Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249-254, 330 şi 494 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Mediafax Group - S.A. din Bucureşti, prin administrator judiciar KPMG Restructuring S.P.R.L. din Bucureşti, în Dosarul nr. 2.270/2/2016/a1**/a3 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 321D/2020. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei, domnul avocat Cătălin Ionuţ Oncescu, având împuternicire avocaţială depusă la dosar, lipsind cealaltă parte. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autoarei excepţiei, care precizează că excepţia de neconstituţionalitate a rămas fără obiect, având în vedere introducerea art. 250^2 din Codul de procedură penală, astfel încât lasă la aprecierea instanţei de control constituţional soluţionarea acesteia. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pune concluzii de respingere, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate având în vedere jurisprudenţa anterioară a instanţei de control constituţional. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 9 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.270/2/2016/a1**/a3, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249-254, 330 şi 494 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Societatea Mediafax Group - S.A. din Bucureşti, prin administrator judiciar KPMG Restructuring S.P.R.L. din Bucureşti, cu ocazia soluţionării cererii de ridicare (temporară) a măsurii asigurătorii a popririi, luată de procuror prin ordonanţă. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că măsurile asigurătorii luate faţă de bunurile şi conturile unei persoane juridice reprezintă veritabile măsuri preventive pentru persoana juridică respectivă. În egală măsură, apreciază că măsurile asigurătorii luate faţă de bunurile şi conturile unei persoane fizice reprezintă veritabile măsuri preventive, mai ales în situaţiile în care aceste măsuri asigurătorii vizează toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale persoanei în cauză. Având în vedere raportarea şi compararea măsurilor asigurătorii cu măsurile preventive, apreciază că sunt pe deplin aplicabile considerentele de la paragraful 24 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală. Din această perspectivă, susţine că măsurile asigurătorii, luate faţă de o persoană juridică, în special cele din cursul urmăririi penale, nu trebuie să dăinuie sine die, fiind nu doar necesar, ci şi obligatoriu ca aceste măsuri să fie verificate periodic de către un magistrat independent şi imparţial. De asemenea, în ceea ce priveşte durata măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, apreciază că sunt aplicabile considerentele de la paragrafele 17 şi 20 ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014. Cât priveşte dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură penală susţine că şi acestea sunt neconstituţionale prin raportare la cele expuse anterior, precum şi prin faptul că nu pot fi disociate de prevederile care reglementează expres instituţia măsurilor asigurătorii, câtă vreme măsurile asigurătorii dispuse faţă de o persoană juridică reprezintă veritabile măsuri preventive. În concluzie, susţine că art. 207 din Codul de procedură penală ar trebui să aibă un corespondent în cadrul reglementării măsurilor asigurătorii. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 494 din Codul de procedură penală invocă prevederile art. 31 alin. (2) Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor dispoziţii din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 19 ianuarie 2016, apreciind că rămâne lipsit de relevanţă faptul că textele de lege contestate nu prevăd o durată maximă pentru menţinerea măsurilor asigurătorii sau posibilitatea verificării legalităţii şi temeiniciei acestora la un interval regulat de timp ca în cazul procedurii aplicabile măsurilor preventive. Reţine că măsurile asigurătorii au caracter temporar şi pot fi revocate dacă au dispărut temeiurile care au stat la baza luării lor, astfel încât inculpata poate formula apărări ori de câte ori va considera necesar în acest sens, în situaţia în care vor interveni modificări în cursul procesului penal. Reţine, totodată, că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, fiind examinate susţineri similare celor formulate în cauză. Invocă, în acest sens, deciziile nr. 894 din 17 decembrie 2015, nr. 463 din 27 iunie 2017 şi nr. 146 din 27 martie 2018, prin care Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituţie, al cărui conţinut şi ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile apărătorului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederileConstituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 249, 250, 250^1, 251, 252, 252^1, 252^2, 252^3, 252^4, 253, 254, 330 şi 494 din Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, în redactarea anterioară încheierii de sesizare, care privesc: - Art. 249 - Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii; – Art. 250 - Contestarea măsurilor asigurătorii; – Art. 250^1 - Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii; – Art. 251 - Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii; – Art. 252 - Procedura sechestrului; – Art. 252^1 - Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile şi imobile sechestrate; – Art. 252^2 - Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale; – Art. 252^3 - Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii; – Art. 252^4 - Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate; – Art. 253 - Procesul-verbal de sechestru şi notarea sau înscrierea ipotecară; – Art. 254 - Poprirea; – Art. 330 - Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive sau asigurătorii; – Art. 494 - Măsurile asigurătorii. 12. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 41 referitor la munca şi protecţia socială a muncii, ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate şi ale art. 45 privind libertatea economică, precum şi prevederile art. 1 referitoare la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în cauza penală, măsura asigurătorie a popririi a fost dispusă, prin ordonanţă, de procuror. Prin urmare, Curtea constată că normele procesual penale ale art. 250^1, care reglementează contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii, ale art. 252 privind procedura sechestrului, ale art. 252^1 referitor la cazurile speciale de valorificare a bunurilor mobile şi imobile sechestrate, ale art. 252^2 privind valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale, ale art. 252^3 privind valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii, ale art. 252^4 privind contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate şi ale art. 253 referitor la procesul-verbal de sechestru şi notarea sau înscrierea ipotecară nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei“. Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250^1, 252, 252^1, 252^2, 252^3, 252^4 şi 253 din Codul de procedură penală. 14. Cât priveşte normele procesual penale ale art. 249, 250, 251 şi 254, în raport cu criticile formulate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragrafele 14-16, a reţinut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producânduşi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal. Curtea a reţinut, totodată, că măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează să fie garantată în acest fel. 15. De asemenea, examinând susţinerile potrivit cărora măsura asigurătorie este menţinută până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în dosarul penal, ca durată procedura putând depăşi un „termen rezonabil“, şi, totodată, luarea unei asemenea măsuri îngrădeşte dreptul de proprietate pe o perioadă de timp nelimitată şi fără a avea posibilitatea de revenire asupra acestei dispoziţii, Curtea a reamintit, la paragrafele 29-33 ale aceleiaşi decizii, că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale provizorii, cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente ori altei persoane în proprietatea sau posesia căreia se află bunurile (acestea din urmă în ipoteza confiscării), prin instituirea unui sechestru. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau de a le greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea a reţinut că sechestrul asigurător poate afecta şi atributele de usus şi fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu şi predate pentru păstrare unor instituţii de specialitate [art. 252 alin. (2), (3), (4) şi (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu şi se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din acelaşi cod]. Aşadar, interzicerea până la soluţionarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau a controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, ci şi al terţilor proprietari ai acestor bunuri şi care nu au calitate de parte în procesul penal. Curtea a reţinut că dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat prin Constituţie, conţinutul şi limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Aşadar, dreptul de proprietate nu este un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile, iar pentru a constata restrângerea în mod nepermis a exerciţiului acestui drept, este necesar să se analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală. Din analiza dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, Curtea a reţinut condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una dintre ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului. Raportând condiţiile arătate la cauză, Curtea a constatat că ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea a constatat că ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. 16. În mod similar, Curtea a analizat critica potrivit căreia dispoziţiile procesual penale ale art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală lipsesc persoana faţă de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii de posibilitatea de a solicita, pe parcursul procesului penal, modificarea sau chiar ridicarea respectivei măsuri, pentru motive survenite ulterior luării acesteia, fiindu-i astfel încălcat, printre altele, dreptul de acces la justiţie. Faţă de motivele de neconstituţionalitate astfel formulate, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 8 aprilie 2016, paragrafele 25, 26, 33-40, că temeiul juridic al înfiinţării popririi îl constituie, potrivit ultimei teze din dispoziţiile precitate, ordonanţa sau încheierea prin care se înfiinţează sechestrul. De asemenea, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală au în vedere luarea măsurii asigurătorii a popririi asupra unei creanţe, iar nu asupra sumelor de bani în materialitatea lor - bunuri mobile corporale, care pot face obiectul sechestrului penal propriu-zis, aşa încât sumele de bani din conturile bancare, datorate de bancă suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, sau sumele de bani datorate de către angajator salariatului său pot face doar obiect al popririi. Scopul instituirii popririi este acela de a imobiliza, în mâinile terţului poprit, sumele de bani datorate suspectului/inculpatului sau părţii responsabile civilmente (debitor poprit), premisa instituirii popririi constituind-o existenţa unui raport juridic între suspect/inculpat sau partea responsabilă civilmente şi un terţ, prin care acesta din urmă datorează primilor, indiferent cu ce titlu, sume de bani. Aşadar, în patrimoniul suspectului/inculpatului sau al părţii responsabile civilmente se află, în momentul instituirii popririi, un drept de creanţă. Această creanţă trebuie să fie certă şi lichidă, aşadar să aibă un cuantum determinat sau determinabil, nefiind obligatoriu să fie exigibilă, adică scadentă. Curtea a observat că, potrivit art. 254 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiect al popririi îl poate constitui doar soldul creditor al contului existent la data dispunerii acestei măsuri asigurătorii, „sumele de bani datorate“, însă, având în vedere prevederile art. 970 din Codul de procedură civilă şi faptul că creanţa nu trebuie să fie exigibilă, obiect al popririi îl pot constitui şi sumele pe care terţul poprit le va datora în viitor, adică încasările viitoare din conturi, în baza unor raporturi juridice existente la momentul instituirii măsurii asigurătorii. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că indisponibilizarea se poate întinde şi asupra fructelor civile ale creanţei poprite (de pildă, dobânzile), precum şi asupra oricăror alte accesorii născute chiar după înfiinţarea popririi. 17. Totodată, Curtea a constatat că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale - cu privire la cazul particular al desfiinţării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii - se completează cu dispoziţiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziţii contrare. Curtea a constatat că normele procesual civile, spre deosebire de normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii, reglementează atât desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător [art. 955 din Codul de procedură civilă, în caz de nedepunere a cauţiunii în ipotezele reglementate de art. 953 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod], cât şi instituţia ridicării sechestrului asigurător - art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Curtea a reţinut că legea procesual civilă reglementează pentru debitor un remediu eficient pentru ridicarea măsurii sechestrului asigurător, şi anume în cazul în care dă o garanţie - reală sau personală - îndestulătoare. Aşa încât, dacă se va constitui la dispoziţia creditorului o asemenea garanţie, debitorul este îndreptăţit să formuleze o cerere prin care să solicite ridicarea sechestrului, astfel încât bunurile sale vor fi scoase de sub măsura indisponibilizării. Cât priveşte poprirea asigurătorie, desfiinţarea şi ridicarea acesteia se vor efectua potrivit reglementărilor referitoare la înfiinţarea şi ridicarea sechestrului asigurător. 18. Totodată, Curtea a reţinut, totodată, că normele procesual civile reglementează un alt mijloc legal prin care debitorul sau terţul garant poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii, împiedicând valorificarea bunurilor la care acestea se referă, şi anume „depunerea cu afectaţiune specială“. De asemenea, Codul de procedură civilă reglementează situaţiile în care debitorul are posibilitatea fie de a opri executarea silită prin împiedicarea aplicării sechestrului, fie de a obţine ridicarea sechestrului în cazul în care a fost deja instituit. Cele două cazuri de împiedicare/ridicare a sechestrului prevăzute de art. 751 din Codul de procedură civilă sunt următoarele: a) debitorul plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile şi cheltuielile de executare, în mâinile creditorului sau reprezentantului său având procură specială; b) debitorul face depunerea cu afectaţiunea specială şi predă executorului recipisa de consemnare. În mod similar, în cazul popririi, art. 784 alin. (6) din Codul de procedură civilă reglementează situaţia în care măsura indisponibilizării sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale poprite poate înceta, respectiv în cazul în care debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, toate sumele pentru acoperirea cărora a fost înfiinţată poprirea, la dispoziţia executorului judecătoresc. În acest caz, debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care îl va înştiinţa de îndată pe terţul poprit, care devine astfel obligat să deblocheze conturile debitorului sau bunurile mobile incorporale ale acestuia. Practic, pentru ca debitorul să evite o pagubă în patrimoniul său, legiuitorul i-a recunoscut posibilitatea de a consemna cu afectaţiune specială întreaga valoare a creanţei la dispoziţia executorului, înmânându-i acestuia dovada consemnării. Cât priveşte poprirea asigurătorie, Curtea a reţinut că, ulterior înfiinţării popririi, se poate ajunge la ridicarea acesteia, din oficiu - de către organul judiciar sau organul de executare - sau la cererea debitorului poprit, în ipotezele în care datoria a fost stinsă prin plată de către terţul poprit ori datoria a fost stinsă prin plată chiar de către debitor. 19. Aşadar, normele procesual civile precitate reglementează cu privire la desfiinţarea măsurilor asigurătorii, la cerere, în ipotezele în care debitorul dă o garanţie - reală sau personală - îndestulătoare, face depunerea cu afectaţiune specială ori plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile, aşa încât Curtea a constatat că, în măsura în care se face aplicarea acestora în materie penală, suspectul/inculpatul faţă de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii poate solicita, pe parcursul procesului penal, desfiinţarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare fiind astfel garantate. 20. De altfel, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016, paragrafele 20-24, printre cazurile de instituire obligatorie a sechestrului asigurător, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care prevăd obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege [în prezenta cauză, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005]. Analizând obiectul legii anterior menţionate, precum şi particularităţile infracţiunii în cazul căreia este prevăzută excepţia luării în mod obligatoriu a măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că reglementarea acestei excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate. Referitor la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, Curtea a reţinut că acestea obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Aşa fiind, Curtea a constatat că, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată. Cu privire la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, a accesului liber la justiţie, Curtea a constatat că dreptul fundamental prevăzut la art. 21 din Constituţie semnifică posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin normele de procedură penală, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Or, simpla instituire a măsurilor asigurătorii, conform art. 11 din Legea nr. 241/2005, nu este de natură să înlăture aceste garanţii procesuale, aşa încât nu poate fi reţinută restrângerea sau încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 din Constituţie. De altfel, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, precitată, paragraful 30, Curtea a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială. 21. Întrucât nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 22. Considerentele anterior reţinute sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 330 şi 494 din Codul de procedură penală, iar dispoziţiile constituţionale referitoare la munca şi protecţia socială a muncii nu au incidenţă în cauză. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250^1, 252, 252^1, 252^2, 252^3, 252^4 şi 253 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Mediafax Group - S.A. din Bucureşti, prin administrator judiciar KPMG Restructuring S.P.R.L. din Bucureşti, în Dosarul nr. 2.270/2/2016/a1**/a3 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 249, 250, 251, 254, 330 şi 494 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
