Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.102/1/2019
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela │Înaltei Curţi de Casaţie│
│Elena Bogasiu│şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a│
│Voicheci │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Nicolae │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I │
│Cristescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Paraschiv │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia I │
│Mitea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Georgeta │- judecător la Secţia I │
│Carmen │civilă │
│Negrilă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│George Bogdan│- judecător la Secţia a │
│Florescu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Diana Manole │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Iulia Manuela│- judecător la Secţia a │
│Cîrnu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia a │
│Zaharia │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Nicolae │- judecător la Secţia de│
│Gabriel Ionaş│contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Emilia │- judecător la Secţia de│
│Claudia │contencios administrativ│
│Vişoiu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Horaţiu │- judecător la Secţia de│
│Pătraşcu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Gheza Attila │- judecător la Secţia de│
│Farmathy │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Claudia │- judecător la Secţia de│
│Marcela │contencios administrativ│
│Canacheu │şi fiscal │
└─────────────┴────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul Î.C.C.J.). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţiile Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul Î.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexe formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarele nr. 33.317/3/2017 şi nr. 36.768/3/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire specială la condiţiile în care se poate constata nulitatea absolută a unui act adiţional la contractul individual de muncă, precum şi la efectele nulităţii, atunci când încheierea actului adiţional reprezintă o măsură de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un litigiu de muncă, hotărâre care este executorie de drept cu caracter provizoriu până la rămânerea definitivă şi care, ulterior rămânerii definitive, a fost lămurită în procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, act comunicat, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţilor, care au formulat punctele de vedere ataşate la dosar; se arată, de asemenea, că la dosar au fost ataşate răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării, precum şi răspunsurile instanţelor naţionale în legătură cu aceasta. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea din 19 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 33.317/3/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarei probleme de drept: Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), cu referire specială la condiţiile în care se poate constata nulitatea absolută a unui act adiţional la contractul individual de muncă, precum şi la efectele nulităţii, atunci când încheierea actului adiţional reprezintă o măsură de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un litigiu de muncă, hotărâre care este executorie de drept cu caracter provizoriu până la rămânerea definitivă şi care, ulterior rămânerii definitive, a fost lămurită în procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă. Această sesizare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 2.102/1/2019. 2. Aceeaşi instanţă, prin Încheierea din 19 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 36.768/3/2017, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea aceleiaşi chestiuni de drept, sesizare care a fost înregistrată cu nr. 2.103/1/2019 şi care a fost conexată la Dosarul nr. 2.102/1/2019, urmând a fi soluţionată în cadrul acestuia. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina A. Cererile de chemare în judecată 3. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 33.317/3/2017, reclamanta X - persoană juridică a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Y, constatarea nulităţii actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 8.123/1.05.2002, care produce efecte de la data de 7.04.2012, obligarea pârâtului să încheie un nou act adiţional, cu salariul de bază lunar brut corect calculat, şi să restituie diferenţele salariale primite necuvenit, în baza actului adiţional nul, respectiv a sumei de 13.547 lei. 4. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 36.768/3/2017, reclamanta X - persoană juridică a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Z, constatarea nulităţii actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 8.243/1.05.2002, care produce efecte de la data de 7.04.2012, obligarea pârâtului să încheie un nou act adiţional, cu salariul de bază lunar brut corect calculat, şi să restituie diferenţele salariale primite necuvenit, în baza actului adiţional nul, respectiv a sumei de 14.387 lei net. 5. În motivarea fiecăreia dintre cererile de chemare în judecată formulate, reclamanta a arătat că Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a pronunţat Sentinţa nr. 6.562 din 19.06.2013, prin care a obligat-o la majorarea salariilor de bază ale pârâţilor, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008-2011 şi primul trimestru al anului 2012 şi la plata diferenţelor salariale, rezultate în urma majorării salariilor de bază, începând cu data de 7.04.2012, până la rămânerea definitivă a hotărârii. 6. Având în vedere caracterul executoriu al Sentinţei nr. 6.562 din 19.06.2013, reclamanta a executat benevol titlul executoriu, departamentul resurse umane încheind cu fiecare dintre pârâţi un act adiţional la contractul individual de muncă, ale cărui efecte se produc de la data de 7.04.2012, pe baza indicelui preţurilor de consum aferent perioadei 1.01.2008-31.03.2012. 7. Totodată, având în vedere obligaţia dispusă de instanţă în titlul executoriu, reclamanta a procedat şi la calcularea drepturilor salariale, pe baza indicelui de creştere a preţurilor de consum, stabilit la 26,74%, aferent perioadei ianuarie 2008-31 martie 2012, şi plata acestor diferenţe salariale pârâţilor, în cuantum de 13.547 lei brut şi, respectiv, 14.387 lei, rezultate în urma majorării salariului de bază în perioada 7.04.2012-30.06.2014 (aşa cum rezultă din adresa emisă de către serviciul financiar). 8. Ulterior, Tribunalul Bucureşti, prin încheierea de şedinţă din data de 23.08.2016, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 429 din 17.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, a lămurit dispozitivul Sentinţei nr. 6.562 din 19.06.2013, executată în mod voluntar de către reclamantă, în sensul că salariile de bază ale pârâţilor urmau a fi majorate cu indicii preţurilor de consum aferenţi perioadei 11.06.2008-31.03.2012. 9. Indicele de creştere a preţurilor de consum, astfel cum acesta a fost comunicat de Institutul Naţional de Statistică (INS), pentru perioada 11.06.2008-31.03.2012, era 21,42%. Rezultă că în mod eronat a fost interpretat titlul executoriu şi a fost majorat salariul de bază al pârâţilor, începând cu data de 7.04.2012, cu coeficientul de 26,74% (aferent perioadei 1.01.2008-31.03.2012) şi nu de 21,42% (aferent perioadei 11.06.2008-31.03.2012, aşa cum menţionează titlul executoriu, astfel cum a fost lămurit). 10. Astfel fiind, a mai susţinut reclamanta, prin raportare la situaţia de fapt enunţată, rezultă că sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera nulitatea actului adiţional la contractul individual de muncă, prin care s-a dispus majorarea salariului de bază al pârâţilor cu un procent de 26,74%, rezultând un salariu de 3.384 lei (pentru pârâtul Y) şi, respectiv, de 2.762 lei (pentru pârâtul Z), impunându-se obligarea pârâţilor la încheierea unor acte adiţionale, prin care se majorează salariul de bază cu un procent de 21,42%, rezultând un salariu de bază lunar brut al acestora de 3.170 lei şi, respectiv 2.587 lei. 11. Valoarea sumei de plată, calculată de către serviciul financiar până la data de 30.04.2017, este în cuantum de 13.547 lei (în primul dosar) şi de 14.387 lei (în cel de-al doilea dosar), rezultând din diferenţa dintre drepturile băneşti acordate fiecărui pârât şi drepturile băneşti care li se cuveneau, conform dispozitivului Sentinţei nr. 6.562 din 19.06.2013, lămurite. Această sumă reprezintă o plată nedatorată, pe care salariaţii pârâţi trebuie să o restituie, conform art. 256 din Codul muncii. 12. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194-195 din Codul de procedură civilă, art. 256 din Codul muncii şi art. 1.341-1.344 din Codul civil. B. Hotărârile date în primă instanţă 13. Prin sentinţele nr. 9.547 din 18.12.2017 şi, respectiv, nr. 18 din 8.01.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins acţiunile formulate de reclamantă, ca neîntemeiate. 14. S-a reţinut că, prin Sentinţa nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 40.757/3/2012, reclamanta a fost obligată să majoreze salariul de bază al pârâţilor, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008-2011 şi primului trimestru al anului 2012 şi să plătească diferenţele salariale rezultate în urma majorării salariului de bază, începând cu data de 7.04.2012 până la rămânerea definitivă a hotărârii. 15. În aplicarea titlului executoriu, părţile au semnat un act adiţional la contractul individual de muncă nr. 9.260/1.03.2004 şi, respectiv, nr. 9.243/1.05.2002, prin care au convenit majorarea salariului de bază lunar brut la suma de 3.384 lei (pentru pârâtul Y) şi, respectiv, de 2.762 lei (în cazul pârâtului Z, din sesizarea conexă), începând cu data de 7.04.2012, luând în considerare indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008-2011 şi primului trimestru al anului 2012. 16. Tribunalul a reţinut că, în fiecare dintre cauze, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea actului adiţional, pe motiv că la determinarea salariului de bază lunar brut a avut în vedere indicii preţurilor de consum aferenţi perioadei 1.01.2008-31.03.2012, iar nu pe cei corespunzători perioadei 11.06.2008-31.03.2012, astfel cum s-a statuat prin încheierea de lămurire a hotărârii din data de 23.08.2016. 17. Prima instanţă a apreciat că această împrejurare nu poate constitui, însă, motiv de nulitate absolută a actului adiţional. 18. Astfel, s-a reţinut că, potrivit art. 17 alin. (5) din Codul muncii, în timpul executării contractului individual de muncă, orice modificare a salariului impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării, cu excepţia situaţiei în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege. 19. Or, pentru punerea în aplicare a sentinţei civile, părţile au convenit să modifice raportul lor de muncă sub aspectul salarizării, fiind stabilit un salariu de bază lunar brut bazat pe indicii preţurilor de consum aferenţi perioadei 1.01.2008-31.03.2012. Actul adiţional a fost semnat de părţi şi exprimă acordul lor de voinţă, consimţământul fiind exprimat în mod liber şi neviciat, făcut cu intenţia de a se conforma titlului executoriu. 20. Potrivit art. 1.246 din Codul civil, orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune. Aşadar, nulitatea reprezintă sancţiunea aplicabilă actelor juridice pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la încheierea lor valabilă şi presupune existenţa cauzei de nulitate la momentul încheierii actului. În cauză, însă, a mai reţinut prima instanţă, în fiecare dintre aceste cauze, reclamanta nu a invocat nerespectarea vreunei dispoziţii legale la momentul încheierii actului adiţional, ci doar împrejurarea că, ulterior încheierii actului, instanţa a lămurit dispozitivul titlului executoriu, stabilind o altă perioadă de referinţă în ceea ce priveşte indicele preţurilor de consum. S-a apreciat că un asemenea motiv nu are natura unei cauze de nulitate, actul adiţional fiind încheiat de părţi în mod valabil, cu respectarea cerinţelor imperative stabilite de dispoziţiile art. 16 şi art. 17 alin. (5) din Codul muncii, producând efecte juridice. 21. Prima instanţă a apreciat, în fiecare dintre cele două cauze, că nu poate fi anulat actul adiţional, încheiat în mod valabil, pentru simplul motiv că reclamanta a aplicat greşit titlul executoriu, şi nici nu pot fi obligaţi pârâţii să încheie un nou act adiţional; orice act juridic bilateral reprezintă expresia unui acord de voinţă, iar instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, modificarea raportului de muncă neputându-se realiza decât prin voinţa părţilor, materializată prin semnarea unui act adiţional la contractul individual de muncă. 22. În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei de 13.547 lei şi, respectiv, în cazul celuilalt pârât, de 14.387 lei, plătite pârâţilor fără a fi datorată, prima instanţă a apreciat că şi acesta este neîntemeiat, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 256 din Codul muncii. C. Calea de atac exercitată 23. Împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă a formulat apel reclamanta X, la data de 16.04.2018 (în prima cauză) şi la data de 23.03.2018 (în cea de-a doua), solicitându-se schimbarea sentinţelor pronunţate de tribunal, în sensul admiterii cererilor de chemare în judecată. 24. A arătat apelanta-reclamantă că argumentele instanţei de fond cu privire la actul adiţional care exprimă acordul de voinţă al părţilor pentru modificarea raportului de muncă sub aspectul salarizării şi cu privire la consimţământul părţilor care a fost exprimat în mod liber şi neviciat, făcut cu intenţia de a se conforma titlului executoriu, sunt incorecte şi canalizate pe o interpretare excesivă a dispoziţiilor art. 17 alin. (5) din Codul muncii. În mod greşit s-a considerat că nu a fost invocată nerespectarea unei dispoziţii legale la momentul încheierii actului adiţional, ci doar împrejurarea că, ulterior încheierii actului, instanţa de judecată a lămurit titlul executoriu, stabilind o altă perioadă de referinţă pentru calculul indicelui preţurilor de consum, iar un asemenea motiv nu are natura unei cauze de nulitate. 25. La încheierea actului adiţional, angajatorul a acţionat ca urmare a constrângerii sale prin hotărârea judecătorească, pentru a executa obligaţia având ca obiect majorarea salarială faţă de salariaţii săi. Prin urmare, decizia angajatorului de a majora salariul de bază nu poate fi asimilată unei negocieri a părţilor şi nu a presupus o negociere între salariat şi angajator, ci are natura unui act de executare a unei obligaţii stabilite printrun titlu executoriu. Nu poate fi vorba despre un acord de voinţă al părţilor realizat cu intenţia de a se conforma titlului executoriu, câtă vreme punerea în executare a acestuia se putea face şi în lipsa acordului angajatului, întrucât hotărârea judecătorească are putere executorie şi forţa probantă a unui înscris autentic. Sub acest aspect, în mod eronat a reţinut instanţa de fond că încheierea actului adiţional nu a fost exclusiv consecinţa punerii în executare a sentinţei civile, ci a fost şi consecinţa negocierii părţilor contractului individual de muncă. Or, plecând de la o astfel de interpretare, s-ar ajunge la situaţia în care nici salariatul nu ar putea pune în executare o sentinţă prin care angajatorul său a fost obligat să facă ceva, decât cu acordul acestuia, situaţie inacceptabilă pentru că ar lipsi hotărârea judecătorească de forţa sa executorie. 26. În Dosarul nr. 33.317/3/2017, apelanta a susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.246 din Codul civil, orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune. Or, încheierea actului adiţional la contractul individual de muncă pentru modificarea elementului salariu, cu depăşirea titlului executoriu, adică prin majorarea salariului de bază cu 26,74%, iar nu cu 21,42%, cum a fost lămurit titlul executoriu, are semnificaţia lipsei cauzei actului. 27. Existenţa unui act adiţional la contractul individual de muncă presupune existenţa unei cauze care să determine încheierea actului adiţional. Cauza, aşa cum o defineşte Codul civil, este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul/ actul adiţional, dar, în situaţia existentă între societatea angajatoare şi salariaţii pârâţi, nu există un asemenea motiv, deoarece angajatorul avea de pus în executare o sentinţă civilă care era obligatorie chiar şi în lipsa vreunui acord între părţi cu privire la acest aspect. Nu rezultă din elementele cauzei că părţile ar fi intenţionat să renegocieze salariul intimaţilor-pârâţi independent de existenţa sentinţei, ci doar să pună în executare titlul executoriu, situaţie în care nu este îndeplinită condiţia esenţială de valabilitate a actului adiţional a existenţei cauzei. 28. Prin urmare, prima instanţă a reţinut, în mod eronat, că un asemenea motiv nu are natura unei cauze de nulitate, aplicabile fiind instituţiile legale reglementate de legiuitor pentru această etapă de analiză a valabilităţii actului juridic, iar nu cele referitoare la faza execuţională a procesului civil, chiar dacă angajatorul a aplicat greşit titlul executoriu. 29. În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor încasate necuvenit de intimaţii-pârâţi, apelanta-reclamantă a arătat că a fost în mod greşit respins de prima instanţă ca neîntemeiat, faţă de dispoziţiile art. 256 din Codul muncii; astfel, se poate constata că, la momentul efectuării plăţilor, sumele de bani achitate erau datorate, fiind executate voluntar obligaţiile stabilite în sarcina sa prin hotărârea judecătorească executorie. Împrejurarea că, ulterior, instanţa de judecată a lămurit titlul executoriu, prin stabilirea unei alte modalităţi de calcul al diferenţelor de drepturi, relevă faptul că salariul de bază a fost majorat eronat, ca rezultat al unei reprezentări deformate a realităţii juridice la data încheierii actelor adiţionale, în luna octombrie 2014. În acest fel, diferenţele de drepturi salariale, calculate de departamentul de specialitate al societăţii şi plătite intimaţilor, după semnarea actelor adiţionale, sunt mult mai mari decât cele la care ar fi avut dreptul salariaţii, aceştia primind mai mult decât li se cuvenea, fapt ce atrage incidenţa instituţiei juridice a plăţii nedatorate. 30. Obligaţia de restituire subzistă în sarcina salariaţilor, întrucât aceştia au încasat nişte sume necuvenite care îşi au izvorul în plata diferenţelor salariale, rezultate în urma majorării salariului de bază, începând cu data de 7.04.2012. Sumele plătite au fost mai mari decât cele real datorate, pentru că s-au cuantificat drepturile băneşti brute lunare primite de creditori, începând cu data de 7.04.2012, cu un indice de creştere a preţurilor de consum aferent perioadei 1.01.2008-31.03.2012, deşi contractul colectiv de muncă valabil pentru anul 2008 a intrat în vigoare la 11.06.2008 şi, astfel, pentru perioada 1.01.2008-10.06.2008, nu trebuiau calculaţi indicii de indexare. Prin urmare, în mod eronat tribunalul a reţinut că angajatorul nu poate uza de procedura reglementată de dispoziţiile art. 256 din Codul muncii. 31. La termenul de judecată din 14.11.2018, instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor, în fiecare dintre cele două cauze, oportunitatea sesizării instanţei supreme, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, cu dezlegarea problemei de drept menţionate în preambulul prezentei decizii. III. Dispoziţiile legale supuse interpretării 32. Codul muncii: "ART. 57 (1) Nerespectarea oricăreia dintre condiţiile legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă atrage nulitatea acestuia. (2) Constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor. (3) Nulitatea contractului individual de muncă poate fi acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor impuse de lege. (4) În situaţia în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri. (5) Persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu. (6) Constatarea nulităţii şi stabilirea, potrivit legii, a efectelor acesteia se pot face prin acordul părţilor. (7) Dacă părţile nu se înţeleg, nulitatea se pronunţă de către instanţa judecătorească." IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 33. A) Apelanta-reclamantă a apreciat că sesizarea este necesară şi utilă, în condiţiile în care există o lipsă de previzibilitate şi claritate a dispoziţiilor art. 57 din Codul muncii, referitoare la sancţiunea nulităţii pentru un act adiţional la contractul individual de muncă încheiat pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti. 34. B) Intimaţii-pârâţi au apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de dezlegarea chestiunii de drept invocate din oficiu de instanţa de apel. S-a subliniat faptul că între cauzele de nulitate absolută sau relativă a unui contract individual de muncă, respectiv a unui act adiţional la acesta, nu poate fi încadrată şi măsura de punere în executare a unei hotărâri nedefinitive, dar executorii provizoriu de drept. În condiţiile în care actul adiţional la contract a fost încheiat la data de 21.10.2014, după soluţionarea definitivă a conflictului de muncă, prin Sentinţa civilă nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 40.757/3/2012, actul adiţional în discuţie nu poate fi lovit de nulitate absolută. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării 35. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea acestei proceduri. 36. Astfel, s-a arătat că problema de drept ridicată de modul de interpretare a dispoziţiilor art. 57 din Codul muncii, mai exact chestiunea incidenţei sancţiunii nulităţii unui act adiţional la contractul individual de muncă, atunci când încheierea acestuia este generată de existenţa unui conflict de muncă purtat între părţi anterior şi soluţionat prin hotărâre definitivă, are consecinţe asupra soluţiei ce se pronunţă în litigiul pendinte, este nouă şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, după cum rezultă din evidenţele publice ale instanţei supreme cu privire la acest mecanism de unificare a practicii judiciare. B. Referitor la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării 37. Curtea de Apel Bucureşti a precizat că instanţele specializate în soluţionarea conflictelor de muncă au fost învestite cu litigii similare, generate de litigii anterioare, în aceeaşi materie, având ca obiect stabilirea prin indexare a salariului de bază pentru o perioadă trecută, iar soluţiile date de completurile de judecată în fond şi în apel au fost neunitare, plasând angajatorul şi salariaţii săi în situaţii diferite cât priveşte valabilitatea actelor adiţionale încheiate în anul 2014, dar pentru o perioadă anterioară ce începe la 7.04.2012, în ciuda faptului că toţi se găseau în aceeaşi situaţie prin pronunţarea titlului executoriu, invocat drept cauză juridică a modificării contractelor individuale de muncă. 38. În condiţiile în care relaţiile de muncă din cadrul apelantei-reclamante se stabilesc prin încheierea/modificarea contractelor individuale de muncă, ca urmare a negocierii individuale dintre angajator şi salariaţi, în limitele prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă, încheiat între partenerii sociali din instituţie, la nivelul anului 2012, salariaţii au iniţiat un litigiu colectiv de muncă prin care pretindeau constrângerea angajatorului să execute clauza din art. 102 alin. (1) lit. d) din contractul colectiv de muncă, clauză prin care se convenise indexarea salariilor lor de bază. Litigiul a fost soluţionat în favoarea salariaţilor, printre aceştia numărându-se şi intimaţii-pârâţi din cauzele în care au fost formulate sesizările. 39. Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 40.757/3/2012, angajatorul a fost obligat să majoreze salariile de bază ale salariaţilor reclamanţi, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008-2011 şi primului trimestru al anului 2012 şi să le plătească diferenţele salariale rezultate în urma majorării salariilor de bază, începând cu data de 7.04.2012 până la rămânerea definitivă a hotărârii. Această hotărâre a rămas irevocabilă la data de 21.02.2014, când Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat Decizia civilă nr. 1.020, prin care a respins apelul declarat de angajator, ca nefondat. 40. În atare situaţie, la data de 21.02.2014, în sarcina angajatorului-pârât subzista atât o obligaţie de a face, aceea de a majora salariile de bază ale angajaţilor săi, cât şi o obligaţie de plată a diferenţelor salariale rezultate; pentru îndeplinirea primei obligaţii, angajatorul a procedat, mai întâi, la determinarea indicilor preţurilor de consum în perioada de referinţă trecută în dispozitivul hotărârii, perioadă care, prin generalitatea şi imprecizia termenilor folosiţi, a fost considerată ca fiind 1.01.2008-31.03.2012, iar apoi a aplicat procentul de majorare la salariul de bază ce fusese în plată la data de 7.04.2012, rezultând noul salariu de bază al fiecărui salariat ce figura în titlul executoriu. 41. Ca modalitate juridică de transpunere a noului salariu de bază în raportul de muncă al salariatului, angajatorul a recurs la procedura de întocmire a unui act adiţional la contractul individual de muncă, prin care se modifica salariul de bază, retroactiv, de la data de 7.04.2012, act adiţional ce a fost prezentat salariatului, a fost semnat de acesta, iar apoi a fost operată modificarea elementului salariu şi în registrul general de evidenţă a salariaţilor (REVISAL). 42. Dificultăţile practice ale angajatorului şi incertitudinea asupra valabilităţii actului adiţional la contractul individual de muncă s-au ivit atunci când instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre prin care a lămurit întinderea titlului executoriu, în procedura prevăzută de art. 281^1 din Codul de procedură civilă din 1948, restrângând întinderea obligaţiilor băneşti ale debitorului. Astfel, prin Încheierea din data de 23.08.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost lămurită Sentinţa civilă nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 40.757/3/2012, în sensul că angajatorul urmează să majoreze salariile de bază ale salariaţilor reclamanţi cu indicii preţurilor de consum aferenţi perioadei 11.06.2008-31.03.2012. Încheierea a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 429 din 17.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care recursul declarat de salariaţi a fost respins. 43. Semnificaţia concretă a titlului executoriu lămurit este aceea că salariul de bază cuvenit salariaţilor reclamanţi de la data de 7.04.2012 nu trebuia majorat cu 26,74%, ci numai cu 21,42%, situaţie care a pus sub semnul întrebării valabilitatea actelor adiţionale retroactive şi a plasat salariaţii sub incidenţa răspunderii patrimoniale pentru restituirea unor sume încasate necuvenit. 44. Pentru intimaţii-pârâţi, aplicarea procentelor de majorare a însemnat o modificare a salariului de bază de la 2.611 lei la 3.384 lei şi, respectiv - în cazul intimatului din sesizarea conexă, de la 2.131 lei la 2.762 lei, prin actul adiţional semnat la 21.10.2014, ce formează obiect al acţiunilor în nulitate, urmată de o corectare a salariului la 3.170 lei şi, respectiv, la 2.587 lei, asupra căreia angajatorul a propus încheierea unor noi acte adiţionale cu efecte tot din data de 7.04.2012, ofertă refuzată însă de intimaţii-pârâţi. 45. Analiza jurisdicţională a valabilităţii actelor adiţionale încheiate în anul 2014, cu efecte retroactive în privinţa salariilor de bază, începând cu data de 7.04.2012, a avut ca rezultat constatarea de opinii divergente ale instanţelor de judecată: a) Într-o opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 3.584 din 21.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 33.320/3/2017, s-a susţinut că cererea de constatare a nulităţii actului adiţional este inadmisibilă, întrucât prin actul adiţional din anul 2014 angajatorul nu procedează la modificarea pentru viitor a drepturilor salariale ale angajatului respectiv, ci doar efectuează o operaţiune materială, scriptică, de stabilire retroactivă a salariului rezultat din indexare, începând cu data de 7.04.2012, fiind evident că angajatorul nu poate efectua o astfel de plată în lipsa emiterii unor acte interne, care să stea la baza efectuării calculelor contabile. Aceste acte nu pot avea natura juridică a unor acte unilaterale modificatoare ale drepturilor salariale, câtă vreme o modificare retroactivă a contractului individual de muncă nu este posibilă faţă de caracterul succesiv al executării prestaţiilor, nemaiputându-se interveni asupra perioadei deja executate din contractul individual de muncă. Actul a fost emis de angajator în vederea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor privind acordarea unor diferenţe de drepturi stabilite prin hotărâre judecătorească în sarcina sa. În consecinţă, nemulţumirea legată de modalitatea punerii în executare de către societatea apelantă a obligaţiilor stabilite în sarcina acesteia prin titlul executoriu nu poate fi argumentată într-un demers judiciar prin nerespectarea prevederilor art. 41 din Codul muncii, care vizează modificarea unilaterală a unor elemente esenţiale în executarea contractului individual de muncă, negociate iniţial de părţile contractante: locul, felul muncii, durata contractului, salariul etc. Susţinerile apelantei asupra indicelui de creştere a preţurilor de consum aplicat nu constituie motive de anulare a convenţiei, pentru că nulitatea este o sancţiune legală care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, şi nu de efectele contrarii dispoziţiilor unei sentinţe, toate acestea nemaiputând fi analizate într-un nou proces de fond de litigii de muncă, ci doar în cadrul fazei executării acestei sentinţe. b) Într-o a doua opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 3.225 din 5.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 36.760/3/2017, s-a susţinut că cererea de constatare a nulităţii actului adiţional este neîntemeiată; astfel, aspectul negocierii salariului ca urmare a pronunţării Sentinţei civile nr. 6.562 din 19.06.2013 de către Tribunalul Bucureşti, prin majorarea salariilor de bază cu indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008-2011 şi primului trimestru al anului 2012, nu conduce la concluzia că angajatorul a fost constrâns pentru a-şi da acordul la încheierea actului adiţional. Or, în lipsa acordului de voinţă al părţilor cu privire la modalitatea concretă de executare a titlului executoriu, apelanta avea posibilitatea să execute titlul prin emiterea unei decizii (act voluntar de executare) sau, în lipsa executării voluntare, salariatul avea posibilitatea să pună în executare silită titlul executoriu. Câtă vreme părţile au negociat noul salariu în baza titlului executoriu, rezultă că a existat un acord de voinţă al părţilor, fiind nefondată acţiunea în constatarea nulităţii actului adiţional pentru lipsa cauzei. Scopul încheierii actului juridic a fost punerea în executare a titlului executoriu, însă acordul de voinţă al părţilor s-a format fără constrângeri sau eroare asupra modalităţii de executare a dispoziţiilor acestuia. În plus, lămurirea titlului executoriu ulterior executării lui de bunăvoie de către părţi nu poate produce niciun efect asupra acordului de voinţă format între acestea cu privire la modalitatea de executare. Angajatorul a procedat la executarea voluntară a titlului executoriu, fără a invoca existenţa unor neclarităţi în cuprinsul lui, fiind fără relevanţă faptul că, ulterior, titlul executoriu a fost lămurit de instanţă într-un alt fel decât cel convenit de părţi. Ulterior executării de bunăvoie de către părţi, nu se mai poate cere lămurirea hotărârii sub aspectul înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului, iar dacă se obţine o astfel de lămurire, aceasta nu produce efecte asupra acordului de voinţă al părţilor ce a concretizat executarea voluntară a hotărârii. c) Într-o a treia opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 3.749 din 27.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 6.327/3/2018, s-a susţinut că cererea de constatare a nulităţii actului adiţional este întemeiată, fiind incidentă în cauză eroarea, ca viciu de consimţământ, sub forma error in substantiam, prin falsa reprezentare a realităţii la momentul încheierii actului adiţional din anul 2014. Tocmai faptul că actul adiţional contestat nu a fost încheiat ca urmare a unei iniţiative specifice şi strict legate de desfăşurarea unui contract individual de muncă, ci a fost încheiat pentru a pune în executare dispozitivul Sentinţei civile nr. 6.562/2013 care, ulterior, a fost lămurit, conduce la concluzia că la momentul încheierii actului adiţional părţile nu au avut o reprezentare a realităţii bazată pe propriile convingeri sau judecăţi, ci pe cele stabilite de instanţa care a pronunţat sentinţa respectivă şi care se regăseau în cuprinsul acelei hotărâri. În acest context, atunci când instanţa care a pronunţat sentinţa ce s-a executat prin încheierea actului adiţional a lămurit dispozitivul acesteia, stabilind în mod explicit parametrii de calcul al drepturilor acordate, în sensul limitării lor la o perioadă mai scurtă decât aceea stabilită de părţi, a devenit evident faptul că reprezentarea realităţii, pe care a avut-o angajatorul la momentul încheierii actului şi care se baza pe o anumită interpretare a dispozitivului sentinţei, era una falsă, ce nu corespundea înţelesului pe care instanţa îl dădea unor aspecte esenţiale în legătură cu drepturile acordate. Deşi lămurirea dispozitivului Sentinţei civile nr. 6.562/2013 a survenit la 2 ani de la momentul încheierii actului contestat, acest aspect nu conduce la concluzia că părţile nu erau în eroare când au încheiat actul adiţional, deoarece lămurirea dispozitivului unei hotărâri nu stabileşte noi situaţii şi drepturi între părţi, ci doar explicitează limitele celor dispuse de instanţă, încă de la momentul pronunţării sentinţei. Faptul că, ulterior executării unei sentinţe, chiar şi benevole, procedura lămuririi dispozitivului nu mai poate fi accesată este un aspect ce poate fi analizat doar în cazul şi în cadrul unei astfel de proceduri, putând conduce la un fine de neprimire a unui asemenea demers procesual. În cazul de faţă însă nu se poate ignora autoritatea de lucru judecat a încheierii de lămurire a dispozitivului din data de 23.08.2016. 46. Revenind la litigiul în cadrul căruia a pus în discuţie, din oficiu, necesitatea sesizării instanţei supreme cu dezlegarea problemei de drept, Curtea de Apel Bucureşti consideră că acţiunea în nulitatea actului adiţional este admisibilă şi întemeiată, neputându-se opune dispoziţiile art. 57 din Codul muncii, nici ca limitare a motivelor de nulitate aplicabile în privinţa acestui act juridic, nici ca limitare a efectelor produse de sancţiunea aplicată. 47. Astfel, arată instanţa de trimitere, prin dispoziţiile art. 57 din Codul muncii, legiuitorul a stabilit sancţiunea generală ce intervine în cazul nerespectării condiţiilor legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă, iar aceste condiţii nu se limitează numai la cele speciale, aplicabile în materia dreptului muncii (vârsta minimă a salariatului, forma scrisă, certificatul medical la angajare, avize sau autorizaţii prealabile, condiţii de vechime, condiţii de studii etc.), ci se referă şi la cele generale, aplicabile oricărui act juridic civil bilateral (capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală). 48. Specificul sancţiunii nulităţii în dreptul muncii este dat de efectele produse numai pentru viitor, contrar regulii generale instituite prin art. 1.254 şi următoarele din Codul civil. Aceste efecte ex nunc ale nulităţii contractului individual de muncă se justifică prin raportul de subordonare în care se găseşte salariatul faţă de angajatorul său şi, mai ales, prin specificul prestaţiilor lor reciproce, în sensul că munca prestată de salariat este urmată de remunerarea ei de către angajator. Or, în cazul unui contract individual de muncă la încheierea căruia nu au fost respectate toate condiţiile legale, supus deci sancţiunii nulităţii, părţile nu pot fi ţinute să îşi restituie prestaţiile primite pentru că munca prestată de salariat nu poate fi înapoiată de cel în beneficiul căruia a fost făcută, ceea ce atrage lipsa temeiului de restituire de către salariat a preţului muncii sale. Cu alte cuvinte, efectul ex nunc al nulităţii îl protejează pe salariat care, pentru munca prestată chiar în temeiul unui contract nul, va beneficia de remunerarea acesteia, conform art. 57 alin. (5) din Codul muncii, şi de vechime în muncă, conform art. 16 alin. (4) din acelaşi cod. 49. Deşi articolul de lege analizat se referă în mod expres la contractul individual de muncă, trebuie considerat că reglementarea se aplică şi actului adiţional la contract care, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (5) din Codul muncii, republicat, se încheie la orice schimbare a elementelor asupra cărora poartă obligaţia angajatorului de a-l informa pe salariat în timpul executării contractului. Aceste elemente de informare sunt enumerate la art. 17 alin. (3) din cod, prevedere ce constituie transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 91/533/C.E.E. privind obligaţia angajatorului de a informa lucrătorii asupra condiţiilor aplicabile contractului sau raportului de muncă (Directiva 91/533/C.E.E.), putând fi amintite sub acest aspect: „a) identitatea părţilor; b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri; c) sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului; d) funcţia/ocupaţia conform specificaţiei Clasificării ocupaţiilor din România sau altor acte normative, precum şi fişa postului, cu specificarea atribuţiilor postului; e) criteriile de evaluare a activităţii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului; f) riscurile specifice postului; g) data de la care contractul urmează să îşi producă efectele; h) în cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau al unui contract de muncă temporară, durata acestora; i) durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul; j) condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia; k) salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum şi periodicitatea plăţii salariului la care salariatul are dreptul; l) durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi ore/săptămână; m) indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condiţiile de muncă ale salariatului; n) durata perioadei de probă“. 50. Rostul informării în scris a salariatului asupra condiţiilor aplicabile contractului este acela de a-i permite negocierea şi, mai apoi, exprimarea acordului în vederea încheierii actului, în deplină cunoştinţă de cauză. Obligaţia de informare subzistă la orice schimbare intervenită în elementele arătate limitativ de legiuitor, caz în care este necesară întocmirea unui act adiţional la contractul individual de muncă care poate lua naştere numai prin acordul părţilor. 51. Deşi orice schimbare a elementelor enumerate în art. 17 alin. (3) din Codul muncii impune încheierea unui act adiţional, numai o parte dintre aceste acte adiţionale au valoarea juridică a modificării contractului individual de muncă, anume elementele esenţiale referitoare la durata contractului, locul muncii, felul muncii, condiţiile de muncă, salariul, timpul de muncă şi timpul de odihnă, enumerate la art. 41 din acelaşi cod. 52. Prin urmare, pe parcursul executării contractului, eventuala modificare a clauzei esenţiale a salariului din contractul individual de muncă poate avea loc numai prin acordul părţilor, exteriorizat prin semnarea actului adiţional la contract. Un astfel de act adiţional este necesar la orice modificare prin lege a salariilor, ca urmare a stabilirii salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată prin hotărâre a Guvernului şi, cu atât mai necesar, atunci când salariile dintr-o unitate, grup de unităţi, sector de activitate se negociază colectiv prin contracte colective de muncă prin care partenerii sociali stabilesc grile de salarizare abstracte, cu elemente determinate sau determinabile pe baza cărora să poată fi stabilit salariul de bază al fiecărui salariat căruia îi este aplicabilă negocierea colectivă. Rezultă, aşadar, că, în acest din urmă caz, salariatul trebuie informat asupra salariului de bază care i se cuvine pentru munca ce va fi prestată, obligaţie generală ce revine angajatorului pe tot parcursul executării contractului individual de muncă după cum s-a arătat anterior, iar cuantumul efectiv al salariului face obiect al negocierii în limitele convenite prin contractul colectiv de muncă, rezultatul acordului de voinţe urmând a fi prevăzut în scris în actul adiţional semnat de părţi. De la această dată convenită de părţi se consideră modificat contractul individual de muncă cât priveşte clauza esenţială a salariului pentru munca ce va fi prestată în viitor de către salariat. 53. Într-o astfel de desfăşurare a relaţiei individuale de muncă, prevederile art. 57 din Codul muncii îşi găsesc deplina aplicare pentru ipoteza nulităţii contractului, neputând fi afectate prestaţiile trecute ale părţilor. 54. Codul muncii lasă însă nereglementată situaţia în care clauza esenţială a salariului capătă caracter litigios, salariatul chemându-şi angajatorul în judecată pentru stabilirea/ restabilirea cuantumului considerat corect al salariului în conformitate cu normele legale sau cu clauzele contractului colectiv de muncă. În mod evident, hotărârea judecătorească pronunţată, prin care se statuează asupra salariului cuvenit celui care a prestat deja munca, are caracter retroactiv, urmând a fi restabilită între părţi situaţia juridică a salariului de la data care a generat conflictul de muncă. O punere în executare a hotărârii presupune îndeplinirea tuturor formalităţilor pe care angajatorul le-ar fi îndeplinit la termenele prevăzute de lege dacă nu ar fi avut loc conflictul dintre părţi, iar aceste formalităţi presupun întocmirea actului adiţional pentru modificarea salariului, semnarea lui (operaţiune prin care salariatul îşi exprimă acordul asupra elementului pe care l-a pretins realizat prin acţiunea în justiţie), înscrierea modificării contractului în registrul general de evidenţă a salariaţilor şi, nu în cele din urmă, plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate din punerea retroactivă în plată a noului cuantum al salariului stabilit prin hotărâre, precum şi plata tuturor taxelor şi contribuţiilor sociale obligatorii pentru diferenţele de drepturi salariale. 55. Această executare voluntară a hotărârii judecătoreşti subzistă în sarcina angajatorului pârât în conflictul de muncă, încă de la data pronunţării ei de către prima instanţă, în condiţiile în care art. 448 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă declară executorii de drept hotărârile primei instanţe care au ca obiect plata salariilor izvorâte din raporturile juridice de muncă, caracterul executoriu fiind provizoriu până la data rămânerii definitive a hotărârii, conform alin. (2) al aceluiaşi art. 448 din Codul de procedură civilă. 56. În speţă, intimatul a avut câştig de cauză prin Sentinţa civilă nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 40.757/3/2012, angajatorul fiind obligat să îi majoreze salariul de bază, începând cu data de 7.04.2012, cu indicii preţurilor de consum aferenţi anilor 2008-2011 şi primului trimestru al anului 2012. Deşi sentinţa era executorie de drept din data de 19.06.2013, a fost pusă în executare numai în luna octombrie 2014, după ce a rămas irevocabilă la data de 21.02.2014. Pentru punerea în executare a titlului care nu cuprindea în dispozitiv o menţiune explicită, cuantificată, a salariului cuvenit reclamanţilor de la data de 7.04.2012, angajatorul a solicitat Institutului Naţional de Statistică comunicarea indicilor preţurilor de consum pentru mai multe perioade de timp care rezultau din înţelesul hotărârii, iar, în final, a calculat la 3.384 lei şi, respectiv, la 2.762 lei cuantumul salariului cuvenit fiecărui intimat, la data de referinţă, calcul făcut prin utilizarea zilei de 1.01.2008 ca dată de început a perioadei de indexare, a întocmit actul adiţional pe care salariatul l-a semnat, iar salariul astfel modificat, prin acordul părţilor, a fost trecut în registrul general de evidenţă a salariaţilor. 57. O nouă dispută judiciară a intervenit între părţi atunci când angajatorul a obţinut o lămurire a titlului executoriu, prin încheierea din data de 23.08.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, fiind lămurită Sentinţa civilă nr. 6.562 din 19.06.2013, pronunţată în Dosarul nr. 40.757/3/2012, în sensul că salariul de bază trebuia majorat cu indicii preţurilor de consum aferenţi perioadei 11.06.2008-31.03.2012. 58. Cum încheierea pronunţată în procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă, referitoare la lămurirea hotărârii, face corp comun cu hotărârea care a avut nevoie de lămurire pentru ca părţile să aducă la îndeplinire, în mod corect şi complet, lucrul judecat, iar cei doi salariaţi au refuzat să semneze un nou act adiţional prin care să modifice la 3.170 lei şi, respectiv, la 2.587 lei salariul de bază, începând cu data de 7.04.2012, ceea ce în conformitate cu dispoziţiile art. 1.213 din Codul civil ar fi echivalat cu adaptarea contractului individual de muncă, în forma la care a ajuns prin modificările intervenite până la data în discuţie, revine instanţei de judecată sarcina de a aprecia asupra legalităţii actului adiţional la contract. 59. Or, la încheierea actelor adiţionale din data de 21.10.2014, părţile nu au procedat la o veritabilă negociere liberă a cuantumului salariului cuvenit începând cu data de 7.04.2012, ci şi-au manifestat voinţa juridică de punere în executare a hotărârii judecătoreşti, prin exprimarea consimţământului asupra cuantumului salariului de bază calculat de angajator. Însă, la încheierea acestui act adiţional ambele părţi au avut o falsă reprezentare a situaţiei faptice de executat din hotărârea judecătorească, cât priveşte valoarea prestaţiei pe care o avea de îndeplinit angajatorul pentru plata preţului muncii deja efectuate de salariatul contractant. Această eroare de fapt este esenţială, în sensul art. 1.207 alin. (2) pct. 2 teza finală din Codul civil, însă nu poate fi considerată o simplă eroare de calcul, pentru că provine din înţelegerea greşită a întinderii obligaţiei de plată a salariului, cauzată de modul neclar de redactare a dispozitivului hotărârii, neclaritate ce a condus la lămurirea titlului executoriu de către instanţa de judecată care l-a pronunţat. 60. În concluzie, conchide instanţa de trimitere, eroarea în care s-au găsit părţile cu privire la obligaţia de executat ar atrage sancţiunea nulităţii pentru actul adiţional astfel încheiat, cu efectele prescrise de art. 1.254 din Codul civil, dacă nu ar fi incidentă limitarea caracterului retroactiv prin art. 57 din Codul muncii. Or, tocmai în vederea lămurii acestei situaţii speciale a valabilităţii actului adiţional la contract, prin care părţile convin executarea unei hotărâri judecătoreşti pentru perioada trecută, fără a exista o veritabilă negociere a salariului pentru munca ce urmează a se presta, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prealabilă prin care să se lămurească aceste efecte juridice ale nulităţii. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 61. A) În urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, în jurisprudenţa Completului competent să judece recursul în interesul legii şi a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă asupra dezlegării problemei de drept ce formează obiectul sesizării. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat deciziile nr. 19 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 12 iulie 2019, şi nr. 37 din 7 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 10 februarie 2017, care vizează interpretarea mai multor prevederi legale, între care şi cele art. 57 din Codul muncii, dar care nu au incidenţă cu privire la chestiunea ce formează obiectul sesizărilor de faţă. 62. B) La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată, cu excepţia instanţei de trimitere şi a Tribunalului Bucureşti, au comunicat că nu au identificat jurisprudenţă cu privire la problema de drept supusă dezlegării, numai unele dintre ele transmiţând puncte de vedere sau simple opinii referitoare la aceasta, după cum urmează: - tribunalele Bacău şi Bucureşti (Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale - Sentinţa nr. 1.713 din 27.02.2018, definitivă prin Decizia nr. 4.372 din 23.10.2018 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale) au apreciat că un act adiţional încheiat ca măsură de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu mai poate fi cenzurat din perspectiva art. 57 din Codul muncii; – Curtea de Apel Braşov şi tribunalele Giurgiu şi Ilfov şi-au exprimat opinia în sensul că cererea de constatare a nulităţii actului adiţional este admisibilă, fiind incidentă eroarea, ca viciu de consimţământ, sub forma error in substantiam, prin falsa reprezentare a realităţii la momentul încheierii actului adiţional; în ceea ce priveşte efectele nulităţii s-a arătat că angajatorul nu este îndreptăţit la repunerea în situaţia anterioară, pentru motivele de nelegalitate ale actului adiţional până la data constatării nulităţii, întrucât, chiar şi în situaţia dovedirii acestora, constatarea nulităţii contractului şi încetarea de drept a acestuia produc efecte numai pentru viitor, de la data pronunţării nulităţii, potrivit art. 57 alin. (2) din Codul muncii; s-a apreciat totuşi că, sub aspectul temeiniciei unei astfel de acţiuni, numai instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei poate decide, în funcţie de datele particulare ale speţei; – Curtea de Apel Iaşi a apreciat că, în cazul expus în sesizare, eroarea debitorului asupra întinderii creanţei sale nu poate fi disociată de culpa aceluiaşi debitor în a folosi căile procedurale pentru stabilirea întinderii creanţei sale, situaţie care se încadrează în ipoteza de eroare nescuzabilă prevăzută de art. 1.208 din Codul civil, potrivit căruia „Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.“ VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor europene 63. Prevederile legale supuse interpretării prin sesizările analizate au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, iar în acest sens menţionăm Decizia nr. 378/2004 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 13 octombrie 2004, în care instanţa constituţională a reţinut astfel: „Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că art. 57 alin. (2) şi art. 283 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu cuprind nicio dispoziţie potrivit căreia acestea ar putea fi aplicate cu efecte retroactive. Dimpotrivă, în art. 57 alin. (2) se precizează că efectele constatării nulităţii contractului individual de muncă se produc numai pentru viitor. Sub acest aspect, Curtea observă că nu are nicio relevanţă dacă nulitatea este absolută sau relativă, deoarece, în niciun caz, nu pot fi anulate prestaţiile executate de părţi (prestarea muncii, plata salariului, alte drepturi şi obligaţii) pe durata existenţei contractului individual de muncă. De altfel, în alin. (1) al art. 57 se prevede că nulitatea contractului individual de muncă este atrasă de «nerespectarea oricăreia dintre condiţiile legale necesare pentru încheierea valabilă» a acestuia“. 64. În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă asupra dezlegării problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 65. Prin Adresa nr. 2.076/C/2795/III-5/2019 din 2 septembrie 2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se analizează practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 66. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, se apreciază că sesizările nu întrunesc cerinţele prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, mai exact cele referitoare la noutatea chestiunii de drept supuse dezlegării şi la necesitatea ca aceasta să fie o problemă de drept veritabilă şi esenţială. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 67. Examinând sesizările, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizărilor 68. Temeiul sesizărilor conexe îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă potrivit cărora: „Dacă, în cursul judecăţii un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 69. Reglementând, în cuprinsul textului anterior citat, procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se cer a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze pricina; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; din perspectiva acestei condiţii trebuie verificat dacă sunt întrunite premisele de analiză ale acesteia, anume: a) existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu; b) problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate; c) chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei, context în care noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudenţa instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; şi – asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 70. Evaluând elementele sesizărilor, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a condiţiilor care permit declanşarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că doar trei din cele cinci cerinţe, anterior enunţate, sunt întrunite. 71. Concret, sunt îndeplinite aspectele de admisibilitate legate de titularul sesizării, stadiul soluţionării pricinii în care sesizările au fost promovate, cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii asupra chestiunii ce face obiectul sesizărilor, precum şi inexistenţa unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare cu acest obiect, nefiind însă întrunite cerinţele de substanţă ale obiectului sesizărilor conexe, anume condiţia noutăţii, precum şi împrejurarea ca obiectul sesizărilor să vizeze o chestiune de drept, chestiune care să fie veritabilă şi esenţială, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. 72. Sesizările conexe au fost formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarele nr. 33.317/3/2017 şi nr. 36.768/3/2017, instanţă care a fost învestită, în fiecare dintre aceste dosare, cu soluţionarea apelului declarat de către reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în cauze având ca obiect constatarea nulităţii unor acte adiţionale la contractul individual de muncă al fiecărui pârât şi obligarea pârâţilor să încheie un nou act adiţional cu salariul de bază lunar brut corect calculat şi să restituie reclamantei-angajator diferenţele salariale încasate necuvenit, în baza actului adiţional nul. 73. Aceste litigii reprezintă conflicte individuale de muncă, fiind soluţionate în primă instanţă, potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, coroborate cu art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, de către tribunalul în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul; soluţionarea apelului este în competenţa curţii de apel, potrivit art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă, instanţă care pronunţă o hotărâre definitivă, având în vedere că deciziile date în apel în această materie nu pot fi atacate cu recurs, astfel cum prevede art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011. 74. Prin urmare, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât titularul sesizărilor soluţionează cauza în ultimă instanţă, potrivit competenţelor sale legale, pronunţând o hotărâre definitivă, conform art. 634 pct. 4 din Codul de procedură civilă. 75. Numai din punct de vedere formal se reţine şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat în cadrul vreunuia dintre mecanismele de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile, iar potrivit comunicării Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se analizează practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizărilor de faţă. 76. Condiţia noutăţii chestiunii de drept, condiţie distinctă de aceea a nestatuării anterioare de către instanţa supremă, nu este îndeplinită. 77. Această cerinţă, raportat la obiectul sesizărilor conexe, poate fi analizată doar dacă se are în vedere în mod fragmentat întrebarea prealabilă şi se acceptă faptul că modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 57 Codul muncii - din perspectiva condiţiilor în care se poate constata nulitatea absolută a unui act adiţional la un contract individual de muncă şi a efectelor nulităţii - reprezintă chestiunea de drept cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile. 78. În caz contrar, ansamblul întrebării prealabile nu permite identificarea unei chestiuni de drept susceptibile de a primi o dezlegare de principiu în cadrul acestei proceduri, care să fie utilă instanţei în soluţionarea cauzei, în sensul ca de acesta să depindă soluţionarea cauzei pe fond, ci reprezintă o delegare către instanţa supremă a competenţei legale a curţii de apel de a soluţiona apelurile cu care este învestită, prin aplicarea în concret a normelor incidente la circumstanţele particulare ale speţei, în limitele criticilor formulate de către reclamantă prin motivele de apel. 79. În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate“, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea atributului de apreciere a completului învestit cu soluţionarea unei astfel de sesizări, aşa cum instanţa supremă a decis în mod constant în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015, Decizia nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019, Decizia nr. 46 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 7 noiembrie 2019 etc.). 80. S-a statuat deja că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă. 81. Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, a unei norme mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei). 82. În egală măsură, noutatea se poate raporta şi la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014). 83. În aceşti parametri de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se impune a observa că dispoziţiile legale a căror interpretare şi aplicare au prilejuit formularea sesizărilor analizate se regăsesc în cuprinsul unui act normativ adoptat şi intrat în vigoare în anul 2003. 84. Pe de altă parte, Codul muncii nu a suferit intervenţii legislative recente, astfel încât norma vizată de această trimitere preliminară (art. 57) să necesite o reevaluare, într-un nou context, de natură a fi schimbat perspectiva interpretărilor anterioare, jurisprudenţiale sau în mecanismele de unificare a practicii. 85. În ceea ce priveşte cerinţa privind existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reţin următoarele: 86. Instanţa de trimitere a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire specială la condiţiile în care se poate constata nulitatea absolută a unui act adiţional la contractul individual de muncă, precum şi la efectele nulităţii, atunci când încheierea actului adiţional reprezintă o măsură de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată într-un litigiu de muncă, hotărâre care este executorie de drept cu caracter provizoriu până la rămânerea definitivă şi care, ulterior rămânerii definitive, a fost lămurită în procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă." 87. Norma din cuprinsul Codului muncii, supusă interpretării, prevede: "ART. 57 (1) Nerespectarea oricăreia dintre condiţiile legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă atrage nulitatea acestuia. (2) Constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor. (3) Nulitatea contractului individual de muncă poate fi acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor impuse de lege. (4) În situaţia în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri. (5) Persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu. (6) Constatarea nulităţii şi stabilirea, potrivit legii, a efectelor acesteia se pot face prin acordul părţilor. (7) Dacă părţile nu se înţeleg, nulitatea se pronunţă de către instanţa judecătorească." 88. Din modalitatea de formulare a întrebării prealabile ar putea reieşi că instanţa de trimitere este în dificultate (i) fie cu privire la condiţiile în care se poate constata nulitatea absolută a unui act adiţional la contractul individual de muncă şi efectele nulităţii, (ii) fie cu privire la condiţiile în care se poate constata nulitatea absolută a unui act adiţional la contractul individual de muncă şi efectele nulităţii, în circumstanţele particulare ale speţelor pe care le are de soluţionat. 89. (i) În prima variantă de înţelegere a întrebării, chestiunea este susceptibilă a fi calificată drept o chestiune de drept aptă de a primi o dezlegare de principiu pe calea procedurii reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă ar fi una care este de o veritabilă dificultate şi, în plus, ar fi esenţială pentru soluţionarea pe fond a cauzei. 90. Or, aceasta nu este o chestiune de o reală dificultate, întrucât dispoziţiile art. 57 alin. (1) din Codul muncii sunt clare din perspectiva condiţiilor în care se poate constata nulitatea unui contract individual de muncă – nerespectarea oricăreia dintre condiţiile legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului de muncă. 91. Pe de altă parte, însăşi instanţa de trimitere admite că aplicabilitatea textului menţionat este dincolo de orice dubiu şi în cazul unui act adiţional la contractul individual de muncă (acesta fiind un accesoriu al contractului individual de muncă) şi, în plus, aceeaşi instanţă enunţă regula că sancţiunea nulităţii contractului individual de muncă intervine nu numai pentru încălcarea condiţiilor speciale din materia dreptului muncii (vârsta minimă a salariatului, forma scrisă a contractului, certificat medical la angajare, avize şi autorizaţii prealabile, condiţii de vechime, condiţii de studii etc.), ci şi pentru încălcarea condiţiilor generale pentru încheierea valabilă a oricărui act juridic civil bilateral (capacitate de a contracta, consimţământ valabil al părţilor, obiect determinat şi licit, cauză licită şi morală). 92. În speţa cu care Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale este învestită, în etapa procesuală a apelului, se poate reţine că reclamanta a invocat o cauză de nulitate decurgând din încălcarea uneia dintre condiţiile generale prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, iar nu dintre cele specifice dreptului muncii, nefiind de competenţa instanţei supreme, în cadrul acestui mecanism, clarificarea cauzei de nulitate invocate în mod real de către reclamantă. 93. Constatarea anterioară decurge din conţinutul încheierilor de sesizare, întrucât instanţa de trimitere nu prezintă şi conţinutul cererilor de chemare în judecată pentru a fi posibilă reţinerea întocmai a temeiului de drept invocat de reclamantă pentru capătul principal de cerere. 94. Din aceleaşi încheieri rezultă că prima instanţă nu a analizat această cerere prin raportare la o anumită cauză de nulitate şi nici nu a făcut trimiteri precise la anumite norme de drept; pe de altă parte, din cuprinsul motivelor de apel ale reclamantei, redate de instanţa de trimitere, rezultă că aceasta se prevalează de lipsa cauzei juridice a actului adiţional [art. 1.235,art. 1.236 alin. (1) şi art. 1.238 alin. (1) din Codul civil], în timp ce instanţa de apel, în cuprinsul sesizărilor, înainte de soluţionarea apelurilor cu care este învestită şi fără a rezulta că o atare chestiune a fost supusă dezbaterii părţilor din proces, potrivit art. 22 din Codul de procedură civilă, a procedat la calificarea cauzei de nulitate invocate de reclamantă ca fiind cea reglementată de art. 1.207 alin. (2) pct. 2 teza finală din Codul civil - eroarea esenţială - când poartă asupra (...) unei (alte) împrejurări considerate esenţiale de către părţi, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantiam) şi, mai mult decât atât, s-a exprimat că, din această perspectivă, acţiunea este admisibilă şi întemeiată. 95. Al doilea aspect al aceleiaşi chestiuni vizează efectele nulităţii contractului individual de muncă (implicit, şi a unui act adiţional la acesta), ceea ce constituie obiect de reglementare al celui de-al doilea alineat al art. 57 din Codul muncii, anume - constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor. 96. Nici această normă nu este neclară şi nici susceptibilă de mai multe interpretări, specificul nulităţii în această materie fiind producerea pentru viitor - ex nunc - a efectelor sancţiunii, prin derogare de la efectele ex tunc, retroactive, ale sancţiunii nulităţii în dreptul comun, regulă înscrisă în art. 1.254 alin. (1) din Codul civil. 97. Lipsa de opţiune între norma generală (care are acelaşi obiect de reglementare - efectele nulităţii) şi norma specială şi, în consecinţă necesitatea aplicării normei speciale, în temeiul principiului specialia generalibus derogant, sunt, de asemenea, enunţate de instanţa de trimitere în finalul sesizării, astfel: „Eroarea în care s-au găsit părţile cu privire la obligaţia de executare ar atrage sancţiunea nulităţii pentru actul adiţional astfel încheiat, cu efectele prescrise de art. 1.254 din Codul civil, dacă nu ar fi incidentă limitarea caracterului retroactiv prin art. 57 din Codul muncii, republicat.“ 98. Având în vedere cele ce precedă, rezultă că ceea ce poate fi calificat drept o chestiune de drept din conţinutul sesizării nu reprezintă o problemă de drept veritabilă, reală, întrucât dezlegările incidente se regăsesc în cuprinsul sesizărilor conexe, iar normele sunt clare şi sunt formulate fără echivoc de legiuitor, nesusceptibile de interpretări diverse. 99. (ii) Din perspectiva dificultăţii în care s-ar afla instanţa de trimitere cu privire la condiţiile în care se poate constata nulitatea absolută a unui act adiţional la contractul individual de muncă şi efectele nulităţii, în circumstanţele particulare ale speţelor pe care le are de soluţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aceasta nu poate primi o dezlegare de principiu, întrucât aplicarea sau neaplicarea sancţiunii nulităţii şi efectele concrete ale acesteia reprezintă chiar activitatea jurisdicţională pe care instanţa de apel o are de înfăptuit, soluţionarea pe fond a cauzei neputând fi transferată instanţei supreme sub pretextul solicitării unei hotărâri prealabile. 100. Atare concluzie este susţinută şi de fraza finală a sesizării: „Or, tocmai în vederea lămuririi acestei situaţii speciale a valabilităţii actului adiţional la contract prin care părţile convin executarea unei hotărâri judecătoreşti pentru perioada trecută, fără a exista o veritabilă negociere a salariului pentru munca ce urmează a se presta, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prealabilă prin care să lămurească aceste efecte juridice ale nulităţii.“ 101. Efectele juridice ale nulităţii actului adiţional la contractul de muncă sunt reglementate de art. 57 alin. (2) din Codul muncii, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o dezlegare de principiu unei norme clare, nesusceptibile de înţelesuri diverse, privită izolat sau în coroborare cu alte texte legale. 102. Determinarea în concret, însă, a acestor efecte, în cazul în care se va constata nulitatea actului adiţional la contractul individual de muncă, pe baza tuturor circumstanţelor cauzei, a probelor din dosar, a criticilor formulate prin motivele de apel şi prin aplicarea regulilor de drept incidente, revine instanţei învestite în mod legal cu soluţionarea apelului în fiecare cauză, fiind exclusiv o chestiune de aplicare a legii. 103. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibile, sesizările conexe formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarele nr. 33.317/3/2017 şi nr. 36.768/3/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire specială la condiţiile în care se poate constata nulitatea absolută a unui act adiţional la contractul individual de muncă, precum şi la efectele nulităţii, atunci când încheierea actului adiţional reprezintă o măsură de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un litigiu de muncă, hotărâre care este executorie de drept cu caracter provizoriu până la rămânerea definitivă şi care, ulterior rămânerii definitive, a fost lămurită în procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 9 decembrie 2019. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Gabriela Elena Bogasiu Magistrat-asistent, Aurel Segărceanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
