Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Titirişcă │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, excepţie ridicată de instanţa de judecată din oficiu în Dosarul nr. 9.660/3/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 968D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, dat fiind faptul că se are în vedere o problemă de interpretare şi aplicare a legii, care nu poate constitui o veritabilă critică de neconstituţionalitate, şi, în subsidiar, ca neîntemeiată, întrucât prevederile criticate sunt clare, iar caracterul confidenţial al documentelor este stabilit conform legii, în condiţiile în care legiuitorul nu poate face o enumerare exhaustivă nici a situaţiilor care impun confidenţialitatea şi nici a tipurilor de documente având acest caracter. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 11 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 9.660/3/2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de instanţa de judecată din oficiu într-o cauză având ca obiect anularea unei decizii a autorităţii contractante din cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract de achiziţie publică. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prevederile criticate sunt neclare în ceea ce priveşte condiţiile care trebuie îndeplinite de un document pentru a fi declarat confidenţial şi nu se reglementează condiţiile legale prin care adversarul procesual al deţinătorului de documente confidenţiale îşi poate exercita dreptul la apărare cu privire la aceste documente. Practic, prin condiţionarea dreptului de a analiza documentele confidenţiale doar de acordul părţii adverse se creează pentru acest tip de documente un caracter mai restrictiv decât au documentele secrete de importanţă deosebită, care pot fi studiate de anumite categorii de persoane şi, în condiţiile legii, şi de membri ai barourilor. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins: "(1) La cerere, părţile cauzei au acces la documentele dosarului constituit la Consiliu, în aceleaşi condiţii în care se realizează accesul la dosarele constituite la instanţele de judecată potrivit prevederilor Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, cu excepţia documentelor pe care operatorii economici le declară ca fiind confidenţiale, întrucât cuprind, fără a se limita la acestea, secrete tehnice şi/sau comerciale, stabilite conform legii, iar dezvăluirea acestora ar prejudicia interesele legitime ale operatorilor economici, în special în ceea ce priveşte secretul comercial şi proprietatea intelectuală. Caracterul confidenţial trebuie demonstrat prin orice mijloace de probă.(2) Accesul la documentele dosarului constituit la Consiliu potrivit alin. (1) nu este condiţionat de accesul la documentele aflate la autoritatea contractantă potrivit legislaţiei privind achiziţiile publice sau legislaţiei privind achiziţiile sectoriale ori legislaţiei privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii.(3) În sensul alin. (1), documentele sunt marcate sau indicate de către ofertanţi, în mod explicit şi vizibil, ca fiind confidenţiale. Consultarea documentelor confidenţiale din oferte este permisă numai cu acordul scris al respectivilor ofertanţi." 10. Curtea observă că, ulterior sesizării sale prin Încheierea din 11 mai 2018, dispoziţiile art. 19 alin. (1) au fost modificate prin art. IV pct. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2020 privind modificarea şi completarea unor acte normative cu impact în domeniul achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 13 iulie 2020. Întrucât intervenţiile legislative au efecte sub aspectul aplicării în timp a normelor legale criticate, în considerarea Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea Constituţională a stabilit că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, prevederile legale criticate vor fi examinate în redactarea de la data sesizării Curţii Constituţionale, redată mai sus. 11. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind claritatea legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că Legea nr. 101/2016 transpune Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac faţă de atribuirea contractelor de achiziţii publice de produse şi a contractelor publice de lucrări, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 395 din 30 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, şi Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziţii publice ale entităţilor care desfăşoară activităţi în sectoarele apei, energiei, transporturilor şi telecomunicaţiilor, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 76 din 23 martie 1992, cu modificările şi completările ulterioare. 13. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Directiva 89/665/CEE, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că, în ceea ce priveşte procedurile de atribuire a contractelor care intră în domeniul de aplicare circumscris, deciziile luate de autorităţile contractante pot face obiectul unor căi de atac eficiente şi, în special, cât mai rapide posibil, în conformitate cu condiţiile stabilite prin directivă, în special cu art. 2 care se referă în mod expres la acest lucru, pe motiv că respectivele decizii au încălcat legislaţia europeană în domeniul achiziţiilor publice sau reglementările de drept intern pentru punerea în aplicare a acestei legislaţii. 14. Din economia acestei directive reiese că organismele responsabile cu procedurile privind căile de atac pot fi instanţe sau autorităţi (organisme) care nu sunt de natură judiciară, iar în situaţia în care, în astfel de cazuri, calea de atac este prevăzută în faţa acestora, trebuie reglementate dispoziţii pentru a garanta procedurile prin care o măsură presupus ilegală luată de organismul competent privind căile de atac sau orice presupusă deficienţă în exercitarea competenţelor acordate acestuia poate face obiectul unei căi de atac în faţa instanţei sau al unei căi de atac în faţa unui alt organism care este o instanţă sau un tribunal în înţelesul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi este independent atât faţă de autoritatea contractantă, cât şi faţă de organismul competent privind căile de atac. Prin urmare, potrivit directivei, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că procedurile privind căile de atac sunt accesibile, în conformitate cu reglementări detaliate care pot fi stabilite de statele membre, oricărei persoane care este sau a fost interesată de obţinerea unui anumit contract public de achiziţie de produse sau a unui contract public de lucrări şi care a fost sau riscă să fie lezată de o presupusă încălcare. 15. La nivel naţional, Legea nr. 101/2016 reglementează remediile, căile de atac şi procedura de soluţionare a acestora, pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară, în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune, precum şi organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor. Prin urmare, în virtutea art. 2 din lege, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al unei autorităţi contractante sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri poate solicita anularea actului, obligarea autorităţii contractante la emiterea unui act sau la adoptarea de măsuri de remediere, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară, potrivit prevederilor acestei legi; de asemenea, oricare dintre membrii unei asocieri a unor operatori economici, fără personalitate juridică, poate formula orice cale de atac reglementată de această lege. 16. În materia achiziţiilor publice, persoana care se consideră vătămată este orice operator economic care îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii: (i) are sau a avut un interes în legătură cu o procedură de atribuire şi (ii) a suferit, suferă sau riscă să sufere un prejudiciu ca o consecinţă a unui act al autorităţii contractante, de natură să producă efecte juridice, ori ca urmare a nesoluţionării în termenul legal a unei cereri privind o procedură de atribuire [art. 3 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 101/2016]. 17. Aşadar, legislaţia în materia achiziţiilor publice prevede pentru orice persoană care se consideră vătămată două căi alternative de a contesta actele autorităţii contractante: pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară. 18. În continuare, Curtea observă că textul criticat se referă, în esenţă, la caracterul confidenţial al anumitor documente în cadrul procedurii administrativ-jurisdicţionale desfăşurate în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, precum şi la accesul părţilor cauzei la astfel de documente. Referitor la critica de neconstituţionalitate din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, legiuitorul infraconstituţional a reglementat regula accesului părţilor cauzei la documentele dosarului constituit la Consiliu, precum şi excepţia, care trebuie să întrunească următoarele condiţii cumulative: (i) documentele operatorilor economici la care se doreşte accesul să fie declarate de aceştia confidenţiale, întrucât cuprind, fără a se limita la acestea, secrete tehnice şi/sau comerciale, stabilite conform legii; (ii) caracterul confidenţial al respectivelor documente să fie demonstrat prin orice mijloace de probă; (iii) dezvăluirea respectivelor documente ar prejudicia interesele legitime ale operatorilor economici, în special în ceea ce priveşte secretul comercial şi proprietatea intelectuală. 19. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă nerespectarea prevederilor Constituţiei din perspectiva inexistenţei condiţiilor care trebuie îndeplinite de un document pentru a fi declarat confidenţial. Curtea observă că art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor, iar, pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, sau Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015). 20. Sub aspectul calităţii reglementării, Curtea reţine că o normă juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale, aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). Totodată, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, constant invocată de Curtea Constituţională în contextul examinării standardelor de calitate a legii, s-a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este în special cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 21. Or, în cazul de faţă, prin raportare la jurisprudenţa invocată, această cerinţă minimală, aplicabilă tuturor destinatarilor legii, este îndeplinită prin exemplificarea domeniilor în care documente ale ofertanţilor economici pot fi declarate drept confidenţiale, ele referindu-se la secrete tehnice şi/sau comerciale ori la proprietatea intelectuală. Astfel, textul criticat utilizează noţiuni generale, dar într-un context care face uşor de interpretat şi de aplicat aceste noţiuni. Este evident că o enumerare a situaţiilor care impun confidenţialitatea documentelor ofertanţilor nu poate fi una exhaustivă, precum şi că legiuitorul a avut în vedere acest aspect, prin folosirea sintagmei „fără a se limita la acestea“. Totodată, Curtea observă că, având în vedere conţinutul tehnic al textului despre care este vorba, domeniul specializat pe care îl acoperă, numărul mare şi calitatea de profesionist a destinatarilor săi, textul criticat apare ca fiind previzibil sub aspectul aplicării sale. 22. De altfel, Curtea constată că se impune ca autorităţile contractante, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi instanţele de judecată să nu divulge informaţii referitoare la procedurile de atribuire a contractelor publice al căror conţinut ar putea denatura concurenţa, fie în cadrul unei proceduri de atribuire în curs, fie în cadrul unor proceduri de atribuire ulterioare. Este necesar ca operatorii economici să poată comunica autorităţilor contractante sau jurisdicţionale orice informaţii utile în cadrul procedurii de atribuire sau de control jurisdicţional al acesteia, fără a se teme că aceste autorităţi vor comunica informaţii a căror divulgare i-ar putea prejudicia pe respectivii operatori. Secretul tehnic, comercial, profesional, bancar, fiscal şi de orice natură trasează o linie de demarcaţie între drepturile deţinătorului şi cele ale concurenţilor săi, iar autoritatea contractantă şi instanţele de judecată sunt datoare să apere secretul care le-a fost încredinţat şi să garanteze securitatea datelor în faţa terţilor interesaţi să profite de ele. Mai mult, pe cale jurisprudenţială, instanţele de la nivelul Uniunii Europene au stabilit că, în ceea ce priveşte achiziţiile publice, există o prezumţie generală potrivit căreia accesul la oferte aduce, în principiu, atingere protecţiei intereselor comerciale ale ofertanţilor economici, prezumţie care poate fi răsturnată dacă există un interes public superior care să justifice divulgarea [a se vedea Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 29 ianuarie 2013, pronunţată în cauzele conexate T-339/10 şi T-532/10, Cosepuri Soc. Coop. pA împotriva Autorităţii Europene pentru Siguranţa Alimentelor (EFSA), paragraful 101, şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 28 iunie 2012, pronunţată în Cauza C-404/10P, Comisia Europeană împotriva Éditions Odile Jacob SAS, paragrafele 123 şi 126]. Aceasta este şi raţiunea pentru care actuala legislaţie în materie, respectiv Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice, Legea nr. 99/2016 privind achiziţiile sectoriale şi Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii, care transpune în dreptul intern prevederile Directivei 2014/23/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune, ale Directivei 2014/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achiziţiile publice şi de abrogare a Directivei 2004/18/CE, precum şi ale Directivei 2014/25/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achiziţiile efectuate de entităţile care îşi desfăşoară activitatea în sectoarele apei, energiei, transporturilor şi serviciilor poştale şi de abrogare a Directivei 2004/17/CE, conţine dispoziţii privind confidenţialitatea informaţiilor ofertanţilor economici, indicate ca atare de aceştia, caracter reglementat distinct în cadrul atribuirii contractului public. 23. Ca atare, Curtea reţine că textul criticat se coroborează cu dispoziţiile similare din legile speciale privind procedurile de atribuire a contractelor publice. În acest context, Curtea subliniază că dosarul constituit la Consiliu (dosarul cauzei) nu poate fi identic cu dosarul achiziţiei publice, chiar dacă multe dintre documentele achiziţiei se regăsesc în ambele dosare, iar accesul la dosarul cauzei nu este echivalent cu accesul la documentele aflate la autoritatea contractantă. Totodată, Curtea reţine că procedura de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii prevede obligaţia autorităţii contractante de a păstra confidenţialitatea asupra informaţiilor declarate de participanţii la procedura de atribuire ca fiind confidenţiale, în fiecare dintre diferitele tipuri de proceduri de atribuire. În consecinţă, procedura din faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nu poate fi transformată într-un mijloc care să aibă drept scop consultarea de către ofertantul contestator, la sediul Consiliului, a înscrisurilor din ofertele concurenţilor, întrucât o atare practică ar rupe echilibrul dintre participanţii la procedura de atribuire şi ar crea avantaje concurenţiale incorecte în favoarea ofertanţilor care contestă procedura de atribuire în faţa Consiliului. 24. În ceea ce priveşte criticile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, Curtea reţine caracterul neîntemeiat al acestora. 25. Referitor la calea administrativ-jurisdicţională, din examinarea prevederilor Legii nr. 101/2016 se reţine că aceasta poate avea două faze. Pe de o parte, ca primă etapă (din care face parte şi textul criticat în prezenta cauză) se regăseşte formularea contestaţiei pe cale administrativ-jurisdicţională, prevăzută la cap. III (cuprinzând reglementări cu privire la termenul de contestare şi efectele contestaţiei, elementele contestaţiei şi soluţionarea contestaţiei), care se judecă de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor. Pe de altă parte, există calea de atac împotriva deciziilor Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, prevăzută la cap. IV din lege. 26. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a mai avut ocazia să se pronunţe în privinţa procedurilor administrativ-jurisdicţionale, reliefând rolul şi importanţa acestora. Astfel, potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, procedura administrativ-jurisdicţională constituie o măsură de protecţie care nu poate avea ca scop limitarea accesului la justiţie. În conformitate cu prevederile art. 126 din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Aşa fiind, existenţa unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti, în condiţiile stabilite de lege. Această consecinţă rezultă şi din exigenţele principiului separaţiei puterilor în stat, care, în ce priveşte relaţia dintre administraţia publică şi autoritatea judecătorească, exclude posibilitatea ca un organ al administraţiei publice, chiar cu caracter jurisdicţional, să se substituie autorităţii judecătoreşti. Ca urmare, hotărârea organului de jurisdicţie administrativă este supusă controlului judecătoresc al instanţei de contencios administrativ sau al altei instanţe competente, potrivit legii, iar părţilor nu li se poate limita exercitarea acestui drept consfinţit de prevederile Constituţiei. După introducerea art. 21 alin. (4) în urma revizuirii din anul 2003, Curtea Constituţională a analizat procedurile administrativ-jurisdicţionale prin prisma noilor realităţi de ordin constituţional ce reclamă ca jurisdicţiile administrative speciale (şi, implicit, procedurile administrativ-jurisdicţionale din faţa acestora) să fie facultative şi gratuite. 27. Astfel, referitor la legitimitatea constituţională şi la gratuitatea procedurilor administrativ-jurisdicţionale, Curtea a statuat, pe de o parte, că, în principiu, instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu contravine dispoziţiilor constituţionale atât timp cât decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti şi, pe de altă parte, că existenţa unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti în condiţiile legii (Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 19 martie 2015, Decizia nr. 271 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, Decizia nr. 476 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 6 august 2015, şi Decizia nr. 766 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 11 ianuarie 2016). Totodată, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări; competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, prevederile criticate reprezintă o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. 28. Distinct de cele de mai sus, Curtea reţine că procedurile administrativ-jurisdicţionale au şi rolul de a asigura o eventuală soluţionare cu celeritate a unor litigii specifice de către o jurisdicţie administrativă specială, care, prin natura competenţelor sale, modul de numire şi mai ales calificarea membrilor săi, este în măsură să cunoască mai bine problemele specifice şi speciale ale unui domeniu de activitate care vizează administraţia publică. Din această perspectivă, astfel de proceduri administrativ-jurisdicţionale pot constitui, în măsura în care justiţiabilul interesat face apel la ele, un real mijloc de protecţie a drepturilor şi intereselor sale legitime, protecţie ce se presupune că este conferită prin analizarea litigiului de către o jurisdicţie specializată. 29. De altfel, dispoziţiile Legii nr. 101/2016 nu fixează imperativ urmarea căii de atac administrativ-jurisdicţionale, ci o prevăd ca o facultate de care beneficiază persoana care se consideră vătămată. Raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut această cale a fost aceea de a institui o modalitate eficientă de prevenire şi limitare a abuzului de drept, având în vedere faptul că soluţionarea contestaţiilor în materia achiziţiilor publice este necesar să se desfăşoare şi să se judece după o procedură caracterizată prin celeritate. Existenţa acestei căi nu împiedică respectiva persoană să apeleze direct la calea de atac judiciară, în măsura în care apreciază că aceasta îi serveşte mai bine interesele. Totodată, nicio dispoziţie din cuprinsul Legii nr. 101/2016 nu prevede că actele autorităţilor contractante pot fi atacate numai la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, aşa cum nicio dispoziţie din acelaşi act normativ nu împiedică persoana care se consideră vătămată să se adreseze instanţelor de judecată. 30. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie. Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, sau Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009). 31. Pe de altă parte, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa, cu titlu general, că art. 6 paragraful 1 din Convenţie garantează oricărei persoane dreptul de a aduce în faţa unei instanţe orice pretenţie referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 36, şi Hotărârea din 20 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Đokić împotriva Serbiei, paragraful 35). De asemenea, în Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, s-a arătat că accesul liber la justiţie implică prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului. 32. Având în vedere aceste considerente de principiu, Curtea reţine că textul criticat nu aduce atingere dreptului persoanei care se consideră vătămată, în înţelesul Legii nr. 101/2016, să se adreseze instanţei de judecată, în condiţiile în care este nemulţumită de decizia Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor. Din contră, această posibilitate este reglementată distinct într-un întreg capitol al Legii nr. 101/2016. Mai mult, Curtea subliniază că procedura administrativ-jurisdicţională are caracter facultativ şi nimic nu împiedică persoana vătămată să se adreseze direct instanţei de judecată. 33. Referitor la pretinsa încălcare a dreptului la apărare, Curtea observă că interesul părţilor din dosarul cauzei din faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nu este unul public, în sensul că ţine de interesul privat faptul că accesul la documentele declarate drept confidenţiale de către ofertanţii economici s-ar putea dovedi necesar pentru formularea apărării în cadrul unei acţiuni şi nu poate constitui un interes public superior care să justifice divulgarea informaţiilor. De altfel, aceasta este şi abordarea constantă a instanţelor de la Luxemburg (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 28 iunie 2012, pronunţată în Cauza C-404/10P, Comisia Europeană împotriva Éditions Odile Jacob SAS, paragrafele 145 şi 146, sau Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 20 martie 2014, pronunţată în Cauza T181/10, Reagens SpA împotriva Comisiei Europene, paragraful 142). Mai mult, instanţele de judecată au la dispoziţie suficiente pârghii pentru concilierea interesului ofertantului economic de a păstra caracterul confidenţial al documentelor în cadrul litigiului derulat pe rolul lor şi a interesului adversarului procesual al ofertantului economic de a se asigura dreptul la apărare. În acest sens, Curtea reţine că se poate pune în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize tehnice judiciare având ca obiectiv identificarea soluţiilor tehnice prezentate a fi cu caracter novator de către ofertantul economic şi care determină natura confidenţială a ofertei şi verificarea compatibilităţii ofertei cu documentaţia de atribuire, în condiţiile în care expertul urmează să aibă acces la toate documentele procedurii de achiziţie, şi, dacă expertul desemnat de instanţă va menţine caracterul confidenţial al actelor declarate astfel, acesta va fi obligat să ţină seama de acest caracter în modul de redactare a lucrării (a se vedea Hotărârea nr. 119 din 29 mai 2019, definitivă, pronunţată de către Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 81/36/2019). 34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa de judecată din oficiu în Dosarul nr. 9.660/3/2018 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 septembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Titirişcă ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
