisma unor critici de neconstituţionalitate asemănătoare, Curtea Constituţională constatând conformitatea acestora cu normele şi principiile fundamentale referitoare la liberul acces la justiţie şi dreptul de proprietate. În acest sens, a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 1.612 din 26 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.535 din 25 noiembrie 2010 şi Decizia nr. 1.123 din 8 septembrie 2011. 13. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 sunt constituţionale, deoarece nu se poate susţine că prin desfiinţarea unei construcţii nelegal executate s-ar încălca dreptul de proprietate, întrucât demolarea, dispusă de o instanţă judecătorească la finalul unui proces în care s-au putut formula apărări şi administra probe, este consecinţa nerespectării de către constructor a prevederilor imperative ale legii privitoare la autorizările necesare edificării imobilului respectiv. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, prin raportare la art. 21 din Constituţie, precizează că instanţa de judecată va soluţiona cauza şi va dispune măsurile corespunzătoare în cadrul unui litigiu de natură să asigure părţilor, deci şi pârâtului, toate garanţiile procedurale pe care le presupune exercitarea liberului acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. De asemenea, textul legal criticat nu impune restrângerea exerciţiului vreunui drept sau vreunei libertăţi constituţionale. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: "(1) În cazul în care persoanele sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz: a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei; b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal." 17. Curtea observă că art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, la care face trimitere norma criticată, prevede că „(1) Odată cu aplicarea amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) se dispune oprirea executării lucrărilor, precum şi, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, într-un termen stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei.“ 18. Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul român, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 53 alin. (1) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, relativ la dispoziţiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, în jurisprudenţa sa, a statuat că acest act normativ reglementează condiţiile în care trebuie să aibă loc executarea lucrărilor de construcţii, stabilind în sarcina deţinătorului titlului de proprietate asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - anumite obligaţii ce derivă din necesitatea protejării interesului general pe care urbanismul şi amenajarea teritoriului, precum şi securitatea şi siguranţa în construcţii îl reprezintă. Curtea a reţinut, de asemenea, că prin obligaţia obţinerii autorizaţiei de construcţie şi prin tragerea la răspundere a celor care nu respectă această obligaţie se protejează drepturile şi libertăţile celorlalte persoane, iar activitatea de edificare sau desfiinţare a construcţiilor de orice natură trebuie să se supună rigorilor legii. S-a arătat, totodată, că obligaţia obţinerii autorizaţiei de construcţie are drept scop prevenirea consecinţelor negative în cazul unor construcţii necorespunzătoare, astfel încât îndeplinirea acestei obligaţii are în vedere prevenirea consecinţelor unor sinistre în cazul executării unor construcţii necorespunzătoare, ceea ce justifică reglementarea restrictivă, prin Legea nr. 50/1991, a autorizării executării lucrărilor de construcţii. Aşa fiind, amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor sunt operaţiuni care trebuie să respecte planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului, precum şi anumite standarde de calitate şi siguranţă. În acest sens, a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 23 martie 2005, Decizia nr. 409 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 5 august 2005, Decizia nr. 1.348 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 17 decembrie 2010, sau Decizia nr. 936 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 25 august 2011. 20. Curtea a subliniat, totodată, faptul că relevante în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1 pct. 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd că statele semnatare ale Convenţiei pot „adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general [...]“. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Mellacher şi alţii împotriva Austriei, paragraful 45, a statuat că astfel de legi sunt „necesare şi obişnuite în domeniul construcţiilor, care, în societăţile moderne, sunt o preocupare centrală a politicilor economice şi sociale. Pentru a implementa astfel de politici, legislativul trebuie să aibă o largă marjă de apreciere atât în ceea ce priveşte stabilirea existenţei unei probleme de interes public ce necesită măsuri de control, cât şi în alegerea unor modalităţi de aplicare detaliate pentru implementarea măsurilor vizate“. 21. Raportat la materia analizată, prin Decizia nr. 142 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 8 mai 2019, paragraful 43, Curtea a reţinut că legiuitorul, consacrând importanţa domeniului executării lucrărilor de construcţii, a edictat o serie de reglementări speciale, prin care se asigură respectarea regimului construcţiilor, respectiv al calităţii şi disciplinei în construcţii, în acest sens fiind: Legea nr. 50/1991, care consacră principiul potrivit căruia executarea lucrărilor de construcţii, în cazul în care legea nu dispune altfel, este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral; Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009, care au fost elaborate în conformitate cu prevederile acestei legi şi pentru aplicarea ei, în corelare cu actele normative specifice din domeniile construcţiilor, al amenajării teritoriului şi urbanismului, al administraţiei publice, al proprietăţii funciare, precum şi cu alte acte normative complementare domeniilor menţionate, aflate în vigoare, cum ar fi, spre exemplu, Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 noiembrie 2006, sau legislaţia specifică din domeniul gazelor, petrolului, energiei electrice şi comunicaţiilor, domenii din care fac parte lucrările; Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 30 septembrie 2016, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se instituie sistemul calităţii în construcţii, care să conducă la realizarea şi exploatarea unor construcţii de calitate corespunzătoare, în scopul protejării vieţii oamenilor, a bunurilor acestora, a societăţii şi a mediului înconjurător, precum şi la prevenirea consecinţelor negative în cazul edificării unor construcţii necorespunzătoare, cu încălcarea legislaţiei în vigoare. În acest act normativ se prevede că sistemul calităţii în construcţii se aplică în mod diferenţiat în funcţie de categoriile de importanţă ale construcţiilor, conform regulamentelor şi procedurilor de aplicare a fiecărei componente a sistemului, iar clasificarea în categorii de importanţă a construcţiilor se face în funcţie de complexitate, destinaţie, mod de utilizare, grad de risc sub aspectul siguranţei, precum şi după considerente economice; Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 10 iulie 2001, potrivit căreia scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea. De asemenea, urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin elaborarea şi implementarea strategiilor de dezvoltare spaţială, durabilă şi integrată, pe termen scurt, mediu şi lung. 22. În ceea ce priveşte respectarea disciplinei în construcţii, prin Decizia nr. 1.535 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Curtea a reţinut că legiuitorul a atribuit instanţei judecătoreşti un dublu rol. Astfel, aceasta poate fi chemată să verifice legalitatea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 50/1991. De asemenea, aceasta poate interveni, la cererea organului care a aplicat sancţiunea cuprinsă în procesul-verbal, pentru a stabili dacă se impune sau nu obligarea contravenientului la încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, fixând şi termenele de executare a măsurilor dispuse, astfel cum prevede art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 50/1991. Cu aceste prilejuri, contravenientul îşi poate exercita neîngrădit toate drepturile şi garanţiile procesuale care condiţionează, într-un stat de drept, democratic, exercitarea dreptului la un proces echitabil. 23. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile de lege supuse controlului contravin accesului liber la justiţie, prin Decizia nr. 1.595 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011, Curtea a reţinut că instanţa de judecată va soluţiona cauza şi va dispune măsurile corespunzătoare în cadrul unui litigiu de natură să asigure părţilor, deci şi pârâtului, toate garanţiile procedurale pe care le presupune exercitarea liberului acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. 24. În acest context, Curtea nu poate reţine susţinerile potrivit cărora sintagma „pentru a dispune“ din cuprinsul dispoziţiilor de lege criticate nu permite instanţei să aprecieze asupra cauzei şi limitează soluţia acesteia la cele două variante prevăzute de text. Articolul 22 din Codul de procedură civilă consacră principiul aflării adevărului în procesul civil, deziderat al oricărei proceduri judiciare într-un stat de drept. Astfel, respectând principiul legalităţii, judecătorul va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză şi ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, acesta va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă. Ca atare, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate sub aspectul sintagmei „pentru a dispune“ nu îngrădesc puterea de apreciere a judecătorului care va stărui în aflarea adevărului, dispunând, după caz, fie încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei, fie desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal. 25. Referitor la critica potrivit căreia măsura desfiinţării bunului/construcţiei reprezintă o veritabilă ingerinţă în dreptul la „un bun“, prin Decizia nr. 1.123 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 9 noiembrie 2011, Curtea a statuat că art. 44 din Constituţie referitor la garantarea dreptului de proprietate stabileşte că limitele şi conţinutul acestuia sunt stabilite prin lege, iar alin. (7) al aceluiaşi text constituţional prevede că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. De asemenea, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi din cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului se desprinde ideea că dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci comportă unele limitări, care trebuie să păstreze un echilibru între interesul general şi interesul privat al cetăţenilor. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 144 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 11 mai 2004, şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, şi din 21 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Basoukou împotriva Greciei. 26. Totodată, prin Decizia nr. 142 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 6 mai 2011, şi Decizia nr. 159 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 24 martie 2006, Curtea a reţinut că, „în ceea ce priveşte edificarea de construcţii, nu se poate susţine că prin desfiinţarea unei construcţii nelegal executate s-ar încălca dreptul de proprietate, întrucât demolarea, dispusă de o instanţă judecătorească la finalul unui proces în care s-au putut formula apărări şi administra probe, este consecinţa nerespectării de către constructor a prevederilor imperative ale legii privitoare la autorizările necesare edificării imobilului respectiv“. 27. Cât priveşte invocarea prevederilor art. 53 din Constituţie, Curtea reţine că aceste norme nu au incidenţă în cauză, de vreme ce nu s-a reţinut restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Costel Gagiu în Dosarul nr. 22.121/301/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 10 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent Bianca Drăghici ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
