Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 61 din 24 februarie 2025 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 61 din 24 februarie 2025 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 333 din 15 aprilie 2025

Comenteaza legea

Dosar nr. 2.468/1/2024


┌────────────┬─────────────────────────┐
│            │- preşedintele Secţiei de│
│Elena-Diana │contencios administrativ │
│Tămagă      │şi fiscal - preşedintele │
│            │completului              │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Carmen Maria│- judecător la Secţia de │
│Ilie        │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Liliana     │- judecător la Secţia de │
│Vişan       │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│            │- judecător la Secţia de │
│Ionel Barbă │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Luiza Maria │- judecător la Secţia de │
│Păun        │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adriana     │- judecător la Secţia de │
│Florina     │contencios administrativ │
│Secreţeanu  │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ştefania    │- judecător la Secţia de │
│Dragoe      │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mădălina    │- judecător la Secţia de │
│Elena       │contencios administrativ │
│Vladu-Crevon│şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Veronica    │- judecător la Secţia de │
│Dumitrache  │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│            │- judecător la Secţia de │
│Alina Pohrib│contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Bogdan      │- judecător la Secţia de │
│Cristea     │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ramona Maria│- judecător la Secţia de │
│Gliga       │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
├────────────┼─────────────────────────┤
│            │- judecător la Secţia de │
│Iulia Craiu │contencios administrativ │
│            │şi fiscal                │
└────────────┴─────────────────────────┘

    1. Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 2.468/1/2024 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena-Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent-şef Simona Rodica Vremescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.
    4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal prin Încheierea din 21 noiembrie 2023, dispusă în Dosarul nr. 16.651/3/2021.
    5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost comunicat părţilor, recurenta-reclamantă din dosarul în care a fost formulată sesizarea comunicând un punct de vedere cu privire la raport.
    6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 21 noiembrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 16.651/3/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    - Prin noţiunea de „corectare a declaraţiei fiscale“ utilizată de reglementarea art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, se înţelege doar corectarea referitoare la o eroare materială sau se poate înţelege şi îndreptarea unei erori comise de contribuabil cu privire la includerea în masa impozabilă a unor bunuri ca urmare a unei înţelegeri eronate a textelor legale generate, spre exemplu, de o interpretare greşită a Comisiei fiscale centrale?
    – Din prevederile art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, se poate deduce că o corectare a declaraţiei fiscale se referă doar la corectarea bazei de impozitare şi a creanţei fiscale aferente acestei baze de impozitare sau poate avea în vedere însăşi materia impozabilă ca element referitor la stabilirea bazei de impozitare conform art. 93 alin. (1) din Codul de procedură fiscală?
    – Art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi interpretat în sensul că o corectare a declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri poate fi realizată atunci când pretinsa corecţie are ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), în sensul scoaterii clădirii de sub incidenţa impozitării prin scrierea cifrei „0“ la rubrica privind valoarea clădirii?
    – Prevederile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se opun unei interpretări a prevederilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că prin corectarea declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri, având ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), contribuabilul se poate prevala de efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ în condiţiile în care nu a contestat decizia de impunere?

    II. Dispoziţiile legale supuse interpretării
    8. Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală sau Legea nr. 207/2015):
    "ART. 93
    Sfera şi actele de stabilire a creanţelor fiscale
    (1) Stabilirea creanţelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare şi a creanţelor fiscale.
    (2) Creanţele fiscale se stabilesc astfel:
    a) prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2);
    b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.
    (3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazurile în care creanţele fiscale sunt scutite la plată conform reglementărilor legale, precum şi în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată. (...)
    ART. 105
    Corectarea declaraţiei fiscale
    (1) Declaraţia de impunere poate fi corectată de către contribuabil/plătitor, pe perioada termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale.
    (2) Declaraţia informativă poate fi corectată de către contribuabil/plătitor indiferent de perioada la care se referă.
    (3) Declaraţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) pot fi corectate prin depunerea unei declaraţii rectificative.
    (4) În cazul taxei pe valoarea adăugată, corectarea erorilor din deconturile de taxă se realizează potrivit prevederilor Codului fiscal. Erorile materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată se corectează potrivit procedurii aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
    (5) Declaraţia de impunere nu poate fi depusă şi nu poate fi corectată după anularea rezervei verificării ulterioare.
    (6) Prin excepţie de la prevederile alin. (5), declaraţia de impunere poate fi depusă sau corectată după anularea rezervei verificării ulterioare în următoarele situaţii:
    a) în situaţia în care corecţia se datorează îndeplinirii sau neîndeplinirii unei condiţii prevăzute de lege care impune corectarea bazei de impozitare şi/sau a creanţei fiscale aferente;
    b) în situaţia în care prin hotărâri judecătoreşti definitive s-au stabilit în sarcina plătitorului obligaţii de plată reprezentând venituri sau diferenţe de venituri către beneficiarii acestora ori plata unor sume sau acceptarea unor cheltuieli care generează modificarea bazei de impozitare şi a obligaţiilor fiscale aferente unor perioade pentru care s-a anulat rezerva verificării ulterioare.
    (7) În situaţiile prevăzute la alin. (6), contribuabilul/plătitorul trebuie să menţioneze în declaraţia de impunere depusă sau rectificată temeiul legal pentru depunerea ori corectarea bazei de impozitare şi/sau a creanţei fiscale aferente.
    (8) În situaţia în care în timpul inspecţiei fiscale contribuabilul/plătitorul depune sau corectează declaraţia de impunere aferentă perioadelor şi creanţelor fiscale ce fac obiectul inspecţiei fiscale, aceasta nu va fi luată în considerare de organul fiscal."

    9. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare:
    "ART. 23
    Hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare."

    III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept
    III.1. Cererea de chemare în judecată
    10. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 16.651/3/2021, reclamanta societatea AAA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Instituţia Primarului Comunei Albeşti şi unitatea administrativ-teritorială comuna Albeşti, obligarea acestora la emiterea deciziei de impunere privind impozitul pe clădiri aferent anilor 2015-2018 prin raportare la declaraţiile fiscale rectificative şi obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate în mod nedatorat, cu titlu de impozit pe clădiri, către bugetul local al comunei Albeşti.
    11. În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că deţine pe raza teritorială a unităţii administrativ-teritoriale Albeşti mai multe turbine eoliene, care au printre principalele elemente constitutive turnurile de susţinere pe care reclamanta le-a declarat în categoria clădirilor prin declaraţiile fiscale aferente anilor 2015-2018, cu indicarea valorii acestora. Ulterior anulării, prin Sentinţa civilă nr. 3.284/25.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. xxx/2/2015, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2.598/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. xxx/2/2015, a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 5 din 9 septembrie 2014 şi a Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1.210/2014 privind aprobarea Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014, reclamanta a depus declaraţii fiscale rectificative pentru anii 2015-2018, prin intermediul cărora a rectificat valoarea clădirilor deţinute pe raza comunei Albeşti (valoarea rectificată ridicându-se la suma de 0,00 lei). Totodată, reclamanta a solicitat organului fiscal să emită şi să îi comunice decizii de impunere/regularizare în conformitate cu valoarea declarată prin declaraţiile rectificative pentru anii indicaţi supra, însă, printr-o adresă, comuna Albeşti a respins cererea reclamantei, argumentând în sensul că aceasta nu a fost parte în Dosarul nr. xxx/2/2015, astfel încât declaraţiile iniţiale rămân valabile.

    III.2. Sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă
    12. Prin Sentinţa civilă nr. 7.198 din 19 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea reclamantei.
    13. Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că rectificarea declaraţiei de impunere nu poate avea ca obiect decât îndreptarea unei erori materiale, iar reclamanta nu a contestat decizia de impunere emisă în baza declaraţiilor de impunere şi că art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 10 din 11 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, justifică refuzul emiterii unor noi decizii de impunere în baza unor declaraţii rectificative întemeiate pe o hotărâre judecătorească pronunţată de instanţa de contencios administrativ, prin care a fost anulat un act administrativ normativ, în contextul în care, la data formulării declaraţiei de impunere, erau în vigoare Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 şi Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.210/2014, neputând fi valorificate declaraţiile rectificative, fără a se încălca principiul securităţii juridice.

    III.3. Recursul formulat în cauză
    14. Reclamanta a criticat, prin cererea de recurs, această soluţie, susţinând că din interpretarea art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală nu reiese că declaraţia de impunere trebuie să aibă ca obiect doar o eroare materială, un contribuabil având dreptul de a corecta propriile declaraţii fiscale, în cadrul termenului de prescripţie, ori de câte ori acestea nu corespund situaţiei fiscale reale, inclusiv cu privire la declararea greşită a unei componente a bazei de impunere. A mai susţinut recurenta-reclamantă că este irelevantă pentru soluţionarea cauzei împrejurarea că nu a contestat deciziile de impunere emise în baza declaraţiilor de impunere, pentru că nu contestă legalitatea respectivelor decizii de impunere prin prisma normelor juridice contemporane emiterii lor, iar procedura corectării erorilor materiale reglementată de art. 53 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură fiscală este distinctă de cea a rectificării declaraţiilor fiscale, reglementată de art. 105 din acelaşi act normativ, cele două având finalitate diferită. Recurenta-reclamantă a apreciat că nu este aplicabil, pentru justificarea refuzului, art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost acesta interpretat prin Decizia nr. 10 din 11 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerând că Sentinţa civilă nr. 3.284 din 25.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este direct aplicabilă noilor decizii de impunere ce urmează să fie emise în baza declaraţiilor rectificative.

    III.4. Întâmpinarea la recurs
    15. Intimatele-pârâte unitatea administrativ-teritorială comuna Albeşti şi Instituţia Primarului Comunei Albeşti au formulat întâmpinare, prin care au susţinut că instanţa de fond a interpretat corect prevederile art. 105 din Codul de procedură fiscală. Referitor la art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, intimatele au susţinut că Sentinţa civilă nr. 3.284 din 25.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu poate genera prin mecanismul prevăzut de art. 105 din Codul de procedură fiscală, ca urmare a corectării declaraţiilor de impunere pentru intervalul 2015-2018, obligaţia emiterii de către organul fiscal a unor noi decizii de impunere cu diminuarea corespunzătoare a obligaţiei de plată a impozitului pe clădiri.

    IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii
    16. Prin Încheierea din 21 noiembrie 2023, instanţa de trimitere a apreciat îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate pentru declanşarea procedurii având ca obiect pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, câtă vreme Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost sesizată cu soluţionarea, în ultimă instanţă, a căii de atac a recursului, cale de atac formulată împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă de tribunal, în materia contenciosului administrativ.
    17. De asemenea, instanţa de trimitere a învederat că de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală şi a dispoziţiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, depinde soluţionarea recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 7.198 din 19 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, care s-a bazat pe o interpretare corelată a acestor prevederi normative şi a cărei legalitate este contestată prin recursul care face obiectul cauzei principale.
    18. În opinia instanţei de trimitere, problemele de drept enunţate sunt noi, deoarece, ca urmare a consultării jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, criteriul vechimii actului normativ a cărui interpretare se solicită neputând fi absolutizat, astfel încât trebuie avută în vedere existenţa unei dezlegări reale şi efective din partea instanţelor prin raportare la scopul legiferării instituţiei procesuale a hotărârii prealabile, ca mecanism de unificare a practicii, care este cel de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare.
    19. A mai argumentat instanţa de trimitere şi în sensul că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi nu a fost identificată jurisprudenţă a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti în care problemele de drept menţionate să fi fost direct şi explicit invocate şi analizate.

    V. Punctele de vedere ale părţilor
    20. Recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere scris prin care a arătat că problemele de drept supuse analizei nu îndeplinesc condiţia noutăţii reglementate de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât instituţia rectificării declaraţiilor fiscale este recunoscută legal de 20 de ani, aceasta fiind reglementată şi de art. 84 din codul anterior de procedură fiscală, într-o manieră similară, încă din anul 2003. Totodată, recurenta-reclamantă a subliniat că o atare procedură cunoaşte o certă incidenţă practică, atât autorităţile fiscale, cât şi organele jurisdicţionale/instanţele de judecată analizând şi aplicând prevederile art. 84 din codul anterior de procedură fiscală, respectiv pe cele ale art. 105 din actualul Cod de procedură fiscală, de-a lungul acestei perioade îndelungate de timp. Nu în ultimul rând, recurenta a arătat că nici condiţiile în care societatea a înţeles să acţioneze în cauza dedusă analizei în litigiul principal, în vederea corectării declaraţiilor, nu sunt unele care să conţină acel element de noutate care să justifice sesizarea.
    21. Intimatele-pârâte nu au formulat un punct de vedere referitor la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu cererea de dezlegare a unor chestiuni de drept.

    VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea
    22. Din perspectiva art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, instanţa de trimitere a opinat în sensul că, în esenţă, corectarea declaraţiei de impunere poate avea ca obiect corectarea erorilor de substanţă din declaraţia fiscală, inclusiv a celor de drept referitoare la interpretarea eronată a prevederilor legislaţiei fiscale, indiferent că acestea privesc determinarea masei impozabile, calcularea bazei de impozitare şi a creanţei fiscale [art. 93 alin. (1) din Codul de procedură fiscală].
    23. Cât priveşte art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, punctul de vedere al completului ce a pronunţat Încheierea din 21 noiembrie 2023 este în sensul că sistemul declarativ al impunerii nu poate fi gândit în absenţa, pe de o parte, a rezervei verificării ulterioare, ca drept al organelor fiscale de a identifica materia impozabilă, baza de impunere şi cuantumul impozitului, şi, pe de altă parte, a acordării posibilităţii contribuabilului de a-şi rectifica declaraţia de impunere. Cele două drepturi ale părţilor raporturilor juridice de procedură fiscală trebuie privite în mod corelat.
    24. A arătat instanţa de trimitere că depunerea declaraţiei rectificative nu este un efect juridic al unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ. O astfel de hotărâre judecătorească poate fi cauza internă a formulării unei astfel de declaraţii, însă, indiferent de raţiunea care a determinat depunerea declaraţiei rectificative, autoritatea fiscală trebuie să o analizeze prin prisma situaţiei juridice obiective, astfel cum reiese din legislaţia fiscală care constituie izvorul creanţei fiscale, şi nu să pună în discuţie cauza internă care l-a determinat pe contribuabil să formuleze declaraţia rectificativă.

    VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
    25. Curţile de apel Braşov şi Bucureşti au transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării.
    26. Curţile de apel Ploieşti, Iaşi şi Bucureşti au comunicat opinii teoretice ale magistraţilor secţiilor consultate din cadrul acestor curţi de apel şi din cadrul tribunalelor arondate.
    27. În ceea ce priveşte primele trei chestiuni de drept învederate în cuprinsul Încheierii din 21 noiembrie 2023, într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că noţiunea de „corectare a declaraţiei de impunere“ prevăzută de art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală se referă la corectarea oricăror date privind bunurile şi veniturile impozabile, precum şi alte elemente ale bazei de impozitare, analiza realizată de către instanţele amintite vizând, tangenţial, şi chestiunea corectării materiei impozabile în sine, ca element referitor la stabilirea bazei de impozitare.
    28. Într-o altă orientare s-a apreciat că prin corectarea declaraţiei de impunere se înţelege corectarea unei menţiuni greşite evidente, efectuată în actele administrative fiscale, pentru a cărei detectare nu este necesară o examinare pe fond a actului şi care nu este generată de o problemă de interpretare şi aplicare a legii fiscale.
    29. Referitor la cea de-a patra chestiune de drept învederată în cuprinsul Încheierii din 21 noiembrie 2023, în orientarea jurisprudenţială evidenţiată de hotărârile judecătoreşti comunicate s-a apreciat că nu există niciun temei pentru ca, în momentul soluţionării cererii de emitere a unor noi decizii de impunere, în urma exercitării de către contribuabil a dreptului prevăzut de art. 105 din Codul de procedură fiscală, să nu se ţină seama de efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ.
    30. S-a argumentat şi în sensul că, deşi calea tipică de contestare a unui act administrativ fiscal de impunere este contestaţia prevăzută de art. 268 din Codul de procedură fiscală, ipoteza declaraţiilor de impunere privind impozitul pe clădiri şi terenuri nu reprezintă o situaţie tipică, întrucât decizia de impunere nu a fost emisă în urma unei inspecţii fiscale, potrivit art. 95 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.
    31. În sens contrar este, însă, opinia teoretică prin care s-a învederat că, la corectarea declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri, având ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), contribuabilul nu se poate prevala de efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ, în condiţiile în care nu a contestat decizia de impunere.
    32. În cuprinsul opiniei teoretice a fost evidenţiată necesitatea realizării unei distincţii, în examinarea acestei probleme de drept, între situaţia în care nu s-a emis o decizie de impunere privind impozitul pe clădiri pentru perioada vizată de declaraţiile rectificative şi cea în care o asemenea decizie a fost emisă. În ipoteza în care nu s-a emis decizie de impunere privind impozitul pe clădiri, s-a opinat că poate fi depusă, de către contribuabil, o declaraţie rectificativă conform prevederilor art. 105 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură fiscală, în cadrul căreia să fie invocate dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi în justificarea căreia contribuabilul să se prevaleze de hotărârea judecătorească definitivă de anulare a actului administrativ cu caracter normativ prin care s-a stabilit că un bun imobil nu este supus impozitului pe clădiri, cu respectarea tuturor condiţiilor privind depunerea declaraţiei rectificative prevăzute de art. 105 din Codul de procedură fiscală. În ceea ce priveşte situaţia ipotetică în care organul fiscal a emis o decizie de impunere privind impozitul pe clădiri s-a apreciat că nu sunt incidente prevederile art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, întrucât posibilitatea corectării declaraţiilor de impunere, de către contribuabil, este reglementată de legiuitor ca fiind anterioară emiterii deciziei de impunere.
    33. Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.
    34. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul de recursuri în interesul legii, nu se verifică în prezent practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept ce formează obiectul sesizării.

    VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    35. În Decizia nr. 126 din 10 martie 2015 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 23 teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională a stabilit următoarele:
    "24. Curtea reţine că, pentru persoanele care au avut calitatea de parte în litigiul în care instanţa a dispus anularea în tot sau în parte a unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, în măsura în care acestea solicită şi recunoaşterea dreptului pretins, împreună cu reparaţii, efectele anulării actului se produc în virtutea principiului efectului relativ al hotărârilor judecătoreşti, producându-se şi pentru trecut, în sensul că, pentru părţile din litigiu, anularea actului administrativ unilateral cu caracter normativ produce efecte juridice şi pentru trecut. Aşadar, anularea unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, în considerarea dispoziţiilor art. 23, produce efecte erga omnes şi numai pentru viitor pentru terţele persoane care nu au avut calitatea de parte în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea de anulare, după publicarea acestei hotărâri.
25. Totodată, Curtea observă că pierderea prezumţiei de legalitate a actelor administrative normative implică, pe de o parte, obligaţia de conformare a autorităţilor administrative, care nu mai pot aplica pe viitor textul respectiv şi, pe de altă parte, obligarea acestora de a reanaliza, prin prisma noului cadru normativ, plângerile prealabile introduse după această dată pentru recunoaşterea dreptului pretins, cu efect pentru viitor."

    IX. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
    36. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu au fost identificate hotărâri privind soluţionarea, în mod direct, a problemelor de drept a căror dezlegare se solicită, însă prin pct. 54 al Hotărârii Curţii din 26 aprilie 2018, Zabrus Siret C-81/17 s-a reţinut astfel:
    "Un regim naţional de inspecţie fiscală precum cel în discuţie în litigiul principal, care nu permite unei persoane impozabile să îşi corecteze declaraţia privind TVA-ul, în condiţiile în care prevede o astfel de corectare atunci când este efectuată în executarea unui act al unei autorităţi fiscale, precum şi o posibilitate a autorităţilor fiscale care dispun de informaţii noi de a efectua o nouă inspecţie, nu urmăreşte garantarea drepturilor contribuabililor şi nu rezultă că serveşte la aplicarea principiului securităţii juridice. În realitate, un astfel de regim, însoţit de excepţiile menţionate, acţionează în principal pentru eficacitatea inspecţiilor fiscale şi a funcţionării administraţiei naţionale."

    X. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    X.1. Jurisprudenţa în mecanismele de unificare a practicii judiciare
    37. Prin Decizia nr. 10 din 11 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că „Dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti“.

    X.2. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    38. Referitor la primele trei probleme de drept, ce vizează noţiunea de corectare a declaraţiei fiscale reglementate prin art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, în jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii relevante prin care să fi fost dezlegate, în mod direct, aceste chestiuni.
    39. Referitor la ultima chestiune de drept, deşi nu au fost identificate hotărâri care să vizeze în mod direct situaţia în care, pentru corectarea declaraţiei fiscale în baza art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, contribuabilul se prevalează de efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care a fost anulat un act administrativ cu caracter normativ, au fost identificate decizii în care a fost analizat efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care a fost anulată o decizie a Comisiei fiscale centrale, prin prisma dispoziţiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Decizia nr. 1.186 din 2 martie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 8.367/2/2016; Decizia nr. 4.970 din 1 noiembrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 7.608/2/2016; Decizia nr. 1.009 din 23 februarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 8.321/2/2016; Decizia nr. 834 din 16 februarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 510/2/2016; Decizia nr. 243 din 19 ianuarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 5.915/2/2017). În jurisprudenţa amintită s-a reţinut, în esenţă, că măsura anulării unui act administrativ normativ produce efecte şi faţă de actele administrative individuale care sunt contestate în cauze care se află în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării hotărârii definitive în Monitorul Oficial al României, fiind vorba despre o aplicare particulară a principiilor generale ale efectelor nulităţii - quod nullum est nullum producit effectum.

    XI. Opinia specialiştilor asupra problemelor de drept ce fac obiectul sesizării
    40. Opiniile exprimate de specialiştii din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, Universităţii de Vest din Timişoara şi Universităţii din Craiova sunt, în esenţă, în sensul că prin sintagma „corectare a declaraţiei fiscale“ utilizată de reglementarea art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală nu se înţelege doar corectarea referitoare la o eroare materială, prevederile normative susindicate stabilind faptul că o corectare a declaraţiei fiscale poate avea în vedere însăşi materia impozabilă, ca element referitor la stabilirea bazei de impozitare, conform art. 93 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, putând fi interpretate în sensul că o corectare a declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri poate fi realizată atunci când pretinsa corecţie are ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), în sensul scoaterii clădirii de sub incidenţa impozitării, prin scrierea cifrei „0“ la rubrica privind valoarea clădirii.
    41. Asupra celei de-a patra întrebări din cuprinsul Încheierii din 21 noiembrie 2023 a instanţei de trimitere, specialiştii din cadrul sus-indicatelor universităţi au opinat în sensul că prevederile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu se opun posibilităţii contribuabilului ca, prin corectarea declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri, având ca obiect însăşi materia impozabilă, să se prevaleze de efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ, dacă nu a contestat decizia de impunere.

    XII. Raportul asupra chestiunii de drept
    42. Judecătorul-raportor a apreciat că se impune admiterea în parte a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 16.651/3/2021 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale şi atât timp cât nu intervine anularea rezervei verificării ulterioare, contribuabilul/ plătitorul îşi poate corecta declaraţia de impunere prin depunerea unei declaraţii rectificative care să se refere la orice menţiune relevantă din conţinutul său pentru determinarea materiei impozabile şi/sau calcularea bazei de impozitare şi a creanţei fiscale, iar nu doar la erori materiale sau formale de consemnare.
    43. Pe de altă parte, judecătorul-raportor a propus soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării indicate supra, cu privire la următoarele chestiuni de drept:
    "Art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi interpretat în sensul că o corectare a declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri poate fi realizată atunci când pretinsa corecţie are ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), în sensul scoaterii clădirii de sub incidenţa impozitării prin scrierea cifrei „0“ la rubrica privind valoarea clădirii.
    Prevederile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se opun unei interpretări a prevederilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că prin corectarea declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri, având ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), contribuabilul se poate prevala de efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ în condiţiile în care nu a contestat decizia de impunere."

    XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    XIII.1. Asupra admisibilităţii sesizării
    44. Prealabil analizării în fond a problemelor de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, text legal potrivit căruia „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
    45. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind următoarele condiţii cumulative de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile:
    (i) existenţa unui proces în curs de judecată, aflat în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza;
    (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;
    (iii) existenţa unei probleme de drept veritabile, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei;
    (iv) condiţia noutăţii problemei de drept;
    (v) chestiunea de drept să nu facă obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    46. Aşa cum indică instanţa de trimitere, sesizarea cu chestiunile de drept propuse este formulată în cadrul unui litigiu de contencios administrativ şi fiscal, dosarul având ca obiect recursul exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal prin care a fost soluţionată, în sensul respingerii, o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtelor la emiterea deciziei de impunere privind impozitul pe clădiri, aferent anilor 2015-2018, prin raportare la declaraţii fiscale rectificative, precum şi la restituirea sumelor achitate în mod pretins nedatorat cu titlu de impozit pe clădiri către bugetul local. Astfel, chestiunile de drept transmise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au ca premisă un proces în curs de judecată, aflat în competenţa unui complet al curţii de apel, învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, respectiv în etapa procesuală a recursului, fiind îndeplinite primele două dintre condiţiile enunţate.
    47. În continuare, conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procedura sesizării cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei (a se vedea Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017).
    48. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015).
    49. Totodată, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a subliniat în practica sa judiciară, în esenţă, că problema de drept ce îi este dedusă spre analiză trebuie să prezinte un caracter real şi serios, fiind născută în principiu dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii şi potenţial generatoare de practică neunitară.
    50. În acest context, dificultatea interpretării trebuie să reiasă din încheierea de sesizare, motivele acesteia expunând reflecţia judecătorilor asupra diferitelor maniere de interpretare posibile, cu argumentele aferente şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării.
    51. În cauza de faţă, chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării sunt de natură a influenţa modul de soluţionare a recursului promovat în proces.
    52. După cum reiese din încheierea de sesizare, de esenţa litigiului înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sunt următoarele aspecte de drept:
    - măsura în care corectarea unei declaraţii fiscale potrivit art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală este limitată doar la erori materiale sau formale în consemnare;
    – dacă o astfel de corectare nu este limitată doar la eroarea materială sau formală, măsura în care poate interveni corectarea doar pentru baza de impozitare şi creanţa fiscală aferentă acesteia sau poate privi însăşi materia impozabilă;
    – atunci când ar fi permisă interpretarea cea mai favorabilă corectării, dacă art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se opune unei interpretări a art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală în sensul că prin corectarea declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri, având ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), persoana interesată poate invoca efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care a fost anulat actul administrativ cu caracter normativ în baza căruia s-a depus declaraţia fiscală iniţială şi a fost emisă decizia de impunere corespunzătoare, fără însă ca aceasta din urmă să fi fost contestată.

    53. Se observă că prima şi a doua dintre întrebările transmise de Curtea de Apel Bucureşti deduc analizei chestiuni de drept veritabile, ce prezintă un caracter real şi serios, având ca premise norme legale susceptibile de interpretări potenţial generatoare de practică neunitară.
    54. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de trimitere a realizat o analiză amănunţită a posibilelor interpretări ale art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, sens în care s-a raportat activ la argumente apte a susţine interpretări divergente. Conţinutul încheierii de sesizare atestă reflecţia judecătorilor completului de recurs asupra diferitelor maniere de interpretare posibile, cu argumentele aferente şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării, fără a reprezenta o simplă dilemă cu privire la sensul unei norme de drept.
    55. În raport cu aspectele mai sus prezentate, urmează a fi reţinută dificultatea problemelor de drept sesizate prin prima şi a doua dintre întrebările formulate, de a căror lămurire depinde totodată soluţionarea pe fond a cauzei respective, din moment ce aspectele aflate în divergenţă procesuală privesc limitele în care este susceptibilă să intervină o corectare a unei declaraţii fiscale.
    56. Cât despre caracterul de noutate al problemelor de drept amintite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că formularea art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 se regăseşte în fondul legislativ de la momentul intrării în vigoare a acestui act legislativ, anume 1 ianuarie 2016.
    57. Cu toate acestea, potrivit jurisprudenţei în materie, noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată; examinarea acestei condiţii necesită, prin verificarea jurisprudenţei recente, a se vedea dacă, în procesul curent de aplicare a legii, instanţele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanţa de trimitere, prezentând importanţă existenţa şi dezvoltarea unei practici judiciare constante în această materie (a se vedea Decizia nr. 48 din 26 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2023).
    58. În cauză nu a fost însă identificată o practică relevantă şi consistentă la nivelul curţilor de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    59. Astfel, fiind verificată jurisprudenţa instanţelor menţionate, au fost comunicate doar două hotărâri judecătoreşti definitive în legătură cu una dintre interpretările indicate de Curtea de Apel Bucureşti. Alături de acestea au mai fost comunicate două sentinţe pronunţate în primă instanţă şi aflate în etapa procesuală a recursului, a cărui judecată a fost suspendată ca urmare a formulării sesizării în analiză. Or, raportat şi la data intrării în vigoare a normei legale învederate, acest volum redus de cauze soluţionate definitiv denotă că nu a intervenit depăşirea stadiului unei practici incipiente în curs de formare, lipsind deci o conturare propriuzisă a unei practici judiciare în legătură cu chestiunea de drept.
    60. Totodată, stadiul practicii judiciare incipiente nu permite concluzia unei divergenţe de jurisprudenţă care să necesite eventuala recurgere la mecanismul procesual reprezentat de recursul în interesul legii, câtă vreme numărul redus al hotărârilor definitive indică faptul că problema de drept este nouă pe rolul instanţelor judecătoreşti.
    61. Deşi completul din cadrul Curţii de Apel Bucureşti care a transmis sesizarea în temeiul art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă nu rezultă a fi primul căruia îi revine să se pronunţe asupra problemelor respective de drept, totuşi numărul redus al hotărârilor judecătoreşti definitive identificate demonstrează caracterul incipient al jurisprudenţei în materie, aspect căruia i se adaugă şi dificultatea aplicării dispoziţiilor legale, de natură să creeze premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    62. Nu în cele din urmă, Înalta Curte observă că este îndeplinită şi ultima condiţie, întrucât chestiunile de drept în discuţie nu au făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    63. În consecinţă, primele două întrebări din conţinutul încheierii de sesizare sunt admisibile raportat la art. 519 din Codul de procedură civilă.
    64. Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge însă şi în cazul celorlalte întrebări adresate de Curtea de Apel Bucureşti, anume întrebările trei şi patru.
    65. Astfel, cu privire la a treia întrebare, instanţa de trimitere solicită lămuriri cu privire la măsura în care art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală poate fi interpretat în sensul că o corectare a declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri poate fi realizată atunci când pretinsa corecţie are ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), în sensul scoaterii clădirii de sub incidenţa impozitării prin scrierea cifrei „0“ la rubrica privind valoarea clădirii.
    66. Or, prin cea de-a doua întrebare Curtea de Apel Bucureşti deja a propus dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală sub aspectul obiectului corectării declaraţiei fiscale în legătură cu materia impozabilă.
    67. Aşadar, singurul aspect suplimentar vizat de cea de-a treia întrebare în discuţie priveşte un anumit mod de completare a respectivei declaraţii fiscale, în sensul scrierii unei cifre „0“ la rubrica privind valoarea clădirii. În aceste condiţii, nu se poate conchide că a treia întrebare transmisă de completul de recurs din cadrul Curţii de Apel Bucureşti ar constitui o chestiune de drept veritabilă, lipsindu-i caracteristica de a fi o chestiune de drept reală.
    68. În acest din urmă sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că prin încheierea de sesizare se aduce în discuţie, sub acest aspect, o problemă a cărei premisă esenţială o reprezintă analiza unui aspect de fapt, din moment ce se arată că persoana interesată (contribuabilul) menţine în continuare acea clădire în declaraţia fiscală pe care o depune, dar îi indică o valoare nulă.
    69. O astfel de ipoteză, precum cea descrisă de Curtea de Apel Bucureşti în partea de final a chestiunii sesizate, este însă de natură să altereze contextul interpretării normei juridice, întrucât ceea ce atrage atenţia în mod esenţial este credibilitatea evaluării, câtă vreme iniţial contribuabilul a indicat o valoare pozitivă a bunului respectiv, iar apoi pretinde o valoare nulă a acestuia, deşi nu pare a se afirma realitatea acesteia din urmă, ci intenţia de a nu mai încadra construcţia sub incidenţa impozitului pe clădire.
    70. Altfel spus, cazul particular care circumstanţiază interpretarea solicitată de Curtea de Apel Bucureşti prin cea de-a treia întrebare adresată priveşte o situaţie de fapt condiţionată de realitatea unei valori impozabile pretinse de contribuabil.
    71. În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cea de-a treia întrebare adresată de Curtea de Apel Bucureşti ca fiind inadmisibilă.
    72. Aceeaşi soluţie va fi pronunţată şi în ceea ce priveşte a patra întrebare din conţinutul încheierii de sesizare, din a cărei lectură Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că vizează interpretarea art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive de anulare a unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, în raport cu o situaţie particulară ce priveşte corectarea unei declaraţii fiscale, fără ca anterior să fi fost contestată decizia de impunere emisă de organul fiscal.
    73. Or, după cum s-a arătat la momentul detalierii condiţiilor cumulative impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, chestiunea de drept propusă trebuie să fie nouă şi să nu facă obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    74. Prin Decizia nr. 10 din 11 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 25 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că „Dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti.“
    75. Dintre considerentele dezvoltate în argumentarea deciziei menţionate imediat anterior le reţinem pe acelea potrivit cărora „Sintagma «sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor», utilizată atât de Constituţie, cât şi de Legea nr. 554/2004, nu poate primi decât o interpretare unitară, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate admisă, respectiv actul administrativ normativ anulat nu produc niciun efect în privinţa cauzelor irevocabil/definitiv soluţionate, însă produc efecte în cauzele aflate în curs de soluţionare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale sau a hotărârii judecătoreşti de anulare, (…)“, respectiv „Este evident că legiuitorul a avut în vedere mai ales procedurile judiciare în curs atunci când a edictat norma analizată, fiind greu de conceput ca, după publicarea hotărârii judecătoreşti de anulare a unei dispoziţii normative, aceasta să mai fie totuşi invocată drept temei al unui act administrativ individual emis ulterior“, precum şi „la aceeaşi concluzie se ajunge şi prin prisma puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti irevocabile/definitive de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ, a cărei existenţă în realitatea juridică nu poate fi ignorată în cursul proceselor generate de aplicarea prevederii normative anulate“.
    76. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit deja efectul art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Pe de o parte, prin dispozitivul Deciziei nr. 10 din 11 mai 2015, Înalta Curte a decis, în raport cu art. 23 în discuţie, că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, prin considerentele aceleiaşi decizii, Înalta Curte a arătat că nu se produce niciun efect în privinţa cauzelor irevocabil/definitiv soluţionate. În plus, din lectura atentă a Deciziei nr. 10 din 11 mai 2015 reiese că o dimensiune esenţială a analizei efectuate asupra normei legale a art. 23 o constituie existenţa procesului generat de aplicarea prevederii normative anulate.
    77. În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în legătură cu efectele art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, revenindu-i judecătorului de fond obligaţia, ca, în temeiul art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, să respecte caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 10 din 11 mai 2015, observând atent atât dispozitivul, cât şi considerentele sale decisive şi decizorii.
    78. De asemenea, trebuie avut în vedere că textul art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, arată explicit că hotărârile judecătoreşti definitive în discuţie au putere numai pentru viitor.
    79. Observând atât textul normei legale menţionate, cât şi Decizia nr. 10 din 11 mai 2015 amintită se constată, aşadar, că prin cea de-a patra întrebare transmisă de Curtea de Apel Bucureşti nu este sesizată o chestiune de drept nouă, asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat.
    80. Faptul că instanţa de trimitere a raportat, prin întrebarea formulată, dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, la o altă normă legală din Codul de procedură fiscală, anume art. 105 alin. (1), nu este de natură să confere noutate chestiunii de drept şi să lipsească de efecte aspectele asupra cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja prin Decizia nr. 10 din 11 mai 2015, ci, în realitate, doar se particularizează contextul de aplicare a acestora.
    81. În concluzie, primele două întrebări adresate de Curtea de Apel Bucureşti îndeplinesc cerinţele de admisibilitate instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă, în timp ce ultimele două întrebări din încheierea de sesizare vor fi respinse ca inadmisibile.

    XIII.2. Analiza chestiunilor de drept admisibile ce formează obiectul sesizării
    82. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că obiectul interpretării solicitate de Curtea de Apel Bucureşti îl reprezintă norma legală de la art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, text potrivit căruia „Declaraţia de impunere poate fi corectată de către contribuabil/plătitor, pe perioada termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale.“, sens în care prin încheierea de sesizare se solicită de manieră admisibilă, în esenţă, a se lămuri dacă acea corectare a declaraţiei fiscale este limitată doar la erori materiale sau formale, iar, în caz contrar, dacă se poate referi doar la baza de impozitare şi creanţa fiscală aferentă sau poate avea în vedere şi materia impozabilă.
    83. Din lectura textului legal amintit se observă că actul administrativ fiscal vizat de procedura de corectare este „declaraţia de impunere“, noţiune definită de art. 1 pct. 18 din Codul de procedură fiscală în sensul că „actul întocmit de contribuabil/plătitor care se referă la: a) impozitele, taxele şi contribuţiile sociale datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligaţia calculării acestora revine contribuabilului/plătitorului; b) impozitele, taxele şi contribuţiile sociale colectate, în cazul în care plătitorul are obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a plăti sau, după caz, de a colecta şi de a plăti impozitele, taxele şi contribuţiile sociale; c) bunurile şi veniturile impozabile, precum şi alte elemente ale bazei de impozitare, dacă legea prevede declararea acestora“.
    84. Se mai impune a se arăta că, potrivit art. 93 din Codul de procedură fiscală, „(1) Stabilirea creanţelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare şi a creanţelor fiscale. (2) Creanţele fiscale se stabilesc astfel: a) prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2); b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri. (...)“, iar potrivit art. 95 din acelaşi act normativ, „(...) (4) Declaraţia de impunere întocmită potrivit art. 102 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, şi produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia. (5) În situaţia în care legea nu prevede obligaţia de calculare a impozitului, declaraţia de impunere este asimilată unei decizii referitoare la baza de impozitare“.
    85. Astfel, activitatea de stabilire a creanţelor fiscale se realizează, după caz, de către contribuabil prin declaraţie de impunere (dacă legea îi impune obligaţia de a indica el însuşi materia impozabilă, baza de impozitare şi creanţa fiscală datorată), fiind incidente art. 93 alin. (2) lit. a) şi art. 95 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, sau de către organul fiscal prin decizie de impunere, caz în care acesta din urmă va calcula şi va comunica persoanei interesate cuantumul creanţei fiscale datorate. În ipotezele amintite, actul juridic întocmit reprezintă titlu de creanţă fiscală în sensul art. 1 pct. 37 din Codul de procedură fiscală.
    86. În cazul particular al impozitului pe clădiri, relevant pentru procesul în care a fost formulată sesizarea în discuţie, creanţa fiscală este calculată de către organul fiscal pe baza declaraţiei fiscale depuse de contribuabil, care constituie o declaraţie de impunere în sensul art. 95 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, observând spre acest rezultat şi calificările explicite ale legiuitorului din art. 461 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Codul fiscal).
    87. Indiferent de ipoteza declaraţiei relevante de impunere, potrivit art. 102 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, „Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia de a completa declaraţia fiscală înscriind corect, complet şi cu bună-credinţă informaţiile prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei sale fiscale (...)“.
    88. Cât priveşte prima întrebare adresată de Curtea de Apel Bucureşti, anume dacă o corectare a declaraţiei de impunere este limitată doar la erori materiale, sensul acestei din urmă sintagme reiese a fi fost înţeles de instanţa de sesizare prin prisma art. 53 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, text potrivit căruia „Prin erori materiale, în sensul prezentului articol, se înţelege orice greşeli de redactare, omisiuni sau menţiuni greşite din actele administrative fiscale, cu excepţia acelora care atrag nulitatea actului administrativ fiscal, potrivit legii, sau care privesc fondul actului administrativ fiscal“. Dincolo de aplicabilitatea limitată a acestei definiţii, în acord cu voinţa legiuitorului, doar la textul art. 53 din Codul de procedură fiscală, referinţa Curţii de Apel Bucureşti prezintă utilitate pentru a se realiza delimitarea simplelor erori materiale sau formale în redactare, inclusiv prin omisiune, de erorile de fond, substanţiale sau procedurale, care influenţează în mod esenţial raportul juridic fiscal.
    89. Referitor la erorile materiale sau formale în redactare, inclusiv prin omisiune, acestea constau în acele menţiuni greşite din declaraţia fiscală pentru a căror descoperire nu este necesară o analiză pe fond şi nu au ca premisă vreo problemă de interpretare şi aplicare a legii fiscale.
    90. Art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală în discuţie nu are însă o formulare legală care să permită limitarea aplicării sale doar la simple erori materiale sau formale în redactare, inclusiv prin omisiune, ci verbul „a corecta“ este raportat la subiectul „declaraţia de impunere“, fără a exista vreo restrângere la o anumită menţiune sau categorie de menţiuni din conţinutul actului întocmit de contribuabil/plătitor.
    91. Aşadar, corectarea declaraţiei fiscale are ca premisă existenţa unei erori/necorelări/greşeli în cadrul informaţiilor declarate de contribuabil/plătitor, acestuia fiindu-i acordat prin art. 105 din Codul de procedură fiscală, în anumite condiţii, un drept de a proceda la respectiva corectare, din moment ce, corelativ, art. 102 alin. (3) din acelaşi act normativ îi impune obligaţia de completare a declaraţiei amintite de manieră corectă, completă şi cu bună-credinţă.
    92. Nu se poate, totuşi, afirma că legea de procedură fiscală ar recunoaşte în beneficiul contribuabilului/plătitorului un „drept de a greşi“, câtă vreme îi instituie obligaţia de completare în mod corect, complet şi cu bună-credinţă a declaraţiei de impunere. Exercitarea unui drept implică, în mod necesar, posibilitatea titularului de a avea o anumită conduită, ceea ce poate avea ca finalitate, atunci când s-ar admite prin reducere la absurd existenţa unui „drept de a greşi“, şi consemnarea în declaraţia fiscală a unei erori/inadvertenţe/greşeli, nu doar din culpă, ci şi intenţionat, fără însă ca o astfel de concluzie să corespundă literei şi spiritului reglementării Codului de procedură fiscală. În realitate, norma de procedură fiscală permite persoanei interesate doar să revină asupra conţinutului eronat al actului juridic unilateral pe care l-a întocmit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia unei instanţe judecătoreşti în vederea anulării sale parţiale în limita erorii identificate, cu menţiunea, însă, că organul fiscal îşi păstrează în continuare atribuţia de apreciere asupra rectificării efectuate.
    93. În altă ordine de idei, aprofundând interpretarea logico-sistematică a normelor juridice, se constată că, atunci când legiuitorul a dorit să restrângă posibilitatea de modificare a unui act juridic doar la categoria erorilor materiale, a reglementat expres într-un astfel de sens, aşa cum se observă în cazul art. 53 din Codul de procedură fiscală cu privire la actul administrativ fiscal sau în cazul art. 105 alin. (4) din acelaşi act normativ prin care se diferenţiază eroarea materială de eroarea în general comisă cu privire la decontul de taxă pe valoarea adăugată.
    94. În aceste condiţii, corectarea declaraţiei de impunere potrivit art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală se referă şi la îndreptarea erorilor/greşelilor de fond, iar nu doar la simple erori materiale sau formale din cuprinsul actului respectiv.
    95. De altfel, analiza coroborată a art. 105 din Codul de procedură fiscală permite identificarea a două împrejurări care împiedică rectificarea declaraţiei de impunere, anume împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale şi anularea rezervei verificării ulterioare. Or, cele două evenimente consacrate legislativ prezintă relevanţă pentru fondul raportului juridic fiscal, ceea ce denotă, o dată în plus, ideea că instrumentul rectificării nu este limitat la simple erori materiale sau formale în consemnare, ci la menţiuni de natură a influenţa masa impozabilă, baza de impozitare şi/sau creanţa fiscală.
    96. În continuare, cea de-a doua întrebare adresată de Curtea de Apel Bucureşti urmăreşte să stabilească dacă o corectare a declaraţiei de impunere este permisă doar pentru menţiunile privind baza de impozitare şi creanţa fiscală aferentă acesteia sau poate interveni şi în cazul materiei impozabile.
    97. După cum s-a arătat deja anterior, posibilitatea de corectare consacrată de legiuitor prin art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală priveşte declaraţia de impunere, fără a fi realizate în regulă generală diferenţieri sub aspectul vreunei menţiuni sau categorii de menţiuni din conţinutul acesteia.
    98. Aşa cum rezultă din definiţia art. 1 pct. 18 din Codul de procedură fiscală, declaraţia de impunere se referă şi la bunuri, dacă legea prevede declararea acestora, cum este cazul impozitului pe clădiri. În mod corespunzător, în acest din urmă caz, o menţiune esenţială a declaraţiei fiscale depuse este cea referitoare la identificarea bunului cu privire la care este datorată creanţa fiscală.
    99. Cât despre sintagma de „materie impozabilă“, aceasta nu a primit o definiţie legală prin art. 1 din Codul de procedură fiscală, dar sensul său poate fi determinat implicit printr-o analiză logică şi sistematică a Codului amintit.
    100. Astfel, sintagma în discuţie se identifică la art. 93 alin. (1) din Codul de procedură civilă ca un element al activităţii de stabilire a creanţelor fiscale, precum şi la art. 43 alin. (3) din acelaşi act normativ, text potrivit căruia, „În cazul în care se iveşte un conflict cu privire la delimitarea teritorială între două sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale şi/sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor, cu privire la aceeaşi materie impozabilă, până la clarificarea conflictului, contribuabilul datorează impozitele şi taxele locale aferente materiei impozabile, la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale sau subdiviziunii administrativ-teritoriale în a cărei evidenţă era înscrisă materia impozabilă până la apariţia conflictului. (...)“
    101. Într-un astfel de context normativ, se deduce faptul că materia impozabilă constituie o noţiune prin care se desemnează şi obiectul sau bunul concret în raport cu care un impozit sau o taxă produce efecte.
    102. În consecinţă, cum norma art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală nu conţine nicio distincţie în ceea ce priveşte menţiunile unei declaraţii de impunere, aceasta nu poate fi indusă nici pe cale de interpretare.
    103. O privire istorică asupra cadrului normativ anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/2015 permite identificarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care la art. 84 prevedea că „(1) Declaraţiile fiscale pot fi corectate de către contribuabil, din proprie iniţiativă, pe perioada termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale. (2) Declaraţiile fiscale pot fi corectate ori de câte ori contribuabilul constată erori în declaraţia iniţială, prin depunerea unei declaraţii rectificative. (...) (5) Prin erori, în sensul prezentului articol, se înţelege erori cu privire la cuantumul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, bunurile şi veniturile impozabile, precum şi alte elemente ale bazei de impunere“.
    104. Se observă că în forma anterioară de reglementare se prevedea, într-o formulare similară celei din Legea nr. 207/2015, dreptul contribuabilului de a rectifica declaraţia de impunere în anumite condiţii, fiind definită, în plus, noţiunea de eroare premisă a rectificării, sens în care se făcea referire şi la bunurile impozabile.
    105. Deşi noua reglementare a Codului de procedură fiscală din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nu mai conţine o lămurire sub aspectul erorii ce permite rectificarea declaraţiei de impunere, totuşi formularea similară cu privire la dreptul de rectificare permite concluzia că nu a intervenit vreo modificare esenţială de viziune a legiuitorului în această materie.
    106. Nu este de natură să influenţeze raţionamentul expus faptul că prin art. 461 din Codul fiscal se dispune cu privire la declararea, dobândirea, înstrăinarea şi modificarea clădirilor, întrucât textul respectiv nu are ca obiect al reglementării existenţa unei erori sau greşeli, ci împrejurări de sine stătătoare cu relevanţă fiscală de natură să influenţeze fie stabilirea persoanei contribuabilului, fie determinarea materiei impozabile sau calcularea bazei de impozitare ori a creanţei fiscale.
    107. Cât despre reglementarea art. 105 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, din lectura normei juridice reiese că instituie o excepţie de la regula art. 105 alin. (5) din acelaşi act normativ, care interzice corectarea declaraţiei de impunere după anularea rezervei verificării ulterioare. Instituindu-se, aşadar, o excepţie prin respectiva reglementare, aplicarea sa va fi limitată la ipoteza vizată de legiuitor, fără a-i putea fi extinsă relevanţa şi pentru norma cu caracter general. În mod corespunzător, faptul că norma de excepţie face referire doar la posibilitatea de corectare a bazei de impozitare şi/sau a creanţei fiscale aferente este relevant doar pentru aplicarea acesteia şi nu este de natură să influenţeze aplicarea sau interpretarea regulii de la care se derogă.
    108. În concluzie, pe perioada termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale şi atât timp cât nu intervine anularea rezervei verificării ulterioare, persoana interesată, contribuabil sau plătitor, este îndreptăţită potrivit art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală să îşi corecteze declaraţia de impunere prin depunerea unei declaraţii rectificative care să se refere la orice menţiune relevantă din conţinutul său pentru determinarea materiei impozabile şi/sau calcularea bazei de impozitare şi a creanţei fiscale, iar nu doar la erori materiale sau formale de consemnare.
    109. În acest din urmă sens, observând că primele două întrebări propuse de instanţa de trimitere tind în esenţă să lămurească aceeaşi chestiune de drept, răspunsul la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ajunge în dezlegarea de faţă este formulat de manieră integrată.
    110. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite în parte sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 16.651/3/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
    În interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale şi atât timp cât nu intervine anularea rezervei verificării ulterioare, contribuabilul/plătitorul îşi poate corecta declaraţia de impunere prin depunerea unei declaraţii rectificative care să se refere la orice menţiune relevantă din conţinutul său pentru determinarea materiei impozabile şi/sau calcularea bazei de impozitare şi a creanţei fiscale, iar nu doar la erori materiale sau formale de consemnare.

    Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 16.651/3/2021 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:
    Art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi interpretat în sensul că o corectare a declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri poate fi realizată atunci când pretinsa corecţie are ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), în sensul scoaterii clădirii de sub incidenţa impozitării prin scrierea cifrei „0“ la rubrica privind valoarea clădirii.
    Prevederile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se opun unei interpretări a prevederilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că prin corectarea declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri, având ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), contribuabilul se poate prevala de efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ în condiţiile în care nu a contestat decizia de impunere.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2025.

                    PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
                    ELENA-DIANA TĂMAGĂ
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Simona Rodica Vremescu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 61 din 24 februarie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 61 din 24 februarie 2025 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 61 din 24 februarie 2025 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare