Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent │
├──────────────────┴───────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, excepţie ridicată de Ioan Neculaie în Dosarul nr. 415/197/2018 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.269D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 441 din 22 iunie 2017 şi se susţine că în cauza a quo nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă, până la momentul invocării acestei excepţii. Or, anterior momentului pronunţării unei hotărâri definitive, concursul de infracţiuni nu poate fi decât ipotetic, motiv pentru care criticile de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză sunt neîntemeiate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 10 august 2018, pronunţată în Dosarul nr. 415/197/2018, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, excepţie ridicată de Ioan Neculaie întro cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate de autorul excepţiei împotriva unei sentinţe penale prin care, în baza art. 597 din Codul de procedură penală raportat la art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, a fost respinsă contestaţia la executare promovată. Prin contestaţia anterior menţionată, autorul excepţiei a solicitat instanţei deducerea din pedeapsa închisorii dispuse în privinţa sa a duratei măsurii arestului preventiv pe care acesta a executat-o în cursul urmăririi penale desfăşurate într-un alt dosar. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dacă o persoană condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni este urmărită penal sau judecată pentru o infracţiune concurentă, dar existenţa concursului de infracţiuni nu a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, dispoziţiile art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal nu pot fi aplicate, persoana în cauză neputând beneficia de computarea duratei măsurii preventive privative de libertate executate ca urmare a săvârşirii unei fapte concurente în privinţa căreia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească. Pentru acest motiv, se susţine că textul criticat contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. 6. Se arată că, în ceea ce priveşte fapta penală pentru care s-a dispus arestul preventiv, instanţa de judecată, la momentul soluţionării cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Pentru a fi îndeplinită cerinţa concursului de infracţiuni este necesar ca instanţa de judecată să pronunţe o soluţie de condamnare pentru infracţiunea concurentă ce a determinat arestarea preventivă, stabilindu-se astfel concursul de infracţiuni. În această situaţie, prin hotărârea de condamnare instanţa de judecată va contopi pedeapsa aplicată cu pedeapsa ce se execută, iar din pedeapsa rezultantă va deduce perioada arestului preventiv executat. Se susţine că argumentele anterior menţionate sunt pe deplin aplicabile şi în ceea ce priveşte pronunţarea unor soluţii de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât şi în aceste cazuri fapta concurentă comisă reprezintă o infracţiune. 7. Se susţine însă că, în ipoteza pronunţării unei soluţii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal pentru fapta care a determinat dispunerea măsurii arestului preventiv, deducerea duratei acesteia din urmă nu este posibilă. Se arată că achitarea se dispune în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, iar soluţia încetării procesului penal poate fi dispusă în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală. Dacă instanţa de judecată constată existenţa unor astfel de cazuri şi pronunţă o soluţie de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal pentru fapta care a determinat arestarea preventivă, această faptă nu constituie o infracţiune şi, drept urmare, nu există nici concurs de infracţiuni. Or, neexistând un concurs de infracţiuni, dispoziţiile art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal nu sunt aplicabile, neputând fi dedusă din pedeapsa închisorii perioada arestului preventiv executat pentru o faptă penală concurentă. Se susţine că diferenţa de regim juridic, sub aspectul dreptului de a beneficia de computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, între persoanele condamnate pentru infracţiuni concurente şi cele în privinţa cărora s-au dispus o soluţie de condamnare şi o soluţie de achitare sau de încetare a procesului penal este contrară dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. 8. Totodată, se susţine că şi în ipoteza în care textul criticat ar impune existenţa unei hotărâri judecătoreşti pentru fapta ce a determinat dispunerea măsurii arestării, acest text ar fi contrar prevederilor art. 16 din Constituţie, în situaţia în care persoana condamnată ar termina de executat pedeapsa închisorii ce a fost pronunţată şi în a cărei executare s-a aflat, iar, ulterior acestui moment, în dosarul în care a fost dispusă măsura arestării preventive s-ar pronunţa o soluţie de achitare sau de încetare a procesului penal. Se arată că în această ipoteză, în care s-ar putea afla şi autorul excepţiei ulterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate, nu este posibilă deducerea duratei arestării preventive executate. Se arată că, într-o asemenea împrejurare, persoana condamnată ar fi pusă în situaţia absurdă în care a executat măsura arestării preventive într-un dosar ce a fost soluţionat favorabil ei, fără posibilitatea deducerii duratei acesteia din pedeapsa închisorii. Se susţine că situaţia anterior menţionată nu este acoperită de dispoziţiile art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, motiv pentru care textul criticat creează pentru persoana aflată în ipoteza analizată un tratament discriminatoriu în raport cu persoanele în favoarea cărora sunt dispuse soluţii de achitare sau încetare a procesului penal pentru fapta ce a determinat aplicarea măsurii arestului preventiv, dar pentru care computarea duratei arestului preventiv este posibilă, întrucât hotărârea de achitare sau încetare a procesului penal intervine la o dată anterioară executării în întregime a pedepsei închisorii. 9. Tribunalul Braşov - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, care au următorul cuprins: „Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.“ 14. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea incriminării, ale art. 24 cu privire la dreptul la apărare, ale art. 147 referitoare la deciziile Curţii Constituţionale şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 138 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 19 mai 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia astfel invocată. 16. Prin Decizia nr. 138 din 10 martie 2015, paragrafele 11-25, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal reglementează computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, respectiv scăderea perioadei în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate din durata pedepsei închisorii pronunţate. Totodată, teza a doua a aceluiaşi alineat prevede faptul că scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. 17. În ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză a normei de la art. 72 alin. (1) din Codul penal, Curtea a constatat faptul că măsura computării duratei măsurilor preventive privative de libertate are ca scop protecţia libertăţii individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie. Din această perspectivă, Curtea a reţinut că, deşi inculpatul care execută o măsură preventivă privativă de libertate nu este supus regimului de executare a pedepselor privative de libertate, el este, totuşi, privat, în acest fel, de libertate pentru o perioadă consistentă de timp, în funcţie de împrejurările şi complexitatea cauzei, prin prelungirea măsurii preventive dispuse sau prin înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă privativă de libertate. 18. Pentru aceleaşi considerente, legiuitorul a reglementat, la art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, ipoteza particulară a concursului de infracţiuni, potrivit căreia durata măsurilor preventive privative de libertate la care persoana condamnată a fost supusă în timpul urmăririi penale sau al judecăţii este dedusă din durata pedepsei închisorii pronunţate în cauză şi în situaţia în care condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. 19. Curtea a reţinut că săvârşirea unor infracţiuni concurente, potrivit art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Anterior datei pronunţării unei astfel de hotărâri, concursul de infracţiuni este unul ipotetic, existenţa sa, stabilită prin acte ale procurorului sau dedusă din acte procesuale specifice desfăşurării procedurii judecăţii în primă instanţă anterioare pronunţării unei hotărâri de soluţionare a acţiunii penale, conform art. 405 din Codul de procedură penală, fiind afectată de cauza suspensivă a constatării sale printr-un astfel de act. Prin urmare, din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine că o persoană condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni şi urmărită penal sau judecată pentru o infracţiune concurentă, fapte al căror concurs nu a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească, nu se încadrează în ipoteza normei de la art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal şi nu poate beneficia de computarea duratei măsurii preventive privative de libertate executate ca urmare a săvârşirii infracţiunii în privinţa căreia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească. Această concluzie rezultă şi din interpretarea sistematică a textului legal criticat, care este cuprins în titlul III - Pedepsele al Părţii generale a Codului penal, la capitolul IV - Calculul duratei pedepselor. 20. Cu prilejul soluţionării cauzei penale referitoare la infracţiunea aflată în concurs cu infracţiunea în privinţa căreia există o hotărâre definitivă, instanţa de judecată poate pronunţa, conform prevederilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, una dintre următoarele soluţii: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. 21. Potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, condamnarea se pronunţă atunci când instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, că aceasta constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat. În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni concurente, instanţa va proceda la contopirea pedepselor, aplicând dispoziţiile art. 39 din Codul penal, în cazul în care niciuna dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului nu a fost judecată definitiv, şi, respectiv, prevederile art. 40 din Codul penal, în situaţia în care infractorul a fost condamnat definitiv înainte de a fi fost judecat pentru infracţiunea concurentă. După stabilirea pedepsei rezultante, din cuantumul acesteia se va computa durata măsurii preventive privative de libertate, potrivit prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborate cu cele ale art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. 22. Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă, conform art. 396 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat în condiţiile art. 80-82 din Codul penal. În această situaţie, având în vedere condiţiile prevăzute la art. 80 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal, operaţiunea de individualizare a pedepsei pentru infracţiunea săvârşită şi de determinare a pedepsei aplicabile se face doar în condiţiile aplicării prevederilor art. 82 alin. (3) din Codul penal ce reglementează anularea renunţării la aplicarea pedepsei. Cu ocazia pronunţării pedepsei pentru infracţiunea care a determinat anularea, instanţa de judecată, pentru a stabili pedeapsa ce urmează a fi executată, va proceda la computarea duratei măsurii preventive privative de libertate din pedeapsa cu închisoarea pronunţată, potrivit aceloraşi dispoziţii ale art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborate cu cele ale art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. 23. Amânarea aplicării pedepsei se poate dispune, potrivit art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală, dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat în condiţiile art. 83-90 din Codul penal. Având în vedere condiţia prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, individualizarea pedepsei şi stabilirea pedepsei aplicabile prezintă relevanţă în ipoteza aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 88 sau ale art. 89 din Codul penal, referitoare la revocarea amânării aplicării pedepsei şi, respectiv, la anularea amânării aplicării pedepsei. În acest sens, din pedeapsa penală privativă de libertate aflată în curs de executare, instanţa, potrivit art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, va computa durata măsurii preventive privative de libertate executată de inculpat în timpul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. 24. Achitarea şi încetarea procesului penal sunt soluţii pronunţate de instanţa de judecată în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală şi, respectiv, la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală. În condiţiile pronunţării uneia dintre cele două soluţii, respectiv achitarea şi încetarea procesului penal, cu privire la săvârşirea faptelor pentru care s-a dispus luarea unei măsuri preventive privative de libertate, concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat anterior la o pedeapsă penală privativă de libertate, instanţa de judecată va computa durata măsurii preventive privative de libertate din pedeapsa închisorii pronunţată, în baza art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal. Curtea a reţinut însă că această computare nu poate avea loc decât în ipoteza în care toate cauzele în care o persoană este cercetată separat pentru infracţiuni concurente sunt soluţionate definitiv. 25. De asemenea, în sensul celor de mai sus, Curtea a reţinut şi un argument de text cuprins în art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, aceasta făcând referire implicită la existenţa unei hotărâri judecătoreşti atunci când stabileşte că scăderea, în ipoteza textului, se realizează „chiar dacă [condamnatul - s.n.] a fost condamnat pentru o altă faptă (...)“. În acest context, Curtea constată că textul analizat se referă, în mod evident, la situaţia infracţiunilor concurente în raport cu care a fost pronunţată o hotărâre judecătorească, chiar şi de achitare sau de încetare a procesului penal, şi nu la cele care se află încă în curs de soluţionare la momentul realizării operaţiunii de computare. 26. Pentru motivele arătate, Curtea a constatat că situaţia juridică a persoanelor condamnate la pedepse penale este diferită de cea a persoanelor care au calitatea de inculpaţi în dosare penale nesoluţionate prin hotărâri judecătoreşti, fiind consecinţă judecării acestora din urmă în mod separat pentru infracţiuni concurente. Acest aspect justifică tratamentul juridic diferenţiat instituit de legiuitor sub aspectul dreptului de a beneficia sau de a solicita computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, măsura computării, împreună cu aspectele anterior arătate, fiind aplicabilă în mod egal doar persoanelor condamnate care se încadrează în ipoteza normei de la art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal. 27. Pentru argumentele arătate, Curtea nu a putut reţine că textul criticat contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune asigurarea unui tratament juridic egal tuturor persoanelor aflate în situaţii juridice similare, iar încălcarea lui are loc numai atunci când unor persoane aflate în situaţii juridice identice li se aplică un tratament juridic diferit, tratament ce nu este justificat de un scop legitim şi în reglementarea căruia legiuitorul nu asigură un just echilibru între scopul urmărit şi mijloacele juridice folosite. 28. Curtea a reţinut că, în ipoteza neaplicării de către instanţa competentă a dispoziţiilor legale referitoare la computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate din pedeapsa închisorii, persoana în cauză are dreptul de a formula contestaţie la executare, conform prevederilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, invocând situaţia în care se află ca şi cauză de micşorare a pedepsei. De asemenea, în situaţia în care durata măsurii preventive privative de libertate depăşeşte durata pedepsei închisorii, persoana condamnată are dreptul de a solicita repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, conform prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală. 29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei mai sus analizate sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Neculaie în Dosarul nr. 415/197/2018 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 februarie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
