Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, sesizare formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Prin Adresa nr. 931 din 22 decembrie 2017, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a transmis Curţii Constituţionale Hotărârea nr. 3 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în şedinţa din 22 decembrie 2017, prin care, în conformitate cu prevederile art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a sesizat Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului de constituţionalitate, înainte de promulgare, asupra dispoziţiilor art. I pct. 4, 5, 15, 19, 20, 48 şi 62 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii (punctul II al Hotărârii nr. 3 din 22 decembrie 2017). Adresa de înaintare a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 12.647/ 27 decembrie 2017, iar sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 2.972A/2017. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, sunt formulate critici de neconstituţionalitate intrinsecă ce vizează încălcarea prevederilor constituţionale cuprinse la art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (5) cu referire la principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii şi la art. 133 referitoare la Consiliul Superior al Magistraturii (CSM). 4. Astfel, se arată că dispoziţiile art. I pct. 4 şi pct. 5 din legea examinată, cu referire la art. 7 alin. (5) şi alin. (5^1) din Legea nr. 317/2004, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin aceea că alineatul (5^1) al art. 7, nou introdus prin art. I pct. 5 din legea supusă controlului, are acelaşi conţinut cu cel cuprins în teza întâi a alin. (5) al aceluiaşi articol, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 4, această suprapunere de text generând o neclaritate incompatibilă cu principiul constituţional al legalităţii. 5. Dispoziţiile art. I pct. 15, cu referire la art. 18 alin. (2) lit. b), contravin normelor cuprinse în art. 1 alin. (4) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie prin faptul că stabilesc competenţa comisiilor speciale parlamentare pentru controlul activităţii serviciilor de informaţii să efectueze verificarea veridicităţii datelor din declaraţiile date de judecătorii şi procurorii aleşi ca membri ai CSM, ceea ce afectează principiile separaţiei puterilor în stat şi al independenţei judecătorilor. Se susţine că, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Curtea Constituţională a stabilit că normele cuprinse la art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală „nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie.“ 6. Prevederile art. I pct. 19 şi pct. 20, cu referire la art. 24 alin. (2) şi alin. (2^1)-(2^3), prin modul în care reglementează procedura de alegere a preşedintelui Secţiei de judecători (care devine preşedinte de drept al Consiliului Superior al Magistraturii) şi al preşedintelui Secţiei de procurori (care devine vicepreşedinte de drept al Consiliului), încalcă art. 133 din Legea fundamentală. 7. Dispoziţiile art. I pct. 48, cu referire la art. 48^1, nou introdus, nesocotesc exigenţele de calitate a normei juridice, impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, mai exact generează imprevizibilitatea şi neclaritatea textului de lege, prin aceea că utilizează sintagmele cu o largă semnificaţie „cauze urgente“ şi „interes public deosebit“, fără a exista nicio altă normă legală care să instituie o procedură în acest sens. 8. În sfârşit, prevederile art. I pct. 62, cu referire la art. 55 alin. (11), nou introdus, reglementând modalitatea în care se poate dispune revocarea din funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al CSM, încalcă dispoziţiile art. 133 din Constituţie, pentru aceleaşi motive invocate cu privire la art. I pct. 19 şi pct. 20, cu referire la art. 24 alin. (2) şi alin. (2^1)-(2^2), prin care se stabileşte modalitatea de alegere a conducerii CSM. 9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 10. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/408 din 16 ianuarie 2018, punctul său de vedere, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neîntemeiată. 11. Cu privire la susţinerile potrivit cărora dispoziţiile art. I pct. 4 şi 5, cu referire la art. 7 alin. (5) şi (5^1), ar genera neclaritate datorită unei pretinse suprapuneri de reglementare, se arată că motivul pentru care există aceste două texte constă în aceea că unul dintre acestea - alin. (5^1) - prevede doar interdicţia pentru persoanele detaşate de a fi alese ca membri ai CSM şi celălalt - alin. (5) - include toate interdicţiile specifice membrilor CSM, astfel cum această completare (faţă de forma adoptată la Camera Deputaţilor) a fost operată în urma solicitării survenite în procesul legislativ de adoptare a legii. 12. Referitor la dispoziţiile art. I pct. 15, în privinţa cărora autoarea sesizării - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - pretinde că încalcă principiile separării puterilor în stat şi al independenţei justiţiei deoarece stabilesc, la art. 18 alin. (2) lit. b) din lege, atribuţia comisiilor speciale parlamentare pentru controlul activităţii serviciilor de informaţii de a verifica veridicitatea datelor din declaraţiile date de judecătorii şi procurorii aleşi se susţine că, dimpotrivă, textul reglementat asigură o separaţie şi o verificare reciprocă a puterilor în stat, instituind garanţii sporite de independenţă a justiţiei. Acest text se subsumează atribuţiei constituţionale de control parlamentar asupra activităţii serviciilor de informaţii, atribuţie exercitată în concret prin intermediul comisiilor comune speciale, constituite în acord cu prevederile Hotărârii Parlamentului României nr. 30/1993 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, cu cele ale Hotărârii Parlamentului României nr. 44/1998 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activităţii Serviciului de Informaţii Externe, cu modificările ulterioare. În temeiul acestor acte normative, comisiile pot solicita Serviciului Român de Informaţii şi, respectiv, Serviciului de Informaţii Externe documente, date şi informaţii necesare pentru operaţiile de verificare a veridicităţii datelor din declaraţiile date de judecătorii şi procurorii aleşi în calitate de membri ai CSM. 13. Se precizează că, deşi prevederile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor atribuie această activitate Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), această instituţie nu are nici atribuţiile constituţionale, nici capacitatea administrativă de a exercita, în concret, acest control, astfel că acesta era unul pur formal, care nu asigura garanţia necesară asigurării independenţei justiţiei în raport cu serviciile de informaţii. Or, obligaţia judecătorilor de a declara că respectă regimul strict al interdicţiilor şi al incompatibilităţilor specific magistraţilor, referitor, de pildă, la faptul că aceştia nu sunt ofiţeri acoperiţi, reprezintă una dintre garanţiile de independenţă ale justiţiei, iar CSAT nu are capacitatea reală de verificare a acestor declaraţii. 14. Pe de altă parte, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, din principiul separaţiei puterilor în stat derivă obligaţia de loialitate constituţională, concretizat în comportament şi practici constituţionale care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între acestea. Astfel, interpretarea şi aplicarea normelor criticate trebuie realizate întotdeauna cu bună-credinţă, în spiritul comportamentului loial faţă de Legea fundamentală (sunt invocate, în acest sens, Decizia nr. 209/2012 şi Decizia nr. 972/2012). 15. În concluzie, se arată că textul criticat nu interferează în activitatea profesională a judecătorilor şi procurorilor, nu analizează statutul civil sau juridic al acestora, controlul efectuat de comisiile speciale parlamentare raportându-se exclusiv la prezentările serviciilor de informaţii şi nu la judecător sau procuror [în acest sens este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 20/2000 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a art. 41 alin. (2) din Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi a dispoziţiilor art. 198 din aceeaşi lege prin care a fost abrogat art. 103 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată]. 16. Cu privire la critica adusă art. I pct. 19 şi 20, cu referire la art. 24 alin. (2) şi (2^1) din lege, în sensul că aceste texte contravin art. 133 din Constituţie, dar fără a se preciza în ce mod, se arată, în primul rând, că procedura de alegere a preşedintelui Secţiei pentru judecători şi a preşedintelui Secţiei pentru procurori se regăseşte în cuprinsul Legii nr. 303/2004 şi nu în prevederile art. 24 alin. (2) şi (2^1) din Legea nr. 317/2004. 17. În al doilea rând, se susţine că, din lecturarea art. 133 alin. (3) din Constituţie, rezultă impunerea a două condiţii pentru alegerea preşedintelui CSM: (i) ca acesta să fie numit DOAR dintre procurorii şi judecătorii membri aleşi ai Consiliului şi (ii) că mandatul preşedintelui este de 1 an, fără drept de reînnoire. Prin urmare, nu există nicio interdicţie cu sancţiune sau o prevedere expresă prin care să se stabilească, din punct de vedere constituţional, cine poate ocupa funcţia de preşedinte şi cine pe cea de vicepreşedinte, de vreme ce acesta nu face parte dintre membrii expres excluşi de Constituţie de la numirea ca preşedinte al CSM (şi anume reprezentanţii societăţii civile şi membrii de drept). Ca atare, legiuitorul, pe calea legii organice, poate hotărî în aceste limite, ceea ce s-a şi realizat prin modificarea textului analizat. Se aminteşte, în acest context, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care s-a considerat că există o încălcare a Legii fundamentale atunci când, în raport cu legislaţia în vigoare la momentul pronunţării, se interzicea accesul unui judecător la funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă se face precizarea că această practică constituţională nu are relevanţă în speţa de faţă. Prin urmare, legiuitorul infraconstituţional poate stabili, prin lege organică, regulile de ocupare a funcţiilor de conducere, iar dreptul de a accede într-o funcţie de conducere este păstrat şi pentru procurori, prin poziţia de vicepreşedinte pentru întregul mandat. 18. În privinţa art. I pct. 48, cu referire la art. 48^1, care, potrivit criticilor de neconstituţionalitate, încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie datorită lipsei de previzibilitate şi de claritate a sintagmelor cu un conţinut deosebit de larg „cauze urgente“ şi „interes public deosebit“, se susţine, în esenţă, plecând de la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că sintagmele pretins neconstituţionale se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului de care acesta trebuie să dispună la punerea în aplicare a politicilor sale, pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită adoptarea unui act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia. 19. Cu privire la pretinsa neconformitate a dispoziţiilor art. I pct. 62, cu referire la art. 55 alin. (11), faţă de art. 133 din Constituţie, se face precizarea că sesizarea nu cuprinde şi explicaţia în ce anume constă această neconstituţionalitate. Plecând doar de la indicarea acestui text din Legea fundamentală şi în lipsa unei determinări concrete a relaţiei de pretinsă contrarietate, precum şi în considerarea art. 4 din lege, care stabileşte la 6 ani durata mandatului de membru al CSM, s-ar presupune că membrii CSM nu pot fi revocaţi, mandatul acestora fiind absolut. Or, Legea nr. 317/2004 stabileşte în mod concret, în mai multe articole, cine poate solicita revocarea membrilor CSM, motivele pentru care aceasta se poate solicita, care este procedura de urmat, astfel că, neexistând texte constituţionale care să le combată, aceste texte urmează a fi reţinute şi promulgate. 20. În final, se remarcă lipsa de motivare, din cuprinsul sesizării, a pretinsei neconstituţionalităţi a art. I pct. 19, 20 şi 62 în raport cu art. 133 din Constituţie, apreciindu-se că, sub acest aspect, critica de neconstituţionalitate ce vizează aceste texte, raportată la norma fundamentală amintită, ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. 21. Totodată, este reamintită jurisprudenţa Curţii Constituţionale raportată la prevederile art. 133 şi art. 134 din Constituţie (Decizia nr. 374/2016), susţinându-se că textele criticate din legea supusă controlului, mai sus indicate, nu fac decât să se conformeze acestora şi să detalieze, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, procedura de alegere a preşedintelui CSM sau posibilităţile de revocare din funcţiile de preşedinte sau vicepreşedinte al CSM. Astfel, art. 133 alin. (3) din Constituţie, făcând trimitere la „magistraţi“, din rândul cărora fac parte, potrivit Legii nr. 303/2004, atât judecătorii, cât şi procurorii, permite legiuitorului infraconstituţional, prin aplicarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, să facă trimitere, în privinţa preşedintelui CSM, la oricare dintre aceste categorii profesionale. De altfel, se susţine că, printr-un raţionament ad absurdum, ar însemna că toate dispoziţiile Legii nr. 317/2004 care nu sunt prevăzute şi în Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece ele „adaugă“ la Constituţie, aşa cum este, de pildă, funcţia de vicepreşedinte al CSM, despre care Actul fundamental nu face vorbire, dar care este reglementată de Legea nr. 317/2004. 22. Avocatul Poporului a transmis, prin Adresa nr. 239 din 12 ianuarie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 307 din 16 ianuarie 2018, punctul său de vedere prin care apreciază că Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii „este constituţională, din perspectiva criticilor formulate“, fără a prezenta, însă, o expunere a motivelor pentru care susţine acest punct de vedere. 23. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 24. Pe rolul Curţii Constituţionale se află şi obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, formulată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de un număr de 52 de deputaţi, dintre care 51 aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi 1 deputat neafiliat. 25. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost transmisă cu Adresa nr. 2/12.345/27 decembrie 2017 de secretarul general al Camerei Deputaţilor, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 12.675/27 decembrie 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.978A/2017. 26. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia formulează precizări prealabile prin care prezintă situaţia de fapt premergătoare adoptării Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, se arată că, în data de 31.10.2017, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a fost sesizat, în procedură de urgenţă, cu Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. În data de 12.12.2017, această propunere a primit raport de adoptare, cu amendamente, din partea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei. În data de 13.12.2017, propunerea a fost introdusă pe ordinea de zi, dezbătută şi adoptată în plenul Camerei Deputaţilor, fiind apoi transmisă Senatului, în calitate de Cameră decizională. După ce a fost din nou dezbătută la Comisia specială comună mai sus menţionată, în data de 20.12.2017, propunerea legislativă a primit raport favorabil cu amendamente şi a fost înscrisă pe ordinea de zi a Senatului din 21.12. 2017, dată la care a fost adoptată. 27. Autorii sesizării formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. 28. Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea prevederilor fundamentale ale art. 64, privind principiul autonomiei parlamentare, ale art. 74 alin. (1) cu privire la dreptul de iniţiativă legislativă şi ale art. 61 alin. (2), referitoare la principiul bicameralismului. 29. Încălcarea principiului autonomiei Camerelor Parlamentului - art. 64 din Constituţie. Art. 64 din Legea fundamentală consacră Parlamentului o autonomie organizatorică, regulamentară şi financiară, în virtutea căreia fiecare Cameră are dreptul de a-şi stabili singură structurile interne de lucru, normele procedurale şi metodele după care îşi va desfăşura activitatea. Autonomia astfel consacrată se raportează atât la celelalte autorităţi sau instituţii publice, cât şi la cele două Camere, una faţă de cealaltă. Prin urmare, Camera Deputaţilor nu poate adopta reguli care să poată fi opozabile Senatului, şi invers. Singura excepţie permisă este cea în care cele două Camere lucrează în şedinţă comună, potrivit Regulamentului comun. 30. Ca expresie a principiului autonomiei Camerelor, art. 71 alin. (1) din Constituţie stabileşte incompatibilitatea potrivit căreia nimeni nu poate fi, în aceleaşi timp, senator şi deputat. Prin urmare, deputaţii şi senatorii îşi pot exercita drepturile numai în Camera din care fac parte, fiind interzis expres ca un senator să îşi poată valorifica drepturile regulamentare în cadrul lucrărilor Camerei Deputaţilor, iar un deputat în cele ale Senatului, aspect confirmat şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale (deciziile nr. 68/1993, nr. 45/1994, nr. 46/1994 şi nr. 1.009/2009). 31. Or, potrivit autorilor sesizării, legea examinată a fost adoptată cu încălcarea prevederilor constituţionale ce consacră autonomia celor două Camere ale Parlamentului, atât în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a formula amendamente, cât şi în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea raportului comisiei sesizate în fond. 32. Astfel, Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, formată din 15 deputaţi şi 8 senatori, a adoptat, în două rânduri diferite, câte un raport, şi anume atât în faza procesului legislativ desfăşurat la Camera Deputaţilor - prima Cameră sesizată -, cât şi în cea desfăşurată în faţa Senatului, în calitate de Cameră decizională. Se arată că, la dezbaterea legii în cadrul Camerei Deputaţilor, senatorii au formulat amendamente pe care, după cum rezultă din raportul comisiei, aceasta le-a şi adoptat, ceea ce echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 64 şi ale art. 71 alin. (1) din Constituţie. În mod similar, Biroul permanent al Senatului a transmis spre avizare în fond aceleiaşi Comisii speciale comune Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în forma adoptată de Camera Deputaţilor. Comisia a adoptat, cu acest prilej, un nou raport, supus spre aprobare Plenului Senatului, etapă a procedurii legislative în care au fost depuse amendamente atât de către senatori, cât şi de către deputaţi, raportul fiind adoptat cu votul majorităţii membrilor comisiei sesizate în fond, adică senatori şi deputaţi. 33. În concluzie, încălcarea principiului autonomiei parlamentare vizează trei aspecte: (a) sesizarea, în sensul că Biroul permanent al fiecărei Camere a sesizat în fond, pentru elaborarea raportului, Comisia specială comună, în timp ce sesizarea unei comisii comune este posibilă doar de către Birourile permanente ale celor două Camere reunite în şedinţă comună şi nu de fiecare birou permanent în mod succesiv, în funcţie de Camera sesizată; (b) formularea amendamentelor de către senatori în cadrul dezbaterii de la Camera Deputaţilor şi de deputaţi în cadrul dezbaterii de la Senat (împrejurarea că deputaţi ce au depus amendamente în cadrul dezbaterii de la Senat nu au fost primiţi să le susţină pe motiv că nu au dreptul să participe la lucrările unei Camere ai cărei membri nu sunt este, în opinia autorilor sesizării, cea mai bună dovadă a faptului că dreptul de a formula amendamente al parlamentarilor nu se poate exercita în acest mod); (c) votul exprimat în cadrul Comisiei speciale comune de către senatori, cu prilejul dezbaterii de la Camera Deputaţilor cu privire la amendamente şi pe raportul acestei comisii şi, similar, votul exprimat de către deputaţi, în cadrul Comisiei comune speciale, cu prilejul dezbaterii din Senat. 34. Încălcarea dreptului de iniţiativă legislativă, consacrat de art. 74 alin. (1) din Constituţie, este susţinută prin faptul că, în derularea procesului legislativ, Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a luat în discuţie şi a aprobat amendamente formulate de alte subiecte de drept decât cele exhaustiv prevăzute de art. 74 alin. (1) din Legea fundamentală şi detaliate subsecvent de regulamentele parlamentare, respectiv: Guvernul, deputaţii, senatorii sau un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Aceste amendamente au fost înregistrate, potrivit autorilor sesizării, în anexa nr. 1 - Amendamente admise la raportul privind propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prezentate şi dezbătute în şedinţa Camerei Deputaţilor din data de 13 decembrie 2017. Sunt indicate ca fiind elocvente în acest sens amendamentele (admise) referitoare la art. 24 din lege, înscrise la paginile 23-26 (nr. crt. 46-49) din anexa nr. 1 la raport. 35. Se precizează că procedura parlamentară de consultare publică, prealabilă procedurii dezbaterii iniţiativei legislative, permite depunerea de opinii de către orice autoritate, instituţie, organizaţie civică sau profesională sau persoană fizică, însă aceste sugestii sau opinii pot deveni amendamente doar prin însuşirea lor de către parlamentari - deputaţi sau senatori - şi nu pot fi formal atribuite prin raport entităţii care le-a exprimat la origine. Se învederează că nerespectarea prevederilor constituţionale mai sus arătate este cu atât mai evidentă atunci când astfel de entităţi sunt nominalizate drept autoare ale amendamentelor, alături de parlamentari. 36. Încălcarea principiului bicameralismului, prevăzut de art. 61 alin. (2) din Constituţie, este susţinută prin faptul că, în procesul legislativ pentru adoptarea actului normativ examinat, au fost adoptate diferite texte fără ca acestea să fi fost anterior supuse dezbaterii şi votului celeilalte Camere, deci fără a reprezenta opera de legiferare a întregului Parlament. În acest sens sunt menţionate: art. I pct. 24, care face referire la art. 29 alin. (11) din textul adoptat de Senat; art. I pct. 55, cu referire la art. 53^1; art. I pct. 57, cu referire la art. 54 alin. (5); art. I pct. 58, cu referire la art. 54 alin. (5) şi art. III, care modifică Legea nr. 153/2017. Toate aceste texte, integrate la Senat, nu au făcut parte din textul iniţiativei legislative dezbătute iniţial în Comisia comună specială şi nici nu au fost dezbătute şi adoptate în prima Cameră sesizată, Camera Deputaţilor. 37. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă sunt formulate în legătură cu prevederile art. I pct. 7, 19, 20 şi 34 din legea supusă controlului şi vizează nerespectarea normelor constituţionale ale art. 133 alin. (3) şi (7) şi ale art. 134 alin. (1), referitoare la Consiliul Superior al Magistraturii. 38. Încălcarea dispoziţiilor art. 133 alin. (3) din Constituţie. Potrivit art. 133 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, astfel: 14 magistraţi aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat, care fac parte din două secţii, Secţia pentru judecători, compusă din 9 judecători, respectiv Secţia pentru procurori, compusă din 5 procurori; 3 membri de drept - ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi 2 reprezentanţi ai societăţii civile, aleşi de Senat, care participă numai la lucrările în plen. Conform art. 133 alin. (3) din Legea fundamentală, invocat, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre cei 14 magistraţi la care face referire art. 133 alin. (2) lit. b) din Constituţie, respectiv cei 9 judecători şi cei 5 procurori. 39. Or, potrivit art. I pct. 19 din legea supusă controlului de constituţionalitate, prin care s-au adus modificări dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 317/2004, cu referire la alin. (2) pct. 1 lit. b) şi c) din art. 24 din aceasta, preşedintele Secţiei pentru judecători este de drept preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii şi este ales dintre cei 9 judecători care compun Secţia pentru judecători, din adunarea electivă făcând parte aceşti 9 judecători ai Secţiei pentru judecători, 2 dintre cei 3 membri de drept, respectiv preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ministrul justiţiei şi cei 2 membri desemnaţi, reprezentanţi ai societăţii civile. 40. Se consideră că aceste prevederi restrâng, în mod inadmisibil, cadrul constituţional reglementat de art. 133 pentru alegerea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, norma fundamentală de referinţă nelăsând nicio posibilitate de a reglementa prin lege condiţii diferite sau mai restrictive. Astfel, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales dintre magistraţii prevăzuţi în mod expres (judecători şi procurori), implicit este ales de către toţi magistraţii (judecători şi procurori) care îşi pot exprima opţiunea. Legea examinată restrânge, însă, dreptul procurorilor de a candida, de a alege şi de a fi aleşi în funcţia de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii, aşa cum, în mod similar, este restrâns dreptul judecătorilor de a candida, de a alege şi de a fi aleşi în funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii. 41. Totodată, este operată o discriminare în rândul membrilor CSM (magistraţi versus reprezentanţi ai societăţii civile), deoarece judecătorii nu îşi pot exprima opţiunea pentru funcţia de vicepreşedinte, procurorii nu o pot face pentru funcţia de preşedinte, în vreme ce reprezentanţii societăţii civile o pot face pentru ambele funcţii. Aceşti din urmă membri ai CSM pot lua parte, potrivit Constituţiei, numai la lucrările desfăşurate în plenul CSM, astfel că nu pot lua parte la activităţi desfăşurate în Secţia de judecători/de procurori, unde nu sunt membri - conform art. 133 alin. (2) lit. a) din Constituţie. 42. Se mai învederează faptul că, potrivit legii examinate, ministrul justiţiei, preşedintele ÎCCJ, procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ - membrii de drept ai CSM - sunt abilitaţi să voteze în Secţia de judecători/de procurori, în condiţiile în care norma constituţională este clară şi precisă cu privire la componenţa celor două secţii. Prin urmare, nefiind membri, aceştia nu au dreptul de a decide în cadrul secţiilor. 43. Încălcarea art. 133 alin. (7) din Constituţie. Potrivit art. 133 alin. (7) din Constituţie, pretins încălcat, „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)“ - respectiv cele pronunţate în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, hotărâri ce, potrivit alin. (3) al art. 134, pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În opinia autorilor sesizării, art. I pct. 7 din legea examinată, cu referire la art. 7 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, alineat nou- introdus, contravine prevederilor art. 133 alin. (7) din Constituţie, deoarece stabileşte că „(9) Hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, prevăzută la alin. (8), poate fi contestată de către persoanele prevăzute la alin. (7), la Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Întâmpinarea nu este obligatorie, iar dispoziţiile art. 200 şi 201 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, nu sunt aplicabile. Hotărârea pronunţată este definitivă.“ Dispoziţiile alin. (8), la care textul mai sus citat face referire, au următoarea redactare: „(8) Opoziţia se depune la Consiliul Superior al Magistraturii şi se soluţionează prin hotărâre a secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 7 zile de la înregistrare“, iar alin. (7), de asemenea indicat în cuprinsul alin. (9), prevede că „(7) Împotriva hotărârilor colegiilor de conducere prevăzute la alin. (6), în termen de 5 zile de la publicare, pot formula opoziţie candidaţii ori, după caz, judecătorii sau procurorii de la nivelul instanţelor sau parchetelor pentru care a fost depusă candidatura.“ Alin. (6) al art. 7 din Legea nr. 317/2004 se referă la colegiile de conducere ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea, care verifică îndeplinirea de către judecătorii şi procurorii care şi-au depus candidaturile pentru alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii a condiţiilor prevăzute la art. 7 alin. (1)-(5). În concluzie, potrivit dispoziţiilor art. I pct. 7 din legea examinată, pot fi contestate şi alte hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii decât cele strict prevăzute de art. 133 alin. (7) din Constituţie (referitoare la materia disciplinară) şi anume cele care privesc procedura de depunere a candidaturilor pentru alegerea membrilor CSM. 44. Încălcarea art. 134 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii“, a avut loc prin adoptarea, la art. I pct. 34 din legea examinată, a modificărilor cu privire la art. 40 alin. (1) lit. b) şi d), precum şi a modificărilor cu privire la art. 40 alin. (2) lit. a) şi d). 45. În concluzie, pentru toate motivele de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă prezentate, care vizează încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 61, art. 64, art. 74 alin. (1), art. 133 alin. (3) şi (7) şi ale art. 134 alin. (1), autorii sesizării solicită constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. 46. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 47. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/407 din 16 ianuarie 2018, punctul său de vedere, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neîntemeiată. 48. Cu privire la motivele intrinseci invocate, se arată că nu poate fi reţinută încălcarea art. 64 din Constituţie, referitor la principiul autonomiei parlamentare, deoarece modalitatea în care legea supusă controlului a fost adoptată, şi anume de fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului în parte, reprezintă, prin excelenţă, respectarea şi valorificarea acestui principiu. Se precizează, totodată, că este irelevantă aducerea în discuţie a principiului autonomiei parlamentare în raport cu alte autorităţi publice, deoarece nicio altă autoritate sau instituţie publică nu este implicată în exercitarea atribuţiei suverane a Parlamentului de a fi organul suprem reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie. Cât priveşte afirmaţia potrivit căreia nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi senator şi deputat, precum şi cu privire la o pretinsă incompatibilitate între calitatea de deputat/senator cu cea de membru al unui organ de lucru comun al Parlamentului, în speţă Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, se arată că aceste comisii sunt organe de lucru ale Camerelor Parlamentului, a căror activitate are caracter pregătitor, pentru a oferi forului deliberator toate elementele necesare adoptării deciziei, având în componenţă un număr restrâns de deputaţi sau senatori şi o structură ce respectă configuraţia politică a fiecărei Camere (deciziile nr. 48/1994 şi nr. 209/2012). Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale rezultă fără echivoc faptul că principiul autonomiei se referă la obligativitatea organizării şi funcţionării fiecărei Camere în baza unui regulament propriu, membrii unei Camere neavând dreptul de a se pronunţa asupra organizării şi funcţionării celeilalte Camere, din care nu fac parte (deciziile nr. 68/1993 şi nr. 1.009/2009). Prin urmare, plecând de la caracterul regulamentar al Comisiei speciale comune menţionate mai sus, se arată că activitatea depusă de deputaţii şi senatorii ce o compun s-a exercitat în baza Regulamentului activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatorilor şi a Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017. 49. Nu se poate susţine nici încălcarea art. 64 şi art. 71 alin. (1) din Constituţie prin aceea că birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, fiecare în parte - în cadrul procesului legislativ desfăşurat în Camera respectivă - a sesizat pe fond această comisie (care a elaborat câte un raport separat pentru fiecare dintre cele două proceduri legislative din fiecare Cameră), având în vedere că procedurile s-au desfăşurat distinct în cele două Camere ale Parlamentului, aşa cum arată chiar autorii sesizării. Astfel, se precizează că, potrivit principiului qui potest plus, potest minus, această Comisie specială comună poate elabora şi rapoarte care să fie dezbătute în fiecare Cameră în celelalte materii decât cele prevăzute de art. 13 din Regulamentul activităţilor comune, autonomia Camerelor fiind respectată prin dezbaterea şi adoptarea în şedinţe separate a chestiunilor ce nu fac obiectul şedinţelor comune. Se invocă precedentul instituţional în această materie, respectiv Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerilor legislative privind legile electorale, propunerilor legislative privind modificarea Legii partidelor politice şi a Legii privind finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale, înfiinţată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 18/2013. În sfârşit, se precizează că sesizarea în fond a Comisiei în cauză de către Biroul permanent al fiecărei Camere a avut loc cu respectarea principiului autonomiei parlamentare, câtă vreme au fost respectate prevederile art. 68 din Regulamentul Senatului, art. 95 şi art. 115 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 8 alin. (1) şi ale art. 102 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, republicat, cele ale Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, cu modificările ulterioare, şi ale art. 75 din Constituţie. 50. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 74 alin. (1) din Constituţie, se apreciază că, raportat la criticile de neconstituţionalitate formulate, autorii acestora confundă dreptul la iniţiativă legislativă cu dreptul de a formula amendamente, confuzie atât sub aspectul teoriei, cât şi al practicii parlamentare. Or, cele două drepturi sunt fundamental distincte, exemplificându-se, în acest sens, realitatea constituţională potrivit căreia cetăţenii au dreptul de iniţiativă legislativă, dar nu şi pe cel de a depune amendamente, respectiv aceea potrivit căreia Preşedintele statului nu are drept de iniţiativă legislativă, cu excepţia celei privind legile constituţionale, şi nu are drept de a depune amendamente, fără nicio excepţie. Dacă cele două drepturi ar fi puse într-o anumită relaţie, se poate afirma cel mult că amendamentele sunt dependente de existenţa unei iniţiative legislative, nu şi invers. Or, în cazul de faţă este pusă în discuţie calitatea de autor al amendamentelor, astfel că nu poate fi incident art. 74 din Constituţie, referitor la dreptul de iniţiativă legislativă. 51. Cât priveşte autoratul „de origine“ al anumitor amendamente, astfel cum reclamă autorii sesizării, se arată că formularea acestora de către anumite entităţi/instituţii publice şi preluarea lor ca amendamente de către Comisia sesizată în fond este o consecinţă a obligativităţii avizării de către respectivele autorităţi publice, dar şi o expresie a raportului de cooperare loială în materia procesului legislativ şi a avizării, aşa cum a reliefat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 3/2014 şi Decizia nr. 63/2017. Se arată că este imposibil ca astfel de observaţii cuprinse în avize să poată forma obiectul unei proceduri prealabile dezbaterii şi adoptării în Comisie a raportului pe fond, deoarece nu există o astfel de procedură, dezbaterea şi adoptarea raportului în comisia sesizată în fond reprezentând singura „procedură prealabilă“ dezbaterii în materia legiferării, cea din faţa plenului fiecărei Camere, ce se pronunţă în mod suveran. Cât priveşte menţionarea autorului „de origine“ al amendamentelor în cuprinsul raportului, aceasta este o chestiune internă de organizare a modalităţii tehnice de lucru a Comisiei, fără a avea vreo consecinţă asupra desfăşurării procedurii de legiferare. Aşadar, se arată că, dimpotrivă, interzicerea ca observaţiile instituţiilor publice să fie luate în considerare, în măsura în care, în cadrul dezbaterii unei propuneri legislative, reiese necesitatea preluării acestora, ar afecta rolul fundamental al comisiei parlamentare de organ colegial de lucru al celor două Camere. 52. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului bicameralismului, se arată că această susţinere este nefondată, deoarece nu sunt întrunite cumulativ cele două condiţii esenţiale statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale: existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferite, între cele două forme, în raport de limitele stabilite tot de Curtea Constituţională în privinţa principiului bicameralismului (în acest sens, este invocată, printre altele, Decizia nr. 718/2017, paragrafele 45 şi 46). 53. Cu privire la motivele extrinseci invocate, se afirmă că şi acestea sunt neîntemeiate, fiind fundamentate pe o interpretare eronată a art. 133 din Constituţie. Textul fundamental invocat califică, la alin. (3), doar calitatea celui care poate dobândi funcţia de preşedinte al CSM, şi anume doar unul dintre magistraţii prevăzuţi la alin. (2), şi nicidecum cine alege preşedintele CSM. Faptul că prin legea examinată se prevede că la alegerea acestuia participă şi membrii-reprezentanţi ai societăţii civile nu poate, prin urmare, să contravină art. 133 alin. (3) din Constituţie. Acest text urmăreşte să stabilească, deci, cine poate, nu cine trebuie să fie preşedinte al CSM. Câtă vreme propunerea legislativă indică un judecător ales ca preşedinte al CSM, opţiunea legiuitorului se încadrează, aşadar, în limitele constituţionale menţionate. În acest sens, prin Decizia nr. 148/2003, Curtea Constituţională a reţinut că funcţia de preşedinte nu poate fi exercitată decât de un magistrat ales sau de un reprezentant al societăţii civile, nicidecum de către membrii de drept - ministrul justiţiei, preşedintele ÎCCJ şi procurorul general al României. 54. Cât priveşte invocarea art. 133 alin. (7) din Constituţie, se precizează că autorii sesizării interpretează acest text într-un mod care face abstracţie de interpretarea Curţii Constituţionale, dată prin Decizia nr. 433/2004, potrivit căreia norma fundamentală indicată are în vedere hotărârile cu caracter jurisdicţional, numai acestea având însuşirea de a fi „definitive şi irevocabile“. Asemenea hotărâri sunt cele pronunţate de Plenul CSM în conformitate cu art. 37 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, „ca instanţă de judecată, având în competenţă soluţionarea contestaţiilor formulate de magistraţi împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile CSM.“ Alte hotărâri, cum sunt cele prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, prin care Plenul CSM dispune eliberarea din funcţie a judecătorilor stagiari şi a procurorilor stagiari, transferul magistraţilor, suspendarea şi alte măsuri privind cariera magistraţilor nu intră sub incidenţa prevederilor art. 133 alin. (7), aceste hotărâri fiind prin natura lor acte juridice cu caracter administrativ, supuse controlului judecătoresc. Prin urmare, prevederile alin. (7)-(9) ale art. 7, introduse prin legea supusă controlului, nu contravin art. 133 alin. (7) din Constituţie. 55. Cât priveşte textele nou-introduse prin art. I pct. 34 al legii examinate, se arată că acestea nu contravin art. 134 alin. (1) din Constituţie, cum susţin autorii sesizării, ci, dimpotrivă, dezvoltă teza constituţională invocată. 56. Cu privire la celelalte afirmaţii „cu statut de rezumat-concluzie“ din cuprinsul actului de sesizare, se constată că nu este invocată încălcarea niciunui text constituţional, acestea fiind declaraţii cu caracter politic, astfel că sunt considerate ca fiind nefondate. 57. Preşedintele Senatului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 58. În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi al art. 47 alin. (4) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, au fost formulate, în data de 8 ianuarie 2018, adrese către Consiliul Superior al Magistraturii, răspunsul acestuia fiind transmis prin Adresa nr. 353 din 12 ianuarie 2018. 59. La dosarele cauzelor au fost transmise următoarele documente: a) adresa grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor şi Senat, prin care se arată că „modificările legislative supuse criticii de neconstituţionalitate reprezintă un atac direct la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, realizat printr-o încălcare flagrantă a principiului colaborării loiale între autorităţile statului şi prin nesocotirea procedurilor parlamentare de adoptare a legilor“, motiv pentru care se apreciază că sunt necesare solicitarea şi obţinerea unui punct de vedere al Comisiei de la Veneţia, acesta constituind „un element de sprijin al activităţii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale“; b) memoriul depus, în calitate de amicus curiae, de Asociaţia Forumului Judecătorilor din România, respectiv Uniunea Naţională a Judecătorilor din România şi Asociaţia Magistraţilor din România; c) adresă formulată în Dosarul nr. 2972A/2017 a Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinzând Notă suplimentară de observaţii cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate vizând Legea pentru modificarea Legii nr. 317/2004; d) precizări ale Secţiei pentru procurori a CSM; d) cerere de intervenţie semnată de Nica Leon; e) document intitulat Amicus curiae semnat de Silviu Gabriel Barbu. 60. Curtea, la termenul de judecată din 23 ianuarie 2018, a amânat dezbaterile pentru data de 30 ianuarie 2018 şi apoi pentru data de 13 februarie 2018, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Avocatului Poporului (în Dosarul nr. 2.972A/2017), rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 61. În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acestora. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“ 62. Astfel, în privinţa dreptului de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului a priori, se observă că ambele sesizări au fost formulate de către titulari ai dreptului de sezină prevăzuţi expres de art. 146 lit. a) din Constituţie şi de art. 15 din Legea nr. 47/1992, şi anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 2.972A/2017 şi un număr de 52 de deputaţi, în Dosarul nr. 2.978A/2017 şi că obiectul sesizării de neconstituţionalitate poartă asupra unei legi adoptate de Parlament şi trimise spre promulgare, care nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, şi, deci, nu este în vigoare. 63. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii criticate, obiect al ambelor sesizări de neconstituţionalitate. 64. Cu privire la cererile formulate în prezentele dosare, Curtea reţine următoarele: (a) În ce priveşte solicitarea formulată de grupurile parlamentare ale Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor şi Senat privind obţinerea unui punct de vedere al Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), plenul Curţii observă că punctul de vedere despre care fac vorbire autorii cererii vizează competenţa principală a Comisiei de la Veneţia, aceea de a oferi statelor membre solicitante consiliere legală, sub forma opiniilor legale/avizelor exprimate cu privire la proiecte de acte normative sau legislaţie aflată în vigoare, care este supusă revizuirii. În acest caz, Curtea observă că sesizarea Comisiei se realizează de statul membru (parlamentul naţional, guvernul sau şeful statului), în temeiul art. 3 pct. 2 din Statutul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept, adoptat de Comitetul de Miniştri la 21 februarie 2002, la cea de-a 78-a Reuniune a Miniştrilor adjuncţi. Totodată, potrivit prerogativelor Comisiei de la Veneţia, în raporturile cu curţile constituţionale, aceasta poate formula, la solicitarea instanţei naţionale, opinii amicus curiae, dar nu cu privire la constituţionalitatea actului supus controlului în procedura desfăşurată potrivit legii naţionale, ci cu privire la aspecte de drept constituţional şi internaţional comparat, incidente în cauza dedusă judecăţii. Prin urmare, doar Curtea Constituţională poate aprecia oportunitatea formulării unei cereri adresate forului internaţional, în funcţie de obiectul controlului de constituţionalitate. Sub acest aspect, analizând motivele pe care se întemeiază cererea, plenul Curţii constată că acestea conţin doar critici generice de neconstituţionalitate ale legii, care se suprapun, parţial, cu criticile formulate de autorii sesizărilor de neconstituţionalitate în prezentele dosare aflate pe rolul Curţii. Prin urmare, plenul Curţii Constituţionale constată că, în analiza materiei supuse controlului de constituţionalitate în prezentele cauze, nu sunt necesare lămuriri, pe calea unei opinii amicus curiae formulate de Comisia de la Veneţia, cu privire la incidenţa unor aspecte de drept constituţional şi internaţional comparat (a se vedea, în acelaşi sens, paragrafele 54 şi 55 din Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la momentul pronunţării prezentei decizii). (b) În ceea ce priveşte cererea de intervenţie depusă de domnul Leon Nica, plenul Curţii reţine că, potrivit prevederilor cuprinse la art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi la art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instanţa constituţională este competentă să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, fără a putea lua în considerare cererile de intervenţie, motiv pentru care cererea mai sus menţionată este inadmisibilă [a se vedea, în acest sens, şi paragraful 74 din Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la momentul pronunţării prezentei decizii]. 65. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.972A/2017 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art. I pct. 4, 5, 15, 19, 20, 48 şi 62 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. 66. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.978A/2017 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate atât Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, în ansamblul său, cât şi, punctual, dispoziţiile art. I pct. 7, 19, 20 şi 34 ale acestei legi. 67. Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, se dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 2.978A/2017 la Dosarul nr. 2.972A/2017, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, în ansamblul său, precum şi asupra dispoziţiilor art. I pct. 4, 5, 7, 15, 19, 20, 34, 48 şi 62 din lege, în special. 68. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie, în urma conexării celor două cauze, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. I pct. 4, 5, 7, 15, 19, 20, 34, 48 şi 62 din lege, în special. 69. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (5) în ceea ce priveşte principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la cerinţele de claritate şi previzibilitate ale legii, ale art. 61, cu referire la principiul bicameralismului, ale art. 64, care consacră principiul autonomiei parlamentare, ale art. 71 alin. (1), potrivit cărora „Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator“, ale art. 74 alin. (1) teza întâi, care dispun că „Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. (...)“, ale art. 133 alin. (3) şi (7), referitoare la rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit cărora „(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi la alineatul (2) litera a)“, respectiv „(7) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)“, precum şi ale art. 134 alin. (1) cu privire la atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit cărora „(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.“ I. Parcursul legislativ al legii examinate 70. Propunerea legislativă cu titlul „Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii“ a fost iniţiată de 8 deputaţi şi 2 senatori aparţinând Partidului Social Democrat (PSD) şi Partidului Alianţa Liberalilor şi Democraţilor (ALDE). 71. Procedura legislativă la Camera Deputaţilor (Camera de reflecţie). La data de 31.10.2017, a fost depusă, împreună cu adresa iniţiatorilor, la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, „Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317 din 2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii“, cu precizarea că, în temeiul art. 76 alin. (3) din Constituţie, dezbaterea urmează să se facă în procedură de urgenţă (aceeaşi propunere se regăseşte şi în Expunerea de motive ce însoţeşte propunerea legislativă), cerere aprobată. La aceeaşi dată au fost solicitate avizele Consiliului Legislativ şi Consiliului Superior al Magistraturii şi punctul de vedere al Guvernului, iar propunerea legislativă a fost trimisă pentru raport la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei. La data de 8.11.2017 a fost primit avizul favorabil, cu observaţii, al Consiliului Legislativ. La data de 9.11.2017, Guvernul a trimis punctul său de vedere. Tot la această dată s-a împlinit termenul pentru consultarea publică. La data de 13.11.2017, propunerea legislativă a fost trimisă pentru raport la Comisia specială comună, fiind fixate termenele din 20.11.2017 pentru depunerea amendamentelor şi din 27.11.2017 pentru depunerea raportului. La data de 15.11.2017 a fost primit avizul negativ al Consiliului Superior al Magistraturii. La data de 13.12.2017 a fost înscrisă pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor şi a avut loc dezbaterea în Camera Deputaţilor a raportului Comisiei speciale comune asupra Propunerii legislative, raportul întocmit conţinând 159 amendamente admise şi 117 respinse. În aceeaşi zi, propunerea legislativă a fost adoptată, potrivit stenogramei şedinţei, cu 177 voturi pentru, 78 împotrivă. 72. Procedura legislativă la Senat (Camera decizională). La data de 13.12.2017, Camera Deputaţilor a înaintat Senatului legea adoptată. La data de 14.12.2017, Senatul a înregistrat legea pentru dezbatere, aceasta a fost prezentată Biroului permanent şi trimisă pentru raport la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei (termen fixat pentru raport: 19.12.2017). La data de 20.12.2017 a fost primit raportul favorabil al Comisiei speciale comune, cu 152 amendamente admise şi 119 respinse, iar legea a fost înscrisă pe ordinea de zi a plenului Senatului. La data de 21.12.2017, legea a fost dezbătută în plenul Senatului şi adoptată cu 81 de voturi pentru şi 28 împotrivă. La data de 22.12.2017, legea a fost depusă la Secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii. II. Soluţiile legislative preconizate 73. Potrivit Expunerii de motive, propunerea legislativă are următoarele obiective: „cu privire la Legea nr. 317/2004 se impune intrarea în normalitate, în sensul respectării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 196/2013, nr. 397/2014, nr. 774/2015 şi nr. 374/2016 şi modificarea textelor declarate neconstituţionale“. Astfel, în corelare cu prevederile din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, se propune „modificarea modalităţii de numire a conducerii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Parchetului General“. În raport de „informaţiile apărute în ultimul timp în mass-media“, se consideră că „se impune în mod obligatoriu transformarea Inspecţiei Judiciare, de la statutul existent în prezent, într-o instituţie autonomă, astfel încât să se asigure principiul independenţei faţă de celelalte puteri ale statului, precum şi înlăturarea suspiciunilor cu privire la activitatea Inspecţiei Judiciare.“ 74. Actul normativ criticat se structurează în patru articole - art. I-IV. Intervenţiile legislative asupra Legii nr. 317/2004, aduse prin art. I pct. 1-89, reglementează un număr de 102 modificări, introduc un număr de 35 de noi reglementări şi operează un număr de 15 abrogări, reprezentând un număr total de 152 intervenţii legislative. Art. II din legea examinată are următorul cuprins: „(1) Inspectorul-şef, inspectorul-şef adjunct şi inspectorii judiciari care sunt în cursul exercitării celui de-al doilea mandat sau care au ocupat funcţia de conducere ori de execuţie pe parcursul a două mandate, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, nu pot ocupa aceeaşi funcţie pentru un nou mandat. (2) Mandatele în curs de exercitare, inclusiv cele ce se acordă potrivit concursurilor în curs de desfăşurare potrivit vechii legii, se menţin pentru durata prevăzută în aceasta.“ Art. III reglementează modificarea art. 12 alin. (2) şi (5) din anexa nr. V capitolul VIII al Legii-cadru a salarizării personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, realizând corelarea cu prevederile art. 54 alin. (1) din legea examinată. Art. IV dispune în sensul republicării şi renumerotării textelor din Legea nr. 317/2004. III. Analiza criticilor de neconstituţionalitate A) Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă 75. Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă sunt formulate de autorii sesizării ce constituie obiectul Dosarului nr. 2.978A/2017 şi vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 64 şi ale art. 71 alin. (1), cu referire la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului, ale art. 74 alin. (1), referitoare la dreptul de iniţiativă legislativă şi ale art. 61 alin. (2) care consacră principiul bicameralismului. 76. În argumentarea încălcării art. 64 din Constituţie, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin, în esenţă, că legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată cu încălcarea principiului autonomiei celor două Camere ale Parlamentului, deoarece, pentru întocmirea raportului prealabil adoptării, fiecare Cameră a sesizat, pe rând, în calitate de comisie sesizată în fond, Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, contrar prevederilor regulamentare potrivit cărora sesizarea unei comisii speciale comune a celor două Camere ale Parlamentului este posibilă doar de către Birourile permanente ale celor două Camere reunite în şedinţă comună, şi nu de fiecare birou permanent, în mod succesiv, în funcţie de Camera sesizată. Se susţine că, practic, această comisie specială comună, compusă atât din deputaţi, cât şi din senatori, a intervenit de două ori asupra propunerii legislative, sub forma amendamentelor propuse şi votate în cadrul fiecărui raport prezentat în faţa fiecăreia dintre cele două Camere. 77. Curtea a analizat, recent, critici de neconstituţionalitate similare, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 828 din 13 decembrie 2017 (nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la momentul pronunţării prezentei decizii), prin care a constatat constituţionalitatea Hotărârii Parlamentului nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 95/2017. Aceleaşi considerente au fost reiterate şi în Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi în Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate privind unele dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi a legii în ansamblul său, decizii nepublicate încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii. 78. Prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 51, Curtea a stabilit deja că, în ipoteza în care o comisie specială comună este constituită pentru elaborarea unui raport asupra unui proiect/unei propuneri legislative preexistent/e care se adoptă, potrivit art. 65 din Constituţie, în şedinţe separate de către cele două Camere ale Parlamentului, Birourile permanente ale fiecărei Camere sunt cele în drept să solicite întocmirea raportului de către această Comisie specială comună (paragrafele 52, 54 şi 62). 79. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate constând în faptul că senatorii din cadrul Comisiei speciale comune au promovat amendamente şi, în final, au votat raportul acestei Comisii, în condiţiile în care lucrările Comisiei se desfăşurau în procedura din faţa Camerei Deputaţilor, respectiv că deputaţii din cadrul Comisiei speciale comune au promovat amendamente şi, în final, au votat raportul acestei Comisii, în condiţiile în care lucrările Comisiei se desfăşurau în procedura din faţa Senatului, se constată că, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 62, Curtea a statuat că „în dezbaterea şi adoptarea raportului, oricare dintre membrii comisiei speciale comune, fie deputaţi, fie senatori, poate propune şi vota amendamente“. Prin urmare, acest considerent indică faptul că, în cadrul lucrărilor Comisiei speciale comune, fiecare dintre membrii acesteia are aceleaşi drepturi şi obligaţii, indiferent că aceasta întocmeşte raportul în procedura din faţa Camerei Deputaţilor sau Senatului. Curtea a conchis că o interpretare contrară ar fi inadmisibilă, deoarece aceasta ar echivala, practic, cu interzicerea participării la lucrările Comisiei speciale comune a membrilor senatori, atunci când lucrările acesteia se desfăşoară în procedura din faţa Camerei Deputaţilor, respectiv a membrilor deputaţi, atunci când lucrările acesteia se desfăşoară în procedura din faţa Senatului, ceea ce ar altera natura comună a comisiei speciale şi ar transforma-o, sub aspectul funcţionării sale, într-o comisie specială a fiecărei Camere în parte. 80. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la lipsa de competenţă a Comisiei speciale comune de a adopta un raport asupra propunerii legislative, Curtea, prin aceeaşi decizie mai sus menţionată, a statuat, la paragraful 50, că, „prin modul de formulare al art. 1 din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017, reiese că aceasta a fost constituită pentru elaborarea unor propuneri legislative care vizează Codul de procedură penală, Codul penal şi legile din domeniul justiţiei“, atribuţie ce se poate concretiza fie prin întocmirea unui raport asupra unui proiect/unei propuneri legislative preexistent/e, deputaţii şi senatorii membri ai Comisiei având posibilitatea să depună amendamente care sunt admise/respinse, fie prin conceperea unei propuneri legislative care poate face obiectul unei iniţiative legislative ulterioare, modalitatea concretă de lucru a Comisiei speciale comune urmând a fi stabilită de membrii acesteia. 81. Curtea constată că toate considerentele mai sus enunţate, extrase din Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017 pe criteriul relevanţei faţă de criticile de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză cu privire la încălcarea principiului autonomiei parlamentare, se menţin şi justifică respingerea acestora, ca neîntemeiate. 82. Încălcarea dreptului de iniţiativă legislativă, prevăzut de art. 74 alin. (1) din Constituţie, este susţinută de autorii sesizării prin aceea că, în cuprinsul Raportului întocmit de Comisia specială comună şi prezentat spre dezbatere şi aprobare Camerei Deputaţilor, au fost înregistrate o serie de amendamente ce aparţin şi altor entităţi decât cele strict enumerate de norma fundamentală invocată ca având drept de iniţiativă legislativă. Se precizează că, deşi procedura parlamentară de consultare publică, prealabilă procedurii dezbaterii iniţiativei legislative, permite depunerea de opinii de către orice autoritate, instituţie, organizaţie civică sau profesională ori persoană fizică, aceste sugestii sau opinii pot deveni amendamente doar prin însuşirea lor de către parlamentari - deputaţi sau senatori - şi nu pot fi formal atribuite prin raport entităţii care le-a exprimat la origine, astfel că nominalizarea acestor entităţi, alături de parlamentari, drept autoare ale amendamentelor, contravine art. 74 alin. (1) din Constituţie. 83. Examinând Raportul Comisiei speciale comune întocmit asupra propunerii legislative în urma sesizării de către Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, anexa 1 - Amendamente admise, Curtea constată că, într-adevăr, au fost înregistrate şi admise un număr semnificativ de amendamente, ai căror autori nu aparţin în exclusivitate categoriei titularilor dreptului de a exercita iniţiativa legislativă, enumeraţi limitativ de art. 74 alin. (1) din Constituţie, şi anume Guvernul, parlamentarii şi un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. În acest sens, alături de autori ai amendamentelor precum Guvernul, Comisia, PSD, ALDE, PNL, UDMR, USR, senatori, se regăsesc şi entităţi care nu au, potrivit normei fundamentale invocate, vocaţia iniţiativei legislative: Asociaţia Magistraţilor din România (AMR), Uniunea Naţională a Judecătorilor din România (UNJR), Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT). De altfel, Raportul Comisiei precizează, în partea sa introductivă, faptul că la şedinţele comisiei au participat reprezentanţi ai următoarelor instituţii şi organizaţii: Ministerul Justiţiei, CSM, AMR, UNJR, PÎCCJ, Asociaţia Procurorilor din România, reprezentanţi ai mediului academic, „care au depus amendamente şi au făcut precizări cu privire la modificările care se impun asupra legii în vigoare şi a iniţiativei supuse dezbaterii.“ 84. Faţă de criticile autorilor sesizării, Curtea constată că, ori de câte ori au fost admise amendamente, în dreptul acestora figurează, în calitate de autori, atât entităţile menţionate de autorii sesizării, dar nu în mod exclusiv, singular, ci alături de altele care, potrivit art. 74 alin. (1) din Constituţie, au dreptul de a exercita iniţiativa legislativă. Analizând, de pildă, cazul ilustrativ indicat de autorii sesizării, Curtea observă că amendamentul (admis) înscris la pag. 23, nr. crt. 46, referitor la art. 24 alin. (1) din legea examinată, este atribuit „ALDE, AMR, PSD“, iar cel de la pag. 34, nr. crt. 47, referitor la art. 24 alin. (2) şi (5), este atribuit „CSM, PSD, ALDE“. Situaţii asemănătoare sunt des întâlnite în cuprinsul anexei nr. 1 la Raportul comisiei speciale - 123 de cazuri - constituind, aşadar, o practică obişnuită. 85. O altă tipologie de situaţie o reprezintă aceea în care amendamentul admis este menţionat ca aparţinând unei alte entităţi decât titularii dreptului de iniţiativă legislativă, însă cu precizarea „preluat de“ un titular al acesteia. Exemplificativ în acest sens este amendamentul înscris la pag. 26, nr. crt. 48, în dreptul căruia se menţionează „AMR preluat PSD“, însă pot fi enumerate 40 astfel de situaţii în cuprinsul Raportului. Curtea constată că în niciuna dintre cele două tipuri de situaţii ilustrate mai sus nu se poate susţine încălcarea dreptului de iniţiativă legislativă, consacrat de art. 74 alin. (1) din Constituţie. 86. În prima situaţie, amendamentul respectiv este un amendament comun acelor entităţi enumerate în calitate de autori ai săi, iar dacă una dintre acestea este şi titular al dreptului de iniţiativă legislativă, atunci rezultă fără echivoc că acesta din urmă şi-a însuşit şi asumat respectivul amendament, utilizând în concret prerogativa sa de a avea iniţiativă legislativă. Prin urmare, nu se poate afirma că enumerarea altor entităţi decât cele strict prevăzute la art. 74 alin. (1) din Constituţie, în calitate de autori ai unor amendamente admise, transformă automat, individual, pe fiecare dintre acestea, în autori exclusivi ai acelor amendamente, câtă vreme alături de aceştia sunt indicate persoane ce au calitatea de titular al dreptului de iniţiativă legislativă. 87. În considerarea acestui raţionament, nu pot fi reţinute nici criticile ce vizează al doilea tip de situaţie ilustrată, de vreme ce respectivele amendamente admise sunt „preluate“ de către un titular al dreptului de iniţiativă legislativă, menţiune expresă în cuprinsul Raportului, aşa cum apare înscris la pag. 26, nr. crt. 48 din anexa nr. 1 a acestuia. 88. Curtea reţine că invitarea unor persoane şi entităţi pentru a-şi exprima opiniile cu privire la anumite acte legislative sau iniţiative legislative este un demers şi un exerciţiu firesc al regulilor democraţiei parlamentare în cadrul procesului de legiferare. Dreptul de a depune amendamente este un drept subsidiar al dreptului de iniţiativă legislativă, derivat din exigenţele art. 74 alin. (1), dar şi din reglementările cuprinse la art. 75 din Legea fundamentală, din cuprinsul acestora din urmă rezultând posibilitatea ca proiectul de lege/propunerea legislativă adoptat/ă de o Cameră să nu fie identic/ă celui/celei adoptat/e de cealaltă Cameră, diferenţa rezultând tocmai din dreptul parlamentarilor de a depune amendamente. Procedura consultării şi dezbaterii publice a propunerilor legislative urmăreşte asigurarea în condiţii de mai mare eficienţă a interesului public social sau de grup, ce serveşte unei anumite entităţi vizate în mod direct de respectivele iniţiative legislative, iar amendamentele reprezintă rezultatul acestui dialog între părţile invitate şi partea legiuitoare, reprezentată de membrii comisiei parlamentare. 89. Nu în cele din urmă, Curtea remarcă faptul că Raportul întocmit de comisia sesizată în fond are rolul şi natura unei lucrări pregătitoare pentru dezbaterea în plenul fiecărei Camere şi reprezintă rezultatul votului membrilor acestei comisii. Or, prin exercitarea votului asupra fiecărui amendament, membrii parlamentari ai comisiei - prin excelenţă titulari ai dreptului de iniţiativă legislativă - îşi exprimă voinţa politică asupra respectivei propuneri legislative, admiţând - deci însuşindu-şi - sau respingând fiecare dintre aceste amendamente. Cu toate acestea, Raportul comisiei nu are caracter obligatoriu pentru Camera Parlamentului ce a sesizat comisia şi nu se poate confunda cu actul legiferării în sine, ce se desfăşoară în Plenul fiecărei Camere, în urma procedurilor de dezbatere şi a votului final al parlamentarilor. Cu alte cuvinte, dată fiind natura juridică a raportului adoptat de comisia parlamentară, care, sub aspectul soluţiilor propuse, are caracter de recomandare, modul în care este întocmit acest raport nu are relevanţă constituţională, doar Senatul şi Camera Deputaţilor, în plenul fiecărei Camere, având competenţă plenară şi exclusivă în îndeplinirea atribuţiei de legiferare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, paragrafele 80-82). Amendamentele cuprinse în Raportul Comisiei sesizate în fond nu au o valoare proprie în sine, ci acestea dobândesc forţă juridică prin preluarea lor în urma dezbaterii şi adoptării, prin vot, în plenul fiecărei Camere. Aşa fiind, Curtea constată ca fiind neîntemeiată critica de neconstituţionalitate fundamentată pe încălcarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţie, referitoare la dreptul de iniţiativă legislativă. 90. Încălcarea principiului bicameralismului, consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie, este susţinută prin faptul că, în procesul legislativ pentru adoptarea actului normativ examinat, Senatul a adoptat, în calitate de Cameră decizională, diferite texte fără ca acestea să fi fost anterior supuse dezbaterii şi votului Camerei de reflecţie - Camera Deputaţilor, deci fără a reprezenta opera de legiferare a întregului Parlament. În acest sens sunt menţionate următoarele texte introduse direct la Senat în forma finală a legii: - art. I pct. 24, care face referire la art. 29 alin. (11); - art. I pct. 55, cu referire la art. 53^1; - art. I pct. 57, cu referire la art. 54 alin. (5); - art. I pct. 58, cu referire la art. 54 alin. (5) şi art. III, care modifică Legea nr. 153/2017. 91. Curtea Constituţională a dezvoltat acest principiu printro solidă şi constantă jurisprudenţă, relevante fiind, în acest sens, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011. În esenţă, Curtea a stabilit două criterii esenţiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului: (a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi (b) existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. 92. Totodată, stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect „deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate [...] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge“. Sub aceste aspecte, „este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau de a completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput“. 93. De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator. 94. Curtea a mai reţinut, prin Decizia nr. 514 din 5 iulie 2017, paragraful 40, că „extinderea scopului legii sau a măsurilor adoptate în sensul atingerii scopului vizat în procesul legislativ desfăşurat în Camera decizională nu poate avea valenţele unei încălcări a principiului bicameralismului. În aceste condiţii, nu se poate vorbi despre o veritabilă deturnare a scopului iniţial al legii, ci de o mai clară şi cuprinzătoare reglementare, de natură a dezvolta scopul originar al propunerii legislative.“ Curtea a constatat, cu acel prilej, că, deşi au o anumită pondere cantitativă, textele de lege introduse în procedura de legiferare a Camerei decizionale nu au şi semnificaţia unui aport calitativ semnificativ, adică nu aduc modificări sau completări substanţiale, de natură să determine încălcarea principiului bicameralismului prin întrunirea cumulativă a celor două condiţii reţinute în jurisprudenţa în materie a Curţii. „Aşadar, o propunere legislativă poate primi îmbunătăţiri, atât de ordin formal, cât şi în privinţa conţinutului, fără a modifica, însă, substanţial forma şi conţinutul legii supuse adoptării, deoarece chiar prin aceste contribuţii active ale fiecărei Camere se manifestă, în definitiv, rolul structurii bicamerale a Parlamentului în cadrul funcţiei sale de legislator suveran.“ 95. Evaluarea respectării principiului bicameralismului impune un examen comparativ între forma legii adoptată de Camera de reflecţie şi cea adoptată de Camera decizională, prin raportare la scopul şi filosofia iniţiale ale legii, iar rezultatul unei asemenea operaţiuni trebuie evaluat, la rândul său, prin prisma jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, respectiv a celor două condiţii cumulative (1) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi (2) existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi a limitelor principiului bicameralismului stabilite pe această cale. 96. Examinând forma legii adoptată de Camera de reflecţie - Camera Deputaţilor - şi cea adoptată de Camera decizională - Senatul, Curtea constată că acest din urmă for legislativ a operat un număr redus de intervenţii, prin raportare la totalitatea textelor de lege ce alcătuiesc actul normativ examinat. 97. Potrivit Expunerii de motive, propunerea legislativă intitulată „Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii“, are următoarele obiective principale: modificarea unor texte declarate ca fiind neconstituţionale prin unele decizii ale Curţii Constituţionale (deciziile nr. 196/2013, nr. 397/2014, nr. 774/2015 şi nr. 374/2016), modificarea modalităţii de numire a conducerii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Parchetului General, precum şi transformarea Inspecţiei Judiciare, de la statutul existent în prezent, într-o instituţie autonomă, astfel încât să se asigure principiul independenţei faţă de celelalte puteri ale statului, precum şi înlăturarea suspiciunilor cu privire la activitatea Inspecţiei Judiciare. 98. Curtea constată că intervenţiile aduse de Senat asupra legii adoptate de prima Cameră nu aduc un aport calitativ semnificativ în economia şi filosofia legii, de natură a-i deturna scopul său iniţial. Aceste intervenţii au semnificaţia unor modificări inerente impuse fie de normele de tehnică legislativă, sub aspectul clarităţii sau al corelării legislative - exigenţe cerute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative -, fie de raţiuni de logică a reglementării, în acord cu scopul urmărit de legiuitor, dar şi cu ansamblul normativ în prezent în vigoare. 99. În ce priveşte textele indicate de autorii sesizării ca reprezentând abateri de la principiul bicameralismului, prin aceea că au fost direct introduse la Senat, Curtea constată că aceste susţineri nu pot fi reţinute. Astfel, la art. I pct. 24 din legea examinată este reglementată obligaţia transmiterii în direct, audiovideo, a înregistrării şi publicării pe pagina de internet a CSM a şedinţelor publice de plen şi de secţii, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. Aceste norme au un scop legitim, aducând un plus de garanţii în privinţa exercitării în condiţii de transparenţă a activităţii CSM, ca instituţie publică, fără a intra în coliziune cu scopul iniţial al legii. Art. I pct. 55 reglementează înfiinţarea şi atribuţiile comisiilor de lucru, cu rol de structuri pregătitoare de specialitate în cadrul CSM, în condiţiile în care aceste structuri sunt, în prezent, stabilite în cap. VI^1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea CSM. Prin urmare, textul vizat doar conferă caracter legal - în sensul strict formal şi restrictiv al noţiunii de „lege“ - respectivelor comisii de lucru ale CSM, fără a institui deci elemente de noutate în materie. Art. I pct. 57 şi pct. 58 din legea criticată introduce două noi texte în forma legii adoptate de Camera Deputaţilor, respectiv alin. (2^1) şi alin. (6) la art. 54 din Legea nr. 317/2004. Prin alin. (2^1) al art. 54 este preluată, parţial, soluţia cuprinsă în actualul alin. (2) al art. 54 din Legea nr. 317/2004, cu privire la incompatibilitatea calităţii de membru ales al CSM, reprezentant al societăţii civile, cu cea de parlamentar, ales local, funcţionar public, judecător sau procuror în activitate, notar public, avocat, consilier juridic sau executor judecătoresc în exerciţiu, la care se adaugă calităţile profesionale de mediator, arbitru, practician în insolvenţă, grefier, consilier de probaţiune şi alte profesii juridice reglementate de lege, precum şi faptul că exercitarea calităţii de membru ales al CSM, reprezentant al societăţii civile, reprezintă vechime în specialitate recunoscută în profesiile juridice. Alin. (6) al art. 54 din lege reglementează, pe de o parte, faptul că membrii aleşi ai CSM, reprezentanţi ai societăţii civile, nu participă la şedinţele secţiilor CSM, şi, pe de altă parte, care sunt îndatoririle lor specifice, enumerate la lit. a)-c). Curtea constată că textele mai sus menţionate nu conţin reglementări de substanţă, care să modifice viziunea originară a legii, ci, dimpotrivă, realizează o mai clară şi coerentă articulare a legii examinate cu prevederile art. 16 şi ale art. 133 alin. (2) lit. a) din Constituţie, în sensul că instituie un regim egalitar de tratament juridic, sub aspectul incompatibilităţilor şi al beneficiilor, între membrii aleşi ai CSM - judecători şi procurori - şi cei 2 membri desemnaţi ai CSM, ca reprezentanţi ai societăţii civile, şi le defineşte acestora din urmă atribuţiile în cadrul Consiliului. 100. În concluzie, intervenţiile aduse de Camera decizională nu întrunesc, cumulativ, condiţiile stabilite pe calea jurisprudenţei constituţionale pentru încălcarea principiului bicameralismului. Curtea constată că între forma adoptată de Camera de reflecţie - Camera Deputaţilor - şi cea finală a legii, adoptată de Camera decizională - Senat - nu există deosebiri majore de conţinut juridic şi nicio configuraţie semnificativ diferită, intervenţiile operate de Camera decizională încadrându-se în marja proprie acesteia de aport la actul de legiferare, în scopul îmbunătăţirii actului normativ, cu respectarea exigenţelor ce decurg din art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, precum şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie. 101. Pentru toate argumentele expuse la paragrafele 78-100, cu referire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate, Curtea constată că acestea nu pot fi reţinute, astfel că obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, în ansamblul său, urmează să fie respinsă, ca neîntemeiată. B) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă 102. Art. I pct. 4 şi pct. 5 din legea examinată, cu referire la art. 7 alin. (5) şi alin. (5^1) din Legea nr. 317/2004, sunt criticate în sesizarea formulată de ÎCCJ deoarece încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin aceea că alineatul (5^1), nou- introdus la art. 7, are acelaşi conţinut cu teza I a alineatului (5) din acelaşi articol, astfel cum a fost modificat, această suprapunere de text generând o neclaritate incompatibilă cu principiul constituţional al legalităţii. 103. Textele vizate prin această critică prevăd următoarele: - Art. I pct. 4: „La articolul 7, alineatul (5) se modifică şi va avea următorul cuprins: «Judecătorii şi procurorii detaşaţi la alte autorităţi decât instanţe sau parchete nu pot candida pentru funcţia de membru al CSM, iar judecătorii şi procurorii delegaţi sau detaşaţi la alte instanţe sau parchete nu pot candida decât pentru instanţa sau parchetul de la care au fost delegaţi sau detaşaţi.»“ – Art. I pct. 5: „La articolul 7, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alin. (5^1), cu următorul cuprins: «(5^1) Judecătorii şi procurorii detaşaţi la alte autorităţi decât instanţe sau parchete nu pot candida pentru funcţia de membru al CSM. Judecătorii şi procurorii delegaţi, precum şi cei detaşaţi la alte instanţe sau parchete nu pot candida decât pentru instanţa sau parchetul de la care au fost delegaţi sau detaşaţi.»“ 104. În prezent, art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 prevede „Nu pot fi aleşi membri ai CSM judecătorii şi procurorii care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea ori cei care au un interes personal ce influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege.“ 105. În forma adoptată de Camera Deputaţilor, alin. (5) al art. 7 cuprindea exclusiv norme referitoare la interdicţiile magistraţilor cu privire la alegerea ca membru al CSM, în timp ce alin. (5^1) reglementa condiţiile de a candida pentru funcţiile de membru al CSM ale judecătorilor şi procurorilor detaşaţi sau delegaţi la alte autorităţi decât instanţe sau parchete, respectiv cei detaşaţi/delegaţi la alte instanţe sau parchete. 106. Curtea constată că, prin adoptarea de către Senat a art. I pct. 4 şi 5 din legea examinată, dispoziţiile art. 7 alin. (5) teza întâi cuprind aceeaşi soluţie legislativă reglementată şi în art. 7 alin. (5^1) din Legea nr. 317/2004, astfel cum a fost preconizată a fi modificată şi completată prin legea supusă controlului. Această suprapunere de texte se datorează lipsei de corelare legislativă în procesul tehnic de elaborare a legii, desfăşurat la Senat. Or, această modalitate de reglementare nu este compatibilă cu rigorile principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii. Potrivit art. 16 - Evitarea paralelismelor din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. (2) În cazul existenţei unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.“ 107. Respectarea standardelor de claritate şi predictibilitate a legii a devenit o cerinţă de rang constituţional. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate (de exemplu, Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 23 octombrie 2017, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanţa de control constituţional a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 30 octombrie 2014). În mod concret, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Curtea Constituţională a sancţionat paralelismul legislativ, constatând încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie (paragrafele 111 şi 113). 108. Curtea reţine că reglementarea aceleiaşi soluţii juridice în cuprinsul aceluiaşi act normativ, ba, mai mult, în cuprinsul aceluiaşi articol al respectivului act normativ - cum este cazul art. 7 alin. (5) şi alin. (5^1) din legea examinată - afectează calitatea actului normativ astfel adoptat, sub aspectul lipsei de claritate şi previzibilitate a acestuia. Or, art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 dispune că „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce.“ Suprapunerea legislativă cuprinsă la art. I pct. 4 şi 5 din legea examinată, cu referire la art. 7 alin. (5) şi (5^1), contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin viciile de tehnică legislativă, aceasta fiind susceptibilă în mod rezonabil să genereze confuzii şi neclarităţi în procesul de interpretare şi aplicare a legii. Prin urmare, Curtea va constata neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 5 din legea examinată, care au preluat, în cuprinsul art. 7 alin. (5^1) al Legii nr. 317/2004, conţinutul juridic deja reglementat la art. 7 alin. (5) teza întâi din aceeaşi lege. 109. Art. I pct. 7 din legea examinată este criticat, în sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2978A/2017, prin raportare la art. 133 alin. (7) din Constituţie, care stabileşte caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârilor CSM, cu excepţia celor pronunţate în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin Legea nr. 317/2004, acestea din urmă putând fi atacate, potrivit alin. (3) al art. 134 din Constituţie, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 110. Faţă de aceste critici, Curtea reţine că prin dispoziţiile art. I pct. 7 este introdus la art. 7 din Legea nr. 317/2004 un nou alineat, alin. (9), potrivit căruia: „(9) Hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, prevăzută la alin. (8), poate fi contestată de către persoanele prevăzute la alin. (7), la Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Întâmpinarea nu este obligatorie, iar dispoziţiile art. 200 şi 201 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, nu sunt aplicabile. Hotărârea pronunţată este definitivă.“ 111. Alineatul (8) al art. 7, la care textul mai sus citat face referire, este, de asemenea, nou-introdus în cuprinsul Legii nr. 317/2004 şi are următoarea redactare: „(8) Opoziţia se depune la Consiliul Superior al Magistraturii şi se soluţionează prin hotărâre a secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 7 zile de la înregistrare.“, iar alin. (7), indicat în cuprinsul alin. (9) - la rândul său, nou-introdus la Senat -, prevede că „(7) Împotriva hotărârilor colegiilor de conducere prevăzute la alin. (6), în termen de 5 zile de la publicare, pot formula opoziţie candidaţii ori, după caz, judecătorii sau procurorii de la nivelul instanţelor sau parchetelor pentru care a fost depusă candidatura.“ Alineatul (6) al art. 7 din Legea nr. 317/2004, modificat prin legea examinată, se referă la colegiile de conducere ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea, care, prin hotărâre, verifică şi constată îndeplinirea/neîndeplinirea, de către judecătorii sau procurorii care şi-au depus candidaturile pentru alegerea în calitate de membri ai CSM, a condiţiilor prevăzute la art. 7 alin. (1)-(5^1). 112. În concluzie, potrivit procedurii reglementate de dispoziţiile art. I pct. 7 din legea examinată, pot fi contestate la Secţia I civilă a ÎCCJ acele hotărâri ale secţiei corespunzătoare a CSM pronunţate în soluţionarea opoziţiei formulate de candidaţii - judecători sau procurori - la funcţia de membru ales al CSM sau, după caz, de către judecătorii sau procurorii de la nivelul instanţelor sau parchetelor pentru care a fost depusă candidatura, opoziţie formulată împotriva hotărârilor colegiilor de conducere ale ÎCCJ, PÎCCJ, ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea, prin care este verificată îndeplinirea, de către judecătorii sau procurorii care şi-au depus candidaturile pentru alegerea în calitate de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, a condiţiilor prevăzute la art. 7 alin. (1)-(5^1). În opinia autorilor sesizării, art. I pct. 7 contravine art. 133 alin. (7) din Legea fundamentală, deoarece permite contestarea şi a altei categorii de hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii decât cea strict prevăzută de art. 133 alin. (7) din Constituţie (referitoare la materia disciplinară). 113. Curtea constată că aceste critici de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute, deoarece soluţia normativă reglementată de art. I pct. 7 din legea examinată nu se încadrează în ipoteza normei fundamentale invocate. Astfel, dispoziţiile art. 133 alin. (7) din Constituţie prevăd că „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)“. Regula constituţională cuprinsă de norma fundamentală menţionată vizează hotărâri cu caracter jurisdicţional ale Plenului CSM, şi nu hotărâri ale secţiilor CSM. Totodată, excepţia prevăzută de textul constituţional invocat se referă, prin trimitere la art. 134 alin. (2), la hotărârile pronunţate de CSM ca instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Prin urmare, aceste din urmă hotărâri, ale secţiilor CSM, sunt supuse căilor de atac, potrivit procedurii stabilite prin legea organică a CSM. 114. Din interpretarea dispoziţiilor art. 133 alin. (7) din Constituţie, Curtea a reţinut că acest text constituţional are în vedere numai hotărârile Plenului CSM cu caracter jurisdicţional, doar acestea putând fi „definitive şi irevocabile“, nu şi cele cu caracter administrativ. Relevantă în acest sens este Decizia nr. 433 din 21 octombrie 2004 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1267 din 29 decembrie 2004), prin care Curtea a constatat: „Statuând că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, textul citat din Legea fundamentală [art. 133 alin. (7) - s.n.] are în vedere hotărârile cu caracter jurisdicţional care, numai acestea, pot avea, prin natura lor, însuşirea de a fi «definitive şi irevocabile», iar nu şi alte hotărâri, cu caracter administrativ, emise de Consiliul Superior al Magistraturii. Asemenea hotărâri sunt cele pronunţate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (2) [s.n. - devenit art. 36 alin. (2) în urma republicării Legii nr. 317/2004 în anul 2012] din Legea nr. 317/2004, «ca instanţă de judecată, având în competenţă soluţionarea contestaţiilor formulate de magistraţi împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii». Alte hotărâri, cum sunt cele prevăzute de textul de lege care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate [art. 50 alin. (2) - s.n., devenit art. 51 alin. (3) în urma republicării Legii nr. 317/2004 în anul 2012] sau cele prevăzute de art. 36 alin. (1) [s.n. - devenit art. 35 în urma republicării Legii nr. 317/2004 în anul 2012] din Legea nr. 317/2004, prin care Plenul Consiliului Superior al Magistraturii dispune eliberarea din funcţie a judecătorilor stagiari şi a procurorilor stagiari, transferul magistraţilor, suspendarea din funcţie a magistraţilor şi alte măsuri privind cariera magistraţilor, nu intră sub incidenţa prevederilor art. 133 alin. (7) din Constituţia României, întrucât, nefiind hotărâri cu caracter jurisdicţional, nu pot fi «definitive şi irevocabile». Aceste hotărâri sunt prin natura lor acte juridice cu caracter administrativ, supuse controlului judecătoresc.“ 115. Faţă de cele arătate, Curtea reţine că hotărârea ce reprezintă obiectul „opoziţiei“ aparţine secţiei corespunzătoare a CSM şi nu poate avea caracter jurisdicţional, ci doar unul administrativ, fiind pronunţată într-o materie ce vizează constatarea îndeplinirii sau a neîndeplinirii unor condiţii prevăzute de lege pentru depunerea candidaturii la funcţia de membru al CSM. Ca atare, nu se poate reţine pretinsa nerespectare a art. 133 alin. (7) din Constituţie. Totodată, Curtea apreciază că reglementarea mijlocului procedural prin care candidaţii pot contesta/pot formula „opoziţie“ cu privire la hotărârea colegiilor de conducere prin care se verifică îndeplinirea condiţiilor legale pentru depunerea candidaturilor răspunde exigenţelor accesului la justiţie într-un stat de drept, având în vedere că, în această procedură, potrivit art. 17 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 317/2004, astfel cum aceasta este modificată prin art. I pct. 13 din legea examinată, CSM verifică, prin secţia corespunzătoare, din oficiu sau la sesizarea oricărui judecător sau procuror, legalitatea procedurilor de desemnare şi de alegere a candidaţilor, fără a putea analiza chestiuni de fapt sau de temeinicie anterioare, ci doar încălcări ale legii în procedurile de desemnare şi alegere, care sunt etape ulterioare procedurii de depunere a candidaturilor şi de verificare a îndeplinirii condiţiilor legale de către candidaţi. Aşadar, textul criticat asigură, în această primă etapă a procedurii de alegere a membrilor CSM, în sens larg, garanţii suplimentare, prin exercitarea dublului grad de jurisdicţie în privinţa modalităţii de verificare a condiţiilor cărora trebuie să li se supună candidaţii la funcţia de membru ales al CSM, acest control având loc şi fiind definitivat înainte de demararea procedurii de desemnare şi apoi de alegere propriu-zisă, a căror verificare, sub aspectul legalităţii procedurilor, revine CSM, prin secţiile corespunzătoare, potrivit art. 17 din lege. 116. Art. I pct. 15 din legea examinată, cu referire la art. 18 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 317/2004, este criticat din perspectiva incompatibilităţii sale cu principiile separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi al independenţei judecătorilor, consacrate de art. 1 alin. (4) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie. Competenţa comisiilor speciale parlamentare pentru controlul activităţii serviciilor de informaţii să efectueze verificarea veridicităţii datelor din declaraţiile date de judecătorii şi procurorii aleşi afectează principiile separaţiei puterilor în stat şi al independenţei judecătorilor. Or, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2003, Curtea Constituţională a stabilit că normele cuprinse la art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală „nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie.“ 117. Art. I pct. 15 are următorul conţinut: "La articolul 18, alineatele (2)-(4) se modifică şi vor avea următorul cuprins: (2) Înainte de transmiterea listei (s.n. - cuprinzând magistraţii aleşi ca membri ai CSM în adunările generale ale judecătorilor şi ale procurorilor către Biroul permanent al Senatului: a) Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii verifică şi comunică, în termen de 15 zile de la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii, dacă judecătorii şi procurorii aleşi au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea; b) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi comisiile parlamentare de control al serviciilor de informaţii verifică şi comunică Consiliului Superior al Magistraturii rezultatul verificărilor privind calitatea de ofiţer acoperit, colaborator sau informator al serviciilor de informaţii a judecătorilor şi procurorilor aleşi, în termen de 15 zile de la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii, în acest sens. (3) Biroul permanent al Senatului înaintează lista prevăzută la alin. (1) Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, pentru întocmirea unui raport. (4) Senatul, în prezenţa majorităţii membrilor săi, pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, validează lista cuprinzând magistraţii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii." 118. Critici de neconstituţionalitate de aceeaşi natură au fost examinate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018*) referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii). Curtea a constatat, cu acel prilej, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 9 din legea examinată [cu referire la art. 7 alin. (5) din Legea nr. 303/2004], deoarece sintagma „comisiile speciale parlamentare pentru controlul activităţilor serviciilor de informaţii“ este în contradicţie cu prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul separării şi echilibrului puterilor în stat, reţinând, în esenţă, argumentele ce vor fi expuse în continuare şi care, pentru identitate de raţiune, îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.────────── *) Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 5 martie 2018.────────── 119. În ceea ce priveşte regimul juridic actual al declaraţiilor date de judecători şi procurori, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice judecător şi procuror se supune unui regim specific al interdicţiilor şi incompatibilităţilor, iar autoritatea competentă să verifice realitatea declaraţiilor referitoare la faptul că nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii este Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). În ce priveşte condiţiile ce trebuie îndeplinite de magistraţi pentru numirea într-o funcţie de conducere, art. 48 alin. (11) şi art. 49 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 prevăd obligaţia candidatului la o astfel de funcţie să dea o declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte că nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nici nu au colaborat cu acestea, precum şi o declaraţie de interese. Competenţa verificării primei categorii de declaraţii revine, potrivit art. 48 alin. (12) din aceeaşi lege, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). 120. Potrivit legislaţiei în vigoare, aplicabile judecătorilor şi procurorilor, în general, şi, respectiv, magistraţilor ce doresc să acceadă la o funcţie de conducere sau sunt membri aleşi ai CSM, în special, şi anume art. 7 alin. (4) şi (6) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, competenţa de verificare a realităţii datelor cuprinse în declaraţiile date în această calitate revine, pe de o parte, CSAT (pentru declaraţia potrivit căreia nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii) şi, pe de altă parte, CNSAS (pentru declaraţia potrivit căreia nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nici nu au colaborat cu acestea). 121. Regimul juridic al CNSAS, al CSAT şi al comisiilor parlamentare de control al serviciilor de informaţii. Potrivit art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008, „(1) Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică, instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat, aflată sub controlul Parlamentului.“ Potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, acesta este „autoritatea administrativă autonomă învestită, potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională“, iar activitatea sa „este supusă examinării şi verificării parlamentare. Anual, nu mai târziu de primul trimestru al anului următor, precum şi la cererea comisiilor permanente de specialitate ale Parlamentului sau ori de câte ori se consideră necesar, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării prezintă, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, rapoarte asupra activităţii desfăşurate.“ 122. Potrivit noii concepţii a legiuitorului, transpuse la art. I pct. 15 din legea examinată, Curtea reţine că verificarea veridicităţii datelor cuprinse în declaraţiile judecătorilor şi procurorilor - membri aleşi ai CSM -, din care rezultă dacă au făcut sau nu parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau dacă au colaborat cu acestea, revine, în continuare, CNSAS, însă, în ceea ce priveşte declaraţiile privind calitatea acestora de ofiţer acoperit, colaborator sau informator al serviciilor de informaţii, competenţa de verificare este una partajată între CSAT şi comisiile parlamentare de control al serviciilor de informaţii. 123. Aşa cum rezultă din prevederile Legii nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, acesta este autoritatea administrativă autonomă învestită, potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională. Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării naţionale, ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională, în timp ce Preşedintele României şi prim-ministrul sunt preşedintele, respectiv vicepreşedintele acestei structuri [art. 5]. Activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este supusă examinării şi verificării parlamentare. Se mai reţine că, potrivit art. 119 din Constituţie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, iar activitatea serviciilor de informaţii este organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării [a se vedea art. 1 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 18 octombrie 2000]. Totodată, în domeniul securităţii naţionale, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are atribuţia de a analiza datele şi informaţiile obţinute [art. 7 lit. a) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014]. Prin urmare, această instituţie, prin prisma naturii sale juridice [autoritate administrativă autonomă, parte a puterii executive] şi a activităţii desfăşurate [organizarea şi coordonarea activităţii serviciilor de informaţii], îşi legitimează, din punctul de vedere al arhitecturii constituţionale şi al funcţionalităţii, propria competenţă de a verifica declaraţiile depuse de judecători cu privire la calitatea lor de lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii. 124. Comisiile parlamentare însărcinate cu exercitarea controlului activităţilor serviciilor de informaţii sunt Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii [a se vedea Hotărârea Parlamentului României nr. 30/1993 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 18 mai 2017] şi Comisia parlamentară specială pentru controlul activităţii Serviciului de Informaţii Externe [a se vedea Hotărârea Parlamentului României nr. 44/1998 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activităţii Serviciului de Informaţii Externe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 5 noiembrie 1998]. 125. Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale se efectuează de către Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 51/1991]. Activitatea acestor structuri este sub control parlamentar [art. 8 alin. (3) din Legea nr. 51/1991]. Potrivit arhitecturii constituţionale a statului, aceste comisii parlamentare verifică activitatea entităţilor anterior menţionate, astfel că ele însele nu au competenţa de a verifica declaraţiile date de funcţionari ai statutului, pe baza informaţiilor furnizate de structurile pe care le au sub control parlamentar. Rolul lor nu este de a întreprinde ele însele activităţi specifice structurilor controlate [fie ele SRI, SIE sau CSAT], ci de a controla modul în care aceste autorităţi îşi desfăşoară activitatea. Ele sunt expresia controlului parlamentar asupra entităţilor aparţinând puterii executive, neputându-se subroga competenţelor şi atribuţiilor acestora. 126. Prin urmare, Curtea constată că art. I pct. 15 din legea examinată [cu referire la sintagma „comisiile speciale parlamentare pentru controlul activităţilor serviciilor de informaţii“ cuprinsă la art. 18 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 317/2004] încalcă art. 1 alin. (4) din Constituţie, întrucât o comisie parlamentară exercită competenţele unei structuri din cadrul puterii executive. În schimb, Curtea nu poate constata încălcarea art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât verificarea în sine a veridicităţii declaraţiilor de către o comisie parlamentară nu afectează independenţa judecătorului, ea indicând, mai degrabă, o reprezentare greşită a competenţelor autorităţii legiuitoare în raport cu cea executivă. 127. Dispoziţiile art. I pct. 19 şi 20 din legea examinată, prin stabilirea unei noi soluţii legislative în materia alegerii conducerii CSM, încalcă, în opinia autorilor sesizării, art. 133 din Legea fundamentală. Aceste prevederi restrâng cadrul constituţional reglementat pentru alegerea preşedintelui CSM, prin aceea că procurorii nu au dreptul de a candida, de a alege şi de a fi aleşi în funcţia de preşedinte al CSM, iar judecătorii nu pot candida, nu pot alege şi nu pot fi aleşi în funcţia de vicepreşedinte al CSM. Totodată, este operată o discriminare în rândul membrilor CSM (magistraţi versus reprezentanţi ai societăţii civile), deoarece judecătorii nu îşi pot exprima opţiunea pentru funcţia de vicepreşedinte, procurorii nu o pot face pentru funcţia de preşedinte, în vreme ce reprezentanţii societăţii civile o pot face pentru ambele funcţii. Se mai învederează faptul că, potrivit legii examinate, ministrul justiţiei, preşedintele ÎCCJ şi procurorul general al PÎCCJ - membrii de drept ai CSM – sunt abilitaţi să voteze în secţiile de judecători/de procurori, în condiţiile în care, nefiind membri, aceştia nu au dreptul de a decide în cadrul secţiilor. 128. Curtea reţine că art. I pct. 19 şi 20 din legea examinată modifică şi completează art. 24 din Legea nr. 317/2004, în sensul introducerii unei noi modalităţi de alegere a conducerii CSM. În prezent, Legea nr. 317/2004 instituie dispoziţii potrivit cărora preşedintele şi vicepreşedintele CSM sunt aleşi de Plen, în prima şedinţă de constituire a CSM, prezidată de preşedintele ÎCCJ, dintre cei 9 judecători şi cei 5 procurori care compun cele două secţii ale CSM, în prezenţa a cel puţin 15 membri ai Consiliului, cu votul majorităţii membrilor acestora. 129. Potrivit noilor dispoziţii reglementate de art. I pct. 19, preşedintele Secţiei pentru judecători este preşedintele de drept al CSM, iar preşedintele Secţiei pentru procurori este vicepreşedintele de drept al CSM. Aşadar, ope legis, preşedintele CSM este un judecător, iar vicepreşedintele un procuror. 130. Preşedintele Secţiei pentru judecători este ales dintre cei 9 judecători [aleşi de adunările generale ale judecătorilor cu respectarea criteriului de reprezentativitate prevăzut de art. 4 din Legea nr. 317/2004, respectiv: a) 2 judecători de la ÎCCJ; b) 3 judecători de la curţile de apel; c) 2 judecători de la tribunale; d) 2 judecători de la judecătorii] ce alcătuiesc Secţia pentru judecători, de către o adunare electivă din care fac parte cei 9 judecători, cei 2 reprezentanţi ai societăţii civile şi 2 dintre cei 3 membri de drept ai CSM, respectiv ministrul justiţiei şi preşedintele ÎCCJ. Preşedintele ales al Secţiei pentru judecători este, potrivit legii examinate, preşedintele de drept al CSM. 131. Aceeaşi procedură se aplică şi pentru alegerea preşedintelui Secţiei pentru procurori, respectiv dintre cei 5 procurori [aleşi în adunările generale ale procurorilor, cu respectarea criteriului de reprezentativitate prevăzut de art. 5 din Legea nr. 317/2004 - în forma modificată prin prezenta lege - respectiv: a) 1 procuror de la PÎCCJ, de la DNA sau de la DIICOT; b) 1 procuror de la parchetele de pe lângă curţile de apel; c) 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale; d) 1 procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii], cu diferenţa că adunarea electivă este compusă din cei 5 procurori ai Secţiei, cei 2 reprezentanţi ai societăţii civile şi 2 dintre cei 3 membri de drept, respectiv ministrul justiţiei şi procurorul general al PÎCCJ. Preşedintele ales al Secţiei pentru procurori este, potrivit legii examinate, vicepreşedintele de drept al CSM. 132. Analizând aceste critici, Curtea observă faptul că dispoziţiile preconizate operează o schimbare esenţială de filosofie a concepţiei legiuitorului cu privire la modalitatea de alegere a conducerii CSM, în sensul instituirii unei separări de cariere în cadrul magistraţilor aleşi membri ai CSM, prin faptul că legea determină că preşedintele CSM nu poate fi decât un judecător, iar vicepreşedintele CSM poate fi doar un procuror. Aceasta este consecinţa faptului că, potrivit legii examinate, preşedintele Secţiei pentru judecători este preşedintele de drept al CSM, respectiv preşedintele Secţiei pentru procurori este vicepreşedintele de drept al CSM. Mai mult, legea, astfel cum a fost modificată, nici nu face vreo referire la alegerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui CSM, ci doar despre alegerea preşedinţilor celor două Secţii, organele de conducere ale acestora devenind, în virtutea legii, şi organele de conducere ale CSM, dar într-o ordine predeterminată. 133. Curtea constată că modalitatea prevăzută de textele de lege criticate pentru alegerea conducerii CSM este contrară prevederilor art. 133 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia: „(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi la alineatul (2) litera a).“ Art. 133 alin. (2) lit. a) din Legea fundamentală are următorul conţinut: „(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori.“ 134. Legea fundamentală nu face niciun fel de distincţie sub aspectul desemnării doar a unui judecător în funcţia de preşedinte sau doar a unui procuror în funcţia de vicepreşedinte al CSM, ci menţionează că preşedintele CSM este ales dintre magistraţii judecători şi procurori aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat. Prin urmare, în actualul cadru constituţional, judecătorii şi procurorii, în calitate de membri aleşi ai CSM, au vocaţie egală sub aspectul eligibilităţii fie în calitatea de preşedinte, fie în calitatea de vicepreşedinte al Consiliului. 135. Curtea observă, totodată, că şi actuala Lege nr. 317/2004 prevede, la art. 24 alin. (1), faptul că preşedintele şi vicepreşedintele CSM sunt aleşi dintre magistraţii judecători şi procurori aleşi ca membri ai CSM şi care fac parte din secţii diferite (este sintagma din lege), însă sensul acestui text este de a asigura, la nivelul conducerii CSM, o reprezentare egală, atât a judecătorilor, cât şi a procurorilor, fără însă a prestabili cine dintre cele două categorii de magistraţi poate fi ales preşedinte al CSM şi cine ca vicepreşedinte al CSM. 136. O modificare similară celei operate prin legea examinată a fost introdusă cu prilejul Iniţiativei legislative din 23 mai 2012 privind revizuirea Constituţiei României, Proiectul de iniţiativă de revizuire a Constituţiei dispunând, în privinţa art. 133 alin. (3) din Constituţie, faptul că preşedintele CSM este ales dintre cei 9 judecători ai secţiei corespunzătoare. Prin opinia transmisă autorităţilor române cu acel prilej, Comisia pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) şi-a exprimat, sub acest aspect, rezerva şi dificultatea de a accepta o asemenea propunere, din moment ce CSM este menţinut, în structura sa constituţională, ca organism unic, reprezentativ pentru ambele ramuri ale magistraturii, dar în cadrul căruia vocaţia de a fi ales preşedinte trebuie să aparţină, în egală măsură, oricăruia dintre judecători sau procurori, fără distincţie, punctul 190 din Opinia asupra Proiectului de iniţiativă de revizuire a Constituţiei, adoptată de Comisia de la Veneţia în cea de-a 98-a Sesiune plenară, Veneţia, 21-22 martie 2014, arătând următoarele: „190. Până în prezent, fiecare dintre cei 14 judecători şi procurori aleşi a fost eligibil ca preşedinte al Consiliului. În conformitate cu amendamentul propus la articolul 133 alin. (3) din Constituţie, preşedintele acestui organism trebuie să fie ales dintre cei nouă judecători [...]. În opinia Comisiei de la Veneţia, această propunere reprezintă un pas înapoi. Dacă trebuie să existe un singur consiliu, a cărui misiune este de a reprezenta cele două ramuri ale magistraturii, nu ar fi corect ca preşedintele să nu poată fi ales dintre membrii celor două ramuri. În orice caz, este greu de înţeles motivul acestei modificări, deoarece procurorul nu poate fi ales ca preşedinte al CSM fără un sprijin substanţial din partea judecătorilor.“ 137. Prin urmare, atât timp cât Constituţia reglementează, la art. 133 alin. (1), Consiliul Superior al Magistraturii ca reprezentant, în egală măsură, al celor două ramuri ale magistraturii - judecătorii şi procurorii - şi garant, în această calitate, al independenţei justiţiei - în componenta sa referitoare la autoritatea judecătorească, respectiv instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public -, legea organică nu poate institui o diferenţiere, în cadrul aceleiaşi categorii a magistraţilor aleşi membri ai Consiliului, sub aspectul vocaţiei de a fi ales ca preşedinte al CSM doar în privinţa judecătorilor, membri aleşi ai Consiliului. Această opţiune a legiuitorului organic este incompatibilă cu prevederile art. 16 şi ale art. 133 alin. (3) din Legea fundamentală. 138. Totodată, Curtea observă că, urmare a noii filosofii a legiuitorului organic, rezultă că procurorii sunt excluşi de la dreptul de a vota pentru alegerea preşedintelui CSM în calitatea sa de conducător şi reprezentant al Consiliului, deoarece aceştia nu fac parte din adunarea electivă pentru alegerea preşedintelui Secţiei pentru judecători, care este preşedintele de drept al CSM, iar judecătorii sunt excluşi de la procedura de alegere, prin vot, a vicepreşedintelui CSM. Or, preşedintele şi vicepreşedintele CSM reprezintă organele de conducere comune ce vizează CSM ca entitate unitară şi unică, reprezentantă atât a judecătorilor, cât şi a procurorilor. 139. În privinţa adunărilor elective constituite pentru alegerea preşedinţilor fiecărei Secţii, Curtea constată, de asemenea, abateri de la exigenţele constituţionale impuse de art. 16. Astfel, se constată că cei 2 reprezentanţi ai societăţii civile şi ministrul justiţiei participă la ambele categorii de alegeri, în timp ce judecătorii şi preşedintele ÎCCJ nu pot vota pentru alegerea preşedintelui Secţiei pentru procurori, iar procurorii şi procurorul general al PÎCCJ, de asemenea, nu participă la alegerea preşedintelui Secţiei pentru judecători. O astfel de separaţie este de natură a încălca principiul egalităţii de tratament de care trebuie să se bucure membrii CSM, în virtutea statutului lor şi în limitele cadrului constituţional configurat în acest sens. 140. Totodată, Curtea reţine că, potrivit textelor de lege criticate, preşedinţii fiecăreia dintre cele două Secţii nu sunt aleşi în plenul CSM, ci în cadrul unor adunări elective cu o componenţă distinctă. Doar validarea alegerilor, sub aspectul condiţiilor de formă, este supusă, potrivit art. I pct. 20, votului plenului CSM, în prezenţa a cel puţin 15 membri ai CSM, cu votul majorităţii membrilor acestuia. Or, la alegerea preşedintelui secţiei pentru judecători participă 13 membri, iar la cea a preşedintelui Secţiei pentru procurori, 9 membri. Prin urmare, la procedura de validare în Plenul CSM a alegerii conducerii CSM, sub aspectul respectării condiţiilor de formă, participă membri care, neparticipând direct decât la una dintre cele două categorii de alegeri, nu au legitimitatea de a le valida. Practic, legea examinată impune votul asupra respectării unor condiţii de formă a unor alegeri la care cei ce sunt chemaţi să voteze, pentru validare - respectiv procurorii şi procurorul general al PÎCCJ (în cazul alegerii preşedintelui Secţiei pentru judecători), respectiv judecătorii şi preşedintele ÎCCJ (în cazul alegerii preşedintelui Secţiei pentru procurori) - nu au participat în mod direct. Prin urmare, este greu de înţeles cum se poate valida, chiar şi sub aspect formal, o procedură electivă, în condiţiile în care persoana care o validează, prin vot, nu a participat în mod direct la alegerea propriu-zisă, prin vot, a conducerii CSM. Concluzia nu poate fi alta decât că votul exprimat este unul pur formal, cu rolul strict de a conferi o oarecare legitimitate respectivelor alegeri. Or, votul unui membru ales al CSM, ca al oricărei alte persoane, de altfel, nu poate avea, în nicio situaţie, doar aspect pur formal, actul alegerii implicând voinţa liberă, capacitatea neîngrădită de opţiune şi cunoaşterea tuturor aspectelor asupra cărora urmează să se exprime votul. Prin urmare, în privinţa alegerii preşedintelui şi vicepreşedintelui CSM trebuie să îşi exprime opţiunea, prin vot, fiecare membru al CSM, în mod direct, şi nu doar formal. 141. În concluzie, Curtea constată că noua procedură de alegere a conducerii CSM, astfel cum este reglementată de art. I pct. 19 şi 20 din legea supusă controlului de constituţionalitate, încalcă dispoziţiile art. 133 alin. (3) din Constituţie, prin aceea că face diferenţa pe care Constituţia nu o prevede, cu privire la vocaţia de a fi ales preşedinte al CSM, între membrii aleşi ai CSM, judecători şi procurori şi prin faptul că prevede votul Plenului doar pentru validarea, sub aspectul condiţiilor de formă, a alegerii preşedintelui şi vicepreşedintelui CSM, nu şi a alegerii propriu-zise. 142. Art. I pct. 62 este criticat de autorii sesizării ca fiind contrar prevederilor art. 133 din Constituţie pentru aceleaşi motive invocate şi cu privire la prevederile art. I pct. 19 şi 20, referitoare la procedura alegerii conducerii CSM. 143. Astfel, în virtutea principiului simetriei, art. I pt. 62, prin care la articolul 55 din Legea nr. 317/2004 sunt introduse două noi alienate, alin. (10) şi (11), aduce modificări similare procedurii de alegere a conducerii CSM şi în privinţa procedurii de revocare din funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al CSM. Dacă, în prezent, revocarea din funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al CSM se propune de o treime din numărul membrilor CSM şi poate fi dispusă de către Plenul CSM, potrivit noilor modificări aduse art. 55, revocarea preşedintelui şi/sau a vicepreşedintelui poate fi dispusă prin hotărâre a Secţiei corespunzătoare a CSM, la sesizarea unei treimi a membrilor acesteia, Plenul CSM doar validând, prin hotărâre, rezultatele procedurii de revocare. 144. Pentru aceleaşi motive enunţate şi cu privire la neconstituţionalitatea art. I pct. 19 şi 20, Curtea constată că şi procedura revocării preşedintelui sau a vicepreşedintelui CSM, urmând principiul simetriei şi fiind indisolubil legată de procedura alegerii reglementate la art. 24, este în acelaşi mod viciată sub aspectul respectării art. 133 din Constituţie, în întregul său. 145. În ceea ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 34 din legea examinată, cuprins în motivarea sesizării ce formează obiectul Dosarului nr. 2.978A/2017, Curtea constată că autorii acesteia nu au formulat o minimă argumentare din care să rezulte în ce constă pretinsul conflict dintre aceste norme legale şi cele constituţionale. Autorii sesizării se limitează la a afirma că, „prin adoptarea, la art. I pct. 34, a modificărilor cu privire la art. 40 alin. (1) lit. b) şi d), precum şi a modificărilor cu privire la art. 40 alin. (2) lit. a) şi d) s-au încălcat dispoziţiile art. 134 alin. (1) din Constituţia României“. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate“, Curtea Constituţională putându-se pronunţa pe fond numai în limitele sesizării. Aşa fiind, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 34 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. 146. Art. I pct. 48, cu referire la introducerea art. 48^1, este criticat, în cuprinsul sesizării ce constituie obiectul Dosarului nr. 2972A/2017, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea normei juridice, deoarece generează imprevizibilitate şi neclaritate prin utilizarea sintagmelor cu o largă semnificaţie „cauze urgente“ şi „interes public deosebit“, fără a le explicita. 147. Dispoziţiile art. I pct. 48^1 alin. (1) teza întâi, la care se referă critica de neconstituţionalitate, au următorul cuprins: „(1) În cauzele urgente sau care prezintă un interes public deosebit, Secţia pentru judecători sau Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, după caz, pot stabili termene mai scurte decât cele prevăzute la art. 45 şi 46.“ 148. Faţă de aceste susţineri, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa sa constantă în materie, că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative. În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). 149. În lumina acestor considerente de principiu, Curtea are de analizat dacă sintagma „cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit“ răspunde, sub aspectul semnificaţiei sale, exigenţelor specifice normelor juridice, astfel încât acestea să fie suficient de clare şi precise pentru a fi previzibile în opera de interpretare şi aplicare a legii. În acest sens, relevante sunt prevederile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora „(4) Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor“, ale art. 25 cu titlul marginal Determinarea conceptelor şi noţiunilor, în conformitate cu care „În cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite.“, precum şi ale art. 36 alin. (4) din aceeaşi lege, potrivit cărora „(4) Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor. Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.“ 150. Curtea reţine că sintagma „cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit“ nu se abate, în contextul normativ al art. 48^1, de la înţelesul obişnuit, comun al termenilor folosiţi, astfel că nu se impunea ca legiuitorul să fi realizat o explicitare distinctă a conceptelor şi noţiunilor, aşa cum pretind autorii sesizării. Totodată, Curtea constată că textul este formulat într-un mod clar, fluent, fără pasaje obscure sau echivoce, care să pună la îndoială sensul comun al sintagmei „cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit“. Prin urmare, destinatarul normei este capabil ca, în cadrul normativ configurat de art. 48^1 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 317/2004, text introdus prin art. I pct. 48 din legea examinată, să-i dea eficienţa impusă de circumstanţele concrete ale situaţiei ce justifică urgenţa sau demonstrează interesul public deosebit - elemente determinabile sau cuantificabile, după caz. 151. În acest context, Curtea are în vedere şi faptul - constatat, de altfel, în jurisprudenţa proprie în materie, mai sus amintită - că, deşi este de dorit, o normă juridică nu poate fi redactată cu o precizie absolută, care să epuizeze în ipoteza sa totalitatea situaţiilor posibile ce pot cădea, la un moment dat, sub incidenţa respectivei reglementări. O explicitare prea detaliată se poate transforma într-o rigidizare excesivă a normei, lipsind-o, astfel, de supleţea şi capacitatea specifică necesară unei normei juridice de a se adapta unor viitoare situaţii, astfel încât să fie asigurată durabilitatea acesteia. În acest sens, art. 23 - Stabilirea soluţiilor legislative din Legea nr. 24/2000 prevede, la alin. (2), că „(2) Soluţiile legislative avute în vedere trebuie să prezinte supleţe pentru a realiza îmbinarea caracterului de stabilitate a reglementării cu cerinţele de perspectivă ale dezvoltării sociale“, iar art. 24 - Sfera de cuprindere a soluţiilor preconizate din aceeaşi lege precizează că „(1) Soluţiile legislative preconizate prin proiectul de act normativ trebuie să acopere întreaga problematică a relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare pentru a se evita lacunele legislative. (2) Pentru ca soluţiile să fie pe deplin acoperitoare se vor lua în considerare diferitele ipoteze ce se pot ivi în activitatea de aplicare a actului normativ, folosindu-se fie enumerarea situaţiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări-cadru de principiu, aplicabile oricăror situaţii posibile.“ 152. Aşa fiind, Curtea reţine că sintagma „cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit“ corespunde, din punct de vedere semantic, unei formulări-cadru, aplicabile oricăror situaţii posibile care răspund imperativului urgenţei şi al interesului public deosebit, o astfel de formulare, deşi generică, nefiind în măsură să afecteze claritatea şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 48^1 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 317/2004. Prin urmare, obiecţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. I pct. 48 din legea supusă controlului anterior promulgării va fi respinsă ca neîntemeiată. 153. Distinct de criticile de neconstituţionalitate formulate în sesizările ce fac obiectul prezentei cauze, în considerarea legăturii, prin prisma normelor de trimitere, dintre Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii şi Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Curtea reţine, că, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, a constatat următoarele: „Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma „funcţia de ministru al justiţiei“] şi pct. 153 [cu referire la art. 85^1 sintagma „funcţia de ministru al justiţiei“] din lege, Curtea reţine că funcţia de ministru al justiţiei este incompatibilă cu cea de judecător/procuror, neputându-se cumula aceste două calităţi nici potrivit Constituţiei şi nici Legii nr. 303/2004, în vigoare la data pronunţării prezentei decizii. Prin urmare, durata mandatului de ministru al justiţiei nu poate fi valorificată la stabilirea/actualizarea sau recalcularea drepturilor de pensie de serviciu potrivit Legii nr. 303/2004“ (paragraful 176). Ca atare, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma „funcţia de ministru al justiţiei“], şi pct. 153 [cu referire la art. 85^1 sintagma „funcţia de ministru al justiţiei“]. Această soluţie, alături de considerentele Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018 cuprinse la paragrafele 167-176 sunt relevante şi în cadrul normativ al Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii - obiect al controlului exercitat în cauza de faţă - având în vedere în special art. I pct. 17 din aceasta, potrivit căruia „La articolul 23, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(2) Membrii Consiliului Superior al Magistraturii desfăşoară activitate permanentă şi nenormată şi nu exercită activitatea de judecător sau procuror, cu excepţia membrilor de drept.»“ Curtea reţine că, dacă în privinţa preşedintelui ÎCCJ şi a procurorului general al PÎCCJ, excepţia instituită de textul redat era chiar necesar a fi precizată, având în vedere că dintre membrii de drept sunt preşedintele ÎCCJ - judecător al instanţei supreme şi procurorul general al PÎCCJ - procuror, această reglementare urmează a fi reconsiderată în privinţa celui de-al treilea membru de drept al CSM - ministrul justiţiei, în acord cu cele statuate de Curte prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 sub dublul aspect al incompatibilităţii dintre funcţia de ministru al justiţiei şi calitatea de judecător sau procuror în activitate şi al valorificării duratei mandatului de ministru al justiţiei pentru stabilirea/actualizarea sau recalcularea drepturilor de pensie de serviciu potrivit Legii nr. 303/2004. 154. De asemenea, în ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 34 din prezenta lege - în privinţa cărora obiecţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel cum se arată în paragraful 145 al Deciziei -, Curtea semnalează faptul că, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7) şi (8)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu următoarea motivare concluzivă (paragraful 164): „art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7) şi (8)] din lege, normativizând competenţa Preşedintelui României de a promova judecătorii, respectiv de a-i numi în funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, încalcă competenţa constituţională a Consiliului Superior al Magistraturii de a dispune promovarea în funcţie a judecătorilor, astfel cum aceasta rezultă din coroborarea art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie. În consecinţă, din această perspectivă constituţională, Curtea constată că art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7) şi (8)] din lege este neconstituţional, fiind contrar art. 125 alin. (2) din Constituţie. În schimb, promovarea şi numirea judecătorilor în funcţia de preşedinte de secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, reglementată de art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (9) teza întâi şi alin. (10)] din lege, nu încalcă art. 94 lit. c) din Constituţie.“ Curtea reţine că dispoziţiile art. I pct. 34 din legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză modifică art. 40 din Legea nr. 317/2004, în sensul că la alin. (1) al art. 40 sunt prevăzute atribuţiile Secţiei pentru judecători a CSM referitoare la cariera judecătorilor, iar cea prevăzută la lit. b) vizează atribuţia acestei secţii de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi revocarea din funcţie a preşedintelui şi vicepreşedinţilor ÎCCJ. Prin urmare, legiuitorului îi revine obligaţia ca, în procesul de reexaminare a prezentei legi, să pună de acord inclusiv aceste dispoziţii cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, având în vedere identitatea dintre soluţia juridică declarată neconstituţională prin decizia menţionată şi cea cuprinsă la art. I pct. 34 a legii examinate în cauza de faţă, cu referire la art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004. 155. Totodată, distinct de cele criticate prin sesizările de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în procesul de reexaminare a legii ce face obiectul controlului de constituţionalitate a priori, legiuitorul urmează să aibă în vedere corelarea corectă dintre denumirea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum este în prezent în vigoare, şi denumirea legii de modificare şi completare a acestei legi, având în vedere că titlul actual al actului normativ supus controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost adoptat şi trimis la promulgare, este Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, fără ca în cuprinsul său să existe un text prin care se dispune asupra modificării titlului Legii nr. 317/2004. 156. Având în vedere cele anterior expuse şi în acord cu jurisprudenţa sa constantă (a se vedea decizia nr. 1.177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007, deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, sau Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, paragraful 187), Curtea observă că decizia prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial admisă are ca efect deschiderea de drept a procedurii de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca şi operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză. 157. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa dispoziţiilor art. I pct. 34 şi 48 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi a legii, în ansamblul său, şi cu unanimitate de voturi în privinţa celorlalte texte legale, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. I pct. 5, pct. 15 [cu referire la sintagma „comisiile parlamentare de control al serviciilor de informaţii“], pct. 19, pct. 20 şi pct. 62 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. I pct. 34 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. 3. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. I pct. 4, pct. 7 şi pct. 48, precum şi legea, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 februarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Claudia Margareta Krupenschi OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţiile de: - Respingere, ca neîntemeiată, a obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. I pct. 48 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi cu privire la legea, în ansamblul său; – Respingere, ca inadmisibilă, a obiecţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. I pct. 34 din lege, formulăm prezenta opinie separată considerând că, şi în privinţa acestor dispoziţii punctuale ale legii ce a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, cât şi a legii în ansamblul său, sesizarea de neconstituţionalitate ar fi trebuit să fie admisă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: I. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate de cei 52 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, care au sesizat Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, apreciem ca fiind întemeiate criticile cu au vizat încălcarea principiului autonomiei parlamentare - prin raportare la dispoziţiile art. 64 şi art. 65 din Constituţie - şi cele ce au vizat încălcarea principiului bicameralismului - prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Constituţie -, motiv pentru care considerăm că legea examinată, în ansamblul său, este neconstituţională, iar obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă. I.1. În motivarea sesizării autorii au arătat, în esenţă, că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii a fost adoptată cu încălcarea principiului autonomiei parlamentare, atât în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a formula amendamente, cât şi în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea raportului comisiei sesizate în fond. Astfel, autorii sesizării au susţinut că deputaţii şi senatorii, în virtutea principiului autonomiei parlamentare, îşi pot exercita drepturile numai în Camera din care fac parte, fiind interzis expres ca un senator să îşi poată valorifica drepturile regulamentare în cadrul lucrărilor Camerei Deputaţilor, iar un deputat în cele ale Senatului, aspect confirmat şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Or, în cazul legii examinate, comisia sesizată în fond, în etapa legislativă proprie desfăşurată în fiecare dintre cele două Camere, a fost una şi aceeaşi, respectiv Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, formată din 15 deputaţi şi 8 senatori. Această Comisie comună a adoptat, în două rânduri diferite, câte un raport, cuprinzând amendamente depuse şi admise atât de deputaţi, cât şi de senatori, în procedura specifică primei Camere sesizate - Camera Deputaţilor, precum şi în procesul legislativ desfăşurat în Camera decizională - Senatul. Prin urmare, încălcarea principiului autonomiei parlamentare a vizat trei aspecte: sesizarea, în sensul că Biroul permanent al fiecărei Camere a sesizat în fond, pentru elaborarea raportului, Comisia specială comună, în timp ce sesizarea unei comisii comune este posibilă doar de către Birourile Permanente ale celor două Camere reunite în şedinţă comună şi nu de fiecare birou permanent în mod succesiv, în funcţie de Camera sesizată; formularea amendamentelor de către senatori în cadrul dezbaterii de la Camera Deputaţilor şi de deputaţi în cadrul dezbaterii de la Senat (împrejurarea că deputaţi ce au depus amendamente în cadrul dezbaterii de la Senat nu au fost primiţi să le susţină pe motiv că nu au dreptul să participe la lucrările unei Camere ai cărei membri nu sunt este, în opinia autorilor sesizării, cea mai bună dovadă a faptului că dreptul de a formula amendamente al parlamentarilor nu se poate exercita în acest mod) şi votul exprimat în cadrul Comisiei speciale comune de către senatori, cu prilejul dezbaterii de la Camera Deputaţilor cu privire la amendamente şi pe raportul acestei comisii şi, similar, votul exprimat de către deputaţi, în cadrul Comisiei comune speciale, cu prilejul dezbaterii din Senat. Analizând criticile privind încălcarea principiului autonomiei parlamentare, constatăm că, referitor la regimul juridic al comisiilor speciale comune, potrivit prevederilor art. 64 alin. (4) din Constituţie, „Fiecare Cameră îşi poate constitui comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune“. În virtutea acestor prevederi constituţionale şi în temeiul art. 8 alin. (2) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, a fost adoptată Hotărârea Parlamentului nr. 69 din 27 septembrie 2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, modificată prin Hotărârea nr. 95 din 20 noiembrie 2017. Potrivit obiectului său de reglementare, legea supusă controlului de constituţionalitate aparţine, conform art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, categoriei de legi organice, iar, în acord cu art. 75 alin. (1) din Constituţie, aceasta se supune spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată. Urmărind fişa legislativă a legii examinate, propunerea legislativă pentru modificarea Legii nr. 317/2004 a fost prezentată, cu respectarea prevederilor constituţionale mai sus menţionate, Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor, la data de 31 octombrie 2017, fiind aprobată aplicarea procedurii de urgenţă pentru adoptarea sa. În aceeaşi zi a fost înregistrată pentru dezbatere, au fost solicitate avizele Consiliului Legislativ şi al CSM şi punctul de vedere al Guvernului, fiind, totodată, trimisă pentru raport la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei. Or, potrivit Hotărârii Parlamentului nr. 69/2017, în forma în vigoare la data de 31 octombrie 2017, anterioară modificării intervenite prin Hotărârea Parlamentului nr. 95 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 noiembrie 2017, respectiva Comisie specială comună avea ca obiective ale activităţii sale doar pe cele enumerate la art. 1 alin. (1) lit. a)-j), fără ca printre acestea să se numere şi domeniul de legiferare referitor la activitatea Consiliului Superior al Magistraturii^1.────────── ^1 H.P. nr. 69/2017, art. 1 alin. (1) lit. a)-j): ART. 1 (1) Se constituie Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, denumită în continuare Comisia, având următoarele obiective: a) înglobarea în cuprinsul Codului de procedură penală (Legea nr. 135/2010) a modificărilor adoptate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare; b) modificarea textelor în raport cu deciziile Curţii Constituţionale a României, emise începând cu 2014 şi prin care s-au admis excepţii de neconstituţionalitate pentru articolele din Codul de procedură penală, în considerarea prevederilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, republicată; c) înglobarea în cuprinsul Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, a modificărilor introduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a modificărilor introduse prin alte legi ulterioare adoptării; d) punerea în acord a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională a României prin care s-au declarat neconstituţionale texte din Codul penal, în considerarea prevederilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, republicată; e) transpunerea în legislaţia naţională a tuturor directivelor (UE) Parlamentului European şi a Consiliului privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale; f) punerea de acord cu concluziile Raportului Comisiei de la Veneţia asupra relaţiei dintre responsabilitatea ministerială politică şi cea penală din anul 2013; g) punerea în acord a rapoartelor GRECO cu prevederile Codului penal şi Codului de procedură penală (Raportul de evaluare a României privind incriminările, 3 decembrie 2010, pct. 23, 24, 111, 112; Raportul de conformitate privind România, 7 decembrie 2012, Regretul efectiv, caracterul total automat şi obligatoriu al clauzei de nepedepsire a denunţătorului, pct. 34, 37-42; Al doilea raport de conformitate a României, 12 decembrie 2014, pct. 35-37, 40, 41); h) înglobarea în cuprinsul Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, şi al Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, a textelor modificate prin legi ulterioare adoptării; i) modificarea textelor în raport cu deciziile Curţii Constituţionale a României, emise începând cu 2015 şi prin care s-au admis excepţii de neconstituţionalitate pentru articolele din Codul de procedură civilă, în considerarea prevederilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, republicată; j) transmiterea către Comisia specială a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, aflate în procedură parlamentară la comisiile permanente, în vederea interpretării şi adoptării, în corelare cu obiectivele comisiei.────────── Mai mult decât atât, potrivit art. 1 alin. (1) lit. j), obiectivul său era, la acea dată, „transmiterea către Comisia specială a tuturor actelor cu incidenţă asupra justiţiei, aflate în procedură parlamentară la comisiile permanente, în vederea interpretării şi adoptării, în corelare cu obiectivele comisiei.“ Potrivit acestui text, astfel redactat, în vigoare şi aplicabil în mod obligatoriu la data de 31 octombrie 2017, rolul Comisiei speciale comune era de a centraliza acele acte normative ce reglementau aspecte legate de justiţie, aflate în procedură parlamentară la comisiile permanente, „în vederea interpretării şi adoptării, în corelare cu obiectivele comisiei.“ Aceste norme conduc la ideea că procedura avută în vedere la acel moment viza, aşadar, existenţa unei Comisii speciale comune, cu rol esenţial centralizator, dar şi comunicarea dintre aceasta şi acele comisii permanente care erau implicate în procesul legislativ specific fiecărui act normativ în parte, în scopul elaborării în mod unitar a actelor normative în domeniile vizate de art. 1 alin. (1) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017. Modificarea lit. j) a alin. (1) al art. 1 din această hotărâre, în sensul că printre obiectivele Comisiei speciale comune se numără şi „examinarea, modificarea şi completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în vederea reformării sistemului judiciar, aflate în procedură parlamentară, precum şi a celor ce urmează a intra în procedură parlamentară, pe toată perioada desfăşurării activităţii Comisiei speciale şi care vor fi transmise acesteia“ a avut loc la data de 22 noiembrie 2017, la o dată ulterioară momentului trimiterii către această Comisie specială comună a propunerii legislative, în calitate de comisie sesizată în fond. Diferenţa de reglementare legislativă dintre cele două norme juridice constă în faptul că, în prima sa variantă, această Comisie centraliza respectivele acte normative, „în vederea interpretării şi adoptării“, în corelare cu obiectivele sale, în timp ce, în varianta în vigoare ulterior datei de 22 noiembrie 2017, norma juridică extinde atribuţiile Comisiei speciale la operaţiuni de „examinare, modificare şi completare, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei“. Dincolo de faptul că este discutabilă stabilirea, în sarcina unei comisii comune speciale, a unor atribuţii de „interpretare şi adoptare“ a actelor normative (interpretarea este o operaţiune juridică ce aparţine în exclusivitate instanţelor judecătoreşti şi altor entităţi competente să aplice legea, iar adoptarea actelor normative este prerogativa exclusivă a legiuitorului, în sensul de Parlament), se observă că această atribuţie nu permite „examinarea, modificarea şi completarea“ actelor normative, acesta din urmă fiind, însă, scopul pentru care propunerea legislativă a fost trimisă pentru raport respectivei Comisii. Or, dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017, astfel cum au fost modificate prin articolul unic din Hotărârea Parlamentului nr. 95/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 noiembrie 2017, nu existau la momentul trimiterii propunerii legislative - 31 octombrie şi 13 noiembrie 2017 - către Comisia specială, în vederea întocmirii raportului în calitate de comisie sesizată în fond, şi, ca atare, nu pot retroactiva. Aşadar, fără a avea un temei legal în vigoare, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a transmis propunerea legislativă Comisiei speciale comune, în calitate de comisie sesizată în fond, şi nu Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, care, potrivit art. 60 pct. 13 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, are ca domeniu de activitate „constituţionalitatea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative; reglementări în domeniul dreptului civil, penal, contravenţional, procedură civilă, penală, administrativă, organizarea judecătorească; alte reglementări cu caracter precumpănitor juridic; probleme de disciplină parlamentară, incompatibilităţi şi imunităţi.“ În consecinţă, nu se poate susţine că procesul legislativ - privind adoptarea de către prima Cameră sesizată, Camera Deputaţilor, a legii supusă controlului de constituţionalitate - este conform cu normele Regulamentului Camerei Deputaţilor, ale Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului şi ale Hotărârii Parlamentului nr. 69/2017, aceste încălcări echivalând cu nerespectarea prevederilor art. 64 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Organizarea şi funcţionarea fiecărei camere se stabilesc prin regulament propriu.“ Pe de altă parte, se observă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului „Cele două Camere îşi pot constitui, în afara comisiilor comune permanente, comisii speciale şi comisii de anchetă parlamentară.“ Activitatea comisiilor speciale comune este reglementată la art. 8 din acelaşi Regulament, astfel: "(1) La nivelul Parlamentului se pot constitui comisii speciale pentru avizarea unor acte normative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri precizate în hotărârile de constituire a respectivelor comisii.(2) Comisiile speciale se pot constitui la iniţiativa celor două birouri permanente sau la propunerea a cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor şi al senatorilor. Pe durata funcţionării, comisiile speciale au acelaşi statut ca şi comisiile permanente.(3) Prevederile art. 7 alin. (2) şi (3) sunt aplicabile şi în cazul comisiilor speciale, iar procedurile de lucru sunt similare cu cele ale comisiilor permanente din cadrul Camerei Deputaţilor şi Senatului.(4) Propunerile legislative elaborate de comisiile speciale se depun la cele două birouri permanente, sub semnătura majorităţii sau a tuturor membrilor comisiei. Cele două birouri permanente solicită, în cel mult 5 zile, avizul Consiliului Legislativ. Propunerile legislative elaborate de către o comisie specială nu mai sunt supuse analizei altor comisii.(5) După primirea avizului Consiliului Legislativ, textul propunerii legislative şi avizul respectiv sunt difuzate atât deputaţilor şi senatorilor, cât şi Guvernului care pot formula amendamente în termen de 7 zile. În termen de 5 zile de la expirarea termenului de depunere a amendamentelor, comisia specială va depune un raport asupra amendamentelor formulate.(6) Propunerile legislative elaborate de comisiile speciale şi rapoartele acestor comisii se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi a şedinţelor comune ale celor două Camere de către birourile permanente." Or, în cazul legii examinate, observăm că asistăm la o procedură mixtă, care nu cunoaşte reglementare sau temei juridic. Astfel, propunerea legislativă este iniţiativa a 10 deputaţi şi senatori, 9 dintre aceştia fiind membri ai Comisiei speciale comune, comisie ce este compusă din 23 de membri. Propunerea nu figurează însă ca aparţinând Comisiei speciale comune şi nici nu întruneşte, de altfel, semnăturile majorităţii membrilor Comisiei, ci figurează ca aparţinând unui număr de 10 deputaţi şi senatori. Propunerea legislativă a fost depusă la Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, cu respectarea art. 75 coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. Ulterior primirii avizului Consiliului Legislativ şi punctului de vedere al Guvernului, dar anterior primirii avizului (negativ) al CSM, conform fişei legislative a actului normativ examinat, publicat pe pagina de internet a Camerei Deputaţilor, propunerea legislativă a fost trimisă, la data de 13 noiembrie 2017, la Comisia specială comună, pentru întocmirea raportului. Raportul astfel întocmit, cuprinzând amendamente depuse şi admise de către deputaţi şi senatori - membri ai Comisiei - a fost primit la data de 13 decembrie 2017 şi supus dezbaterii în plenul Camerei Deputaţilor. Or, potrivit art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, acest raport ar fi trebuit înscris cu prioritate pe ordinea de zi a şedinţelor comune ale celor două Camere, şi nu pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor, deoarece un raport al unei comisii comune speciale nu poate fi supus decât dezbaterii Parlamentului României, reunit în şedinţă comună. În Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185/28.02.2018, Curtea Constituţională, analizând sesizarea de neconstituţionalitate privind Hotărârea Parlamentului nr. 95/2017 pentru modificarea Hotărârii Parlamentului nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, a reţinut „Faptul că art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede că propunerile legislative elaborate de comisiile speciale şi rapoartele acestor comisii se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi a şedinţelor comune ale celor două Camere de către birourile permanente nu înseamnă că toate propunerile legislative astfel elaborate vor fi adoptate în şedinţă comună. Dimpotrivă, acest text regulamentar prevede numai caracterul prioritar al înscrierii pe ordinea de zi a propunerilor legislative elaborate de comisiile speciale comune, nereglementând, aşadar, obligativitatea adoptării propunerilor legislative ce fac obiectul Comisiei speciale comune în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului.“ (paragraful 56). Faţă de aceste considerente, subliniem faptul că, în cazul elaborării legii ce face obiectul controlului de constituţionalitate, nu a fost respectată nici măcar obligaţia înscrierii cu prioritate a raportului Comisiei speciale comune pe ordinea de zi a şedinţelor comune ale celor două Camere. Totodată, arătăm că înscrierea cu prioritate pe ordinea de zi a propunerilor elaborate de comisiile speciale comune, astfel cum prevede art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, nu poate avea semnificaţie pur formală, de act fizic, mecanic, fără nicio altă consecinţă, deoarece înscrierea cu prioritate reprezintă primul pas procedural al etapei procedurale ce vizează supunerea spre dezbaterea celor două Camere a propunerilor legislative elaborate de aceste comisii speciale comune. Desigur, Regulamentul activităţilor comune nici nu putea să prevadă, în continuare, obligaţia adoptării, de către cele două Camere reunite, a acestor propuneri, adoptarea fiind un act deliberativ ce depinde exclusiv de voinţa suverană a forului legiuitor. Această procedură ar fi fost, de altfel, imposibil de aplicat, deoarece activităţile comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt strict enumerate în cuprinsul art. 13 din Regulamentul activităţilor comune^2, iar „examinarea, modificarea şi completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei [sintagmă cuprinsă în art. 1 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017]“ nu se numără printre acestea. Aceasta deoarece obiectul de activitate al unei comisii comune speciale - structură internă de lucru comună a Parlamentului reunit - se subsumează în mod obligatoriu domeniilor strict prevăzute de art. 65 alin. (2) din Constituţie, în care Camerele îşi desfăşoară lucrările în şedinţe comune, iar orice alt domeniu de activitate care excedează acestei sfere nu poate fi supus dezbaterii celor două Camere reunite în şedinţă comună. Prin urmare, activitatea oricărei comisii speciale comune, concretizată în elaborarea şi avizarea unor propuneri legislative sau a unor rapoarte, după caz, reprezintă obiectul de dezbatere în şedinţă comună a celor două Camere şi nu a fiecăreia dintre ele, în mod separat. În caz contrar, este nesocotit principiul autonomiei parlamentare, consacrat de art. 65 din Constituţie, care la alin. (1) prevede, cu titlu de regulă, modalitatea de lucru în şedinţe separate, a fiecărei Camere - „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate“, iar la alin. (2) reglementează şi excepţia^3, respectiv posibilitatea ca cele două Camere să-şi desfăşoare lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru activităţi determinate strict în cuprinsul normei fundamentale indicate, aşa cum sunt în subsidiar detaliate în art. 13 din Regulamentul activităţilor comune.────────── ^2 Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului - Art. 13 - Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în şedinţe comune pentru: 1. primirea mesajului Preşedintelui României; 2. aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, a legilor rectificative şi a contului de execuţie bugetară; 3. declararea mobilizării totale sau parţiale; 4. declararea stării de război; 5. suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; 6. aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării; 7. examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi; 8. numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii; 9. numirea Avocatului Poporului; 10. stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; 11. reexaminarea Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi reexaminarea legii adoptate în şedinţă comună, prin angajarea răspunderii Guvernului; 12. adoptarea proiectelor sau propunerilor de revizuire a Constituţiei în cazul în care, prin procedura de mediere, Camerele nu ajung la un acord; 13. depunerea jurământului de către Preşedintele României; 14. punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare; 15. suspendarea din funcţie a Preşedintelui României sau a persoanei care asigură interimatul în exercitarea acestei funcţii, în cazul în care a săvârşit fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei; 16. încuviinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale, instituită de Preşedintele României; 17. dezbaterea programului şi a listei Guvernului şi acordarea votului de încredere; 18. retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură; 19. desfăşurarea procedurii privitoare la angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege; 20. numirea şi revocarea membrilor Curţii de Conturi; 21. efectuarea altor numiri în funcţii care, potrivit legii, intră în competenţa Parlamentului; 22. adoptarea legilor de aderare a României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi la Tratatul Atlanticului de Nord; 23. adoptarea unor declaraţii, mesaje sau a altor acte cu caracter exclusiv politic; 24. prezentarea hotărârii Curţii Constituţionale privind rezultatele referendumului naţional; 25. primirea unor reprezentanţi ai altor state sau ai unor organisme internaţionale; 26. celebrarea unor sărbători naţionale sau a unor comemorări; 27. constituirea unor comisii comune de anchetă sau a altor comisii speciale; 28. adoptarea Codului de conduită al deputaţilor şi al senatorilor; 29. dezbaterea textelor legislative aflate în divergenţă ca urmare a neajungerii la un acord în comisia de mediere sau a neaprobării, în tot sau în parte, a raportului comisiei de mediere de către una dintre Camere, precum şi adoptarea unui text definitiv în problemele divergente, în cazul proiectelor de acte normative neadoptate înaintea intrării în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 30. alte situaţii în care birourile permanente ale celor două Camere consideră necesară convocarea lor în şedinţă comună. ^3 Art. 65 alin. (2) din Constituţie: "(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: a) primirea mesajului Preşedintelui României; b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; c) declararea mobilizării totale sau parţiale; d) declararea stării de război; e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării; g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii; i) numirea Avocatului Poporului."────────── Aceeaşi procedură neconstituţională şi neregulamentară a fost aplicată şi în procesul legislativ desfăşurat la Senat - Camera decizională. Astfel, legea adoptată de Camera Deputaţilor a fost înaintată, de către Biroul permanent al Senatului, aceleiaşi Comisii speciale comune pentru întocmirea raportului. Chiar dacă, la acel moment, respectiv 14 decembrie 2017, era în vigoare Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017, astfel cum lit. j) a alin. (1) al art. 1 din aceasta a fost modificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 95/2017, procedura contravine art. 64 alin. (1) din Constituţie, art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităţilor comune ale celor două Camere şi prevederilor cuprinse la art. 66 din Regulamentul Senatului, deoarece raportul astfel întocmit nu a făcut obiectul dezbaterii în şedinţa comună a celor două Camere, ci doar a uneia dintre acestea, Camera decizională, în şedinţă separată. Or, dat fiind domeniul de reglementare al legii examinate şi în lipsa constituirii, prin hotărâre a Senatului, a unei comisii speciale a Senatului pentru elaborarea sau avizarea unor propuneri legislative, pentru evaluarea legislaţiei dintr-un anumit domeniu sau pentru alte scopuri [art. 77 alin. (1) din Regulamentul Senatului], propunerea legislativă trebuia trimisă uneia dintre comisiile permanente enumerate la art. 66 din Regulamentul Senatului, în speţă Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări. Cu privire la modalitatea de evaluare, în cadrul controlului de constituţionalitate, a nerespectării prevederilor din Regulamentele parlamentare, este important să învederăm jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale în materia controlului exercitat, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituţie şi al art. 27 din Legea nr. 47/1992, asupra hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului. Astfel, prin Decizia nr. 730 (paragraful 34) şi Decizia nr. 732 (paragraful 32), ambele din data de 22 noiembrie 2017, Curtea a statuat: „Autonomia regulamentară dă dreptul Camerelor Parlamentului de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare. Ea constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ şi trebuie interpretate şi aplicate cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală“ (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, şi Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015). În lumina acestor considerente de principiu, în cauzele soluţionate prin cele două decizii mai sus indicate, Curtea a analizat dacă în procedura de vot desfăşurată în Plenul celor două Camere a fost respectată obligaţia preşedintelui de şedinţă de verificare a cvorumului prin apel nominal, conform art. 52 alin. (2) şi (3) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Constatând că procedura de vot a avut loc fără respectarea, de către preşedintele de şedinţă, a normelor regulamentare indicate, Curtea a reţinut că „neîndeplinirea obligaţiei preşedintelui de şedinţă de a verifica întrunirea cvorumului legal, la solicitarea unui lider de grup parlamentar, nu constituie numai un act de neaplicare a Regulamentului, ci, întrucât se pune în discuţie însuşi cvorumul consacrat prin Constituţie, reprezintă o veritabilă problemă de neconstituţionalitate a actului adoptat de Parlament fără verificarea întrunirii cvorumului legal prevăzut de art. 67 din Constituţie.“(Decizia nr. 732/2017, paragraful 37). Pentru aceste motive, Curtea a constatat că Hotărârea Parlamentului României nr. 70/2017 pentru modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 10/2017 privind aprobarea componenţei nominale şi a conducerii Delegaţiei permanente a Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre este neconstituţională. Or, revenind la cauza de faţă, constatăm că acelaşi raţionament de principiu se impune, mutatis mutandis. Prevederile art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităţilor comune ale celor două Camere, ale art. 66 din Regulamentul Senatului şi ale art. 60 pct. 13 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, referitoare la modul de lucru al comisiilor speciale comune şi, respectiv, la domeniile de activitate proprii Comisiei juridice a fiecărei Camere, în calitate de comisie permanentă, reprezintă o reflectare, o punere în aplicare a dispoziţiilor art. 64 şi art. 65 din Constituţie, cu privire la organizarea internă şi la şedinţele Camerelor, texte ce conţin reguli definitorii ale autonomiei parlamentare. Nerespectarea acestor prevederi regulamentare nu poate avea decât consecinţa directă a eludării normelor imperative ale Constituţiei, mai sus indicate. O altfel de concluzie ar contrazice jurisprudenţa recentă a Curţii şi raţionamentele cu valoare de principiu cuprinse în aceasta. Prin aplicarea acestei proceduri se constată, aşa cum în mod corect susţin autorii sesizării de neconstituţionalitate, faptul că a fost afectat principiul autonomiei parlamentare şi au fost încălcate prevederile art. 64 şi art. 65 din Constituţie, în privinţa unei componente esenţiale a procesului legislativ, şi anume sesizarea, în sensul că Biroul permanent al fiecărei Camere a sesizat în fond, pentru elaborarea raportului, Comisia specială comună, în timp ce sesizarea unei comisii speciale comune este posibilă doar de către birourile permanente ale celor două Camere reunite în şedinţă comună şi nu de către fiecare birou permanent în mod succesiv, în funcţie de Camera sesizată. I.2. Încălcarea principiului bicameralismului - art. 61 alin. (2) din Constituţie este susţinută de autorii sesizării prin faptul că, în procesul legislativ pentru adoptarea actului normativ examinat, au fost adoptate diferite texte fără ca acestea să fi fost anterior supuse dezbaterii şi votului celeilalte Camere, deci fără a reprezenta opera de legiferare a întregului Parlament. În acest sens sunt menţionate: art. I pct. 24, care face referire la art. 29 alin. (11) din textul adoptat de Senat; art. I pct. 55, cu referire la art. 53^1; art. I pct. 57, cu referire la art. 54 alin. (2^1); art. I pct. 58, cu referire la art. 54 alin. (5), şi art. III, care modifică Legea nr. 153/2017. Toate aceste texte, integrate la Senat, nu au făcut parte din textul iniţiativei legislative dezbătute iniţial în Comisia comună specială şi nici nu au fost dezbătute şi adoptate în prima Cameră sesizată, Camera Deputaţilor. Analizând criticile de neconstituţionalitate, arătăm că principiul bicameralismului se întemeiază pe art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie. Curtea Constituţională a dezvoltat şi a consacrat acest principiu printr-o solidă şi constantă jurisprudenţă, relevante fiind, în acest sens, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011. În esenţă, Curtea a stabilit două criterii esenţiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Pe de altă parte, stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect „deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate [...] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge“. Sub aceste aspecte, „este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput“. Totodată, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptat/ă de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate, însă, modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator. Prin Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 32, Curtea a constatat, de asemenea, că, „pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea reţine că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Or, din analiza dispoziţiilor deduse controlului de constituţionalitate, Curtea constată că soluţiile adoptate de Camera Deputaţilor (s.n. Cameră decizională) nu au făcut obiectul iniţiativei legislative şi nu au fost dezbătute în Senat. Cu alte cuvinte, Camera Deputaţilor, adoptând Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate (s.n. Senat) modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, contrar art. 61 din Constituţie. De asemenea, Curtea mai constată că legea adoptată de Camera Deputaţilor se îndepărtează de la scopul avut în vedere de iniţiatorii săi, şi anume (...)“. Sintetizând, se constată că principiul bicameralismului se caracterizează prin câteva elemente imuabile, în funcţie de care se poate decide respectarea sa. Astfel, trebuie avut în vedere: - scopul iniţial al legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ; – dacă există deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; – dacă există o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Potrivit expunerii de motive, propunerea legislativă intitulată „Lege pentru modificarea Legii nr. 317 din 2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii“ a avut următoarele obiective principale: modificarea unor texte declarate ca fiind neconstituţionale prin unele decizii ale Curţii Constituţionale (deciziile nr. 196/2013, nr. 397/2014, nr. 774/2015 şi nr. 374/2016), modificarea modalităţii de numire a conducerii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Parchetului General, precum şi transformarea Inspecţiei Judiciare de la statutul existent în prezent într-o instituţie autonomă, astfel încât să se asigure principiul independenţei faţă de celelalte puteri ale statului, precum şi înlăturarea suspiciunilor cu privire la activitatea Inspecţiei Judiciare. Pretinsa încălcare a principiului bicameralismului constă, în viziunea autorilor sesizării, în aceea că Senatul a adoptat, în calitate de Cameră decizională, o serie de texte, fără ca acestea să fi fost supuse dezbaterii şi votului Camerei Deputaţilor. Analizând comparativ forma iniţiatorului propunerii legislative, forma adoptată de Camera Deputaţilor şi, respectiv, forma adoptată de Senat, se constată următoarele: În forma sa iniţială, propunerea legislativă viza abrogarea, modificarea sau completarea următoarelor articole din Legea nr. 317/2004: art. 35, 36, 37, 38, 40, 41, 47, 52, 53, 54, 55, 57 (12 articole şi introducerea unui nou articol, art. 53^1), precum şi modificarea cap. VII din lege, în sensul reglementării înfiinţării şi organizării Consiliului Naţional de Integritate a Judecătorilor şi Procurorilor şi Inspecţiei Judiciare şi statutul inspectorilor judiciari. În procesul legislativ desfăşurat la Camera Deputaţilor a fost introdus un număr de 159 de amendamente (admise în raportul comisiei), faţă de forma iniţiatorului. La Senat a fost propus, sub formă de amendamente, şi admis un total de 25 de intervenţii suplimentare faţă de forma legii adoptate de Camera Deputaţilor, acestea constând în următoarele aspecte: - art. I pct. 17 (inexistent în forma iniţială a legii, corespondent art. I pct. 17 la Camera Deputaţilor) - modifică alin. (2) al art. 23 din cap. II - Funcţionarea CSM, în două puncte: a) adaugă termenul „nenormat“ cu privire la caracterul activităţii membrilor CSM şi b) exceptează membrii de drept ai CSM de la interdicţia de a exercita, simultan, şi funcţia de judecător sau procuror. Cu alte cuvinte, membrii de drept ai CSM pot fi, în acelaşi timp, şi judecători sau procurori. Deşi inexistente în forma iniţială a legii, apreciem că aceste două intervenţii nu sunt de natură a conduce la afectarea principiului bicameralismului, deoarece nu se îndepărtează în mod fundamental de soluţia legislativă adoptată de Camera Deputaţilor, reprezentând doar completări de natură a corecta şi a explica mai bine sensul normei adoptate, pentru a evita riscul neclarităţii sau al ambiguităţii în opera de interpretare a acestora. De altfel, cu privire la excepţia instituită, era chiar necesar a fi precizată, având în vedere că dintre membrii de drept sunt preşedintele ÎCCJ - judecător al instanţei supreme şi procurorul general al PÎCCJ - procuror, însă reglementarea introdusă ridică probleme cu privire la cel de-al treilea membru de drept al CSM - ministrul justiţiei, care nu poate avea, simultan, şi calitatea de judecător sau procuror^4;────────── ^4 Prin Decizia nr. 45/30.01.2018, CCR a admis, parţial, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a constatat că este neconstituţional ca ministrul justiţiei să poată îndeplini, simultan, şi alte funcţii publice, cu excepţia celei de cadru didactic în învăţământul superior. Implicit, acesta nu poate, de drept, îndeplini simultan şi funcţia de judecător sau procuror.────────── – art. I pct. 19 din forma adoptată de Camera Deputaţilor, inexistent în forma iniţială a legii, a fost eliminat la Senat. Acest text se referea la art. 23 alin. (5) din lege şi prevedea că „Funcţiile de conducere deţinute de judecătorii sau procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii încetează de drept la data publicării hotărârii Senatului în Monitorul Oficial al României, Partea I“. Precizăm că, prin eliminarea la Senat, a modificării adoptate de Camera Deputaţilor asupra dispoziţiilor mai sus menţionate, rămâne în vigoare actualul text al art. 23 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, care, pentru situaţia descrisă în ipoteza normei mai sus citate, prevede soluţia legislativă a suspendării de drept a funcţiilor de conducere deţinute de judecătorii sau procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Oricare dintre cele două soluţii, cea a încetării de drept sau cea a suspendării de drept, a suscitat, în egală măsură, discuţii substanţiale în cadrul adunărilor generale ale judecătorilor şi procurorilor (a se vedea, în acest sens, opinia CSM transmisă la dosar) şi produce consecinţe importante atât asupra carierei magistraţilor, cât şi în privinţa funcţionării instanţelor şi parchetelor. De aceea, apreciem că eliminarea, unilaterală, de către Senat a soluţiei încetării de drept, anterior adoptată de Camera Deputaţilor, fără ca posibilitatea revenirii la actuala soluţie juridică să fi fost analizată de prima Cameră, nu răspunde exigenţelor principiului bicameralismului, care interzice legiferarea, în puncte esenţiale ale proiectului de lege, de către o singură Cameră; – art. I pct. 20 (inexistent în forma iniţială a legii, corespondent art. I pct. 20 la Camera Deputaţilor) introduce la art. 24, referitor la alegerea conducerii CSM, două noi alineate, alin. (2^2) şi (2^3). Precizăm că, prin amendamentele depuse şi adoptate la Camera Deputaţilor, a fost schimbată filosofia iniţială a Legii nr. 317/2004 cu privire la alegerea conducerii CSM. În prezent, preşedintele şi vicepreşedintele CSM sunt aleşi, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, de Plenul CSM, dintre judecătorii şi judecătorii prevăzuţi la art. 3 lit. a) - respectiv dintre cei 9 judecători şi cei 5 procurori aleşi în adunările generale ale judecătorilor şi procurorilor. Alin. (2) al art. 24, mai sus menţionat, a căpătat o configuraţie total diferită prin art. I pct. 20 din forma legii adoptate la Camera Deputaţilor, în sensul că este introdusă noţiunea de „preşedinte de drept“ al CSM, care este preşedintele Secţiei pentru judecători, ales dintre cei 9 judecători ai secţiei, de o adunare electivă din care fac parte cei 9 judecători, membrii de drept - preşedintele ÎCCJ şi ministrul justiţiei şi cei 2 membri desemnaţi, reprezentanţi ai societăţii civile. În mod similar, a fost instituită noţiunea de „vicepreşedinte de drept“ al CSM, care este preşedintele Secţiei pentru procurori, ales dintre cei 5 procurori care compun această secţie, de către o adunare electivă din care fac parte cei 5 procurori, membrii de drept - procurorul general al PÎCCJ şi ministrul justiţiei şi cei 2 membri desemnaţi, reprezentanţi ai societăţii civile. În completarea acestei proceduri de noutate, la Senat au fost introduse, la art. 24, două noi alineate, alin. (2^2) şi (2^3), potrivit cărora „(2^2) Adunările elective hotărăsc cu votul majorităţii membrilor acestora“ şi „(2^3) Alegerea preşedintelui şi vicepreşedintelui se validează sub aspectul condiţiilor de formă în şedinţa Plenului, în prezenţa a cel puţin 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, cu votul majorităţii acestora.“ Această soluţie juridică corespunde noii filosofii a legiuitorului, în sensul că Plenul va putea doar valida, sub aspectul condiţiilor de formă, alegerea preşedintelui şi a vicepreşedintelui, de vreme ce alegerea propriu-zisă a avut loc în cadrul adunărilor elective cu componenţă separată pentru fiecare categorie de funcţie de conducere (doar cei 2 membri desemnaţi ai societăţii civile şi ministrul justiţiei participă în ambele adunări elective). Soluţia juridică, în sine, este discutabilă sub aspectul constituţionalităţii sale, deoarece impune votul asupra respectării unor condiţii de formă ale unor alegeri la care cei ce sunt chemaţi să voteze, pentru validare - respectiv procurorii şi procurorul general al PÎCCJ (în cazul alegerii preşedintelui Secţiei pentru judecători), respectiv judecătorii şi preşedintele ÎCCJ (în cazul alegerii preşedintelui Secţiei pentru procurori) - nu au participat în mod direct. Prin urmare, este greu de înţeles cum se poate valida, chiar şi sub aspect formal, o procedură electivă în condiţiile în care persoana care o validează, prin vot, nu a participat în mod direct. Concluzia nu poate fi alta decât că votul exprimat este unul pur formal, cu rolul strict de a conferi o oarecare legitimitate respectivelor alegeri. Prin inovaţia intervenită asupra formei iniţiale a legii la Camera Deputaţilor, preşedintele Secţiei pentru judecători este, de drept, preşedinte al CSM, deci preşedinte al tuturor membrilor, inclusiv procurori, la fel cum preşedintele Secţiei pentru procurori este vicepreşedintele de drept al CSM, deci inclusiv al judecătorilor membri ai CSM. Prin urmare, fiind vorba despre organe de conducere comune ce vizează CSM ca entitate unitară şi unică, s-a încercat ca prin validarea acestor alegeri în prezenţa unui cvorum de minimum 15 membri, cu votul majorităţii acestuia, să se dea legitimitate alegerilor din cadrul secţiilor. Or, votul unui membru CSM, ca al oricărei alte persoane, de altfel, nu poate avea, în nicio situaţie, doar aspect pur formal, actul alegerii implicând voinţa liberă, capacitatea neîngrădită de opţiune şi cunoaşterea tuturor aspectelor asupra cărora urmează să se exprime votul. Constatăm, aşadar, şi în această situaţie, că, datorită aportului substanţial adus prin completările aduse de Senat faţă de forma legii adoptate de Camera Deputaţilor, a fost încălcat principiul bicameralismului; – art. I pct. 21 (inexistent în forma iniţială a legii, corespondent art. I pct. 22 la Camera Deputaţilor) - introduce, pentru prima dată, direct în Camera decizională modificări asupra art. 24 alin. (3) lit. f) şi g), în sensul următoarelor completări: „f) sesizează Curtea Constituţională, în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, pe baza deciziei Plenului“ şi „g) desemnează membrii CSM care pot fi consultaţi pentru elaborarea unor proiecte de acte normative, la propunerea Plenului.“ Precizăm că art. 24 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 reglementează atribuţiile principale ale preşedintelui CSM. Or, cele două completări ale textelor cuprinse la lit. f) şi lit. g) sunt de natură a diminua substanţial competenţa atribuită preşedintelui CSM de legea adoptată la Camera Deputaţilor, în sensul că cele două atribuţii nu mai sunt exercitate unilateral şi în principal de preşedintele CSM, ci el devine un executant al deciziei/propunerii Plenului. Prin urmare, apreciem că şi aceste două intervenţii au fost adoptate cu încălcarea principiului bicameralismului, deoarece conţin modificări de substanţă, care nu au fost supuse dezbaterii şi votului primei Camere sesizate; – art. I pct. 22 (inexistent în forma iniţială a legii, corespondent art. I pct. 23 la Camera Deputaţilor) - cu referire la art. 24 alin. (6) din lege, prin care este eliminat termenul de cel mult 45 de zile, prevăzut de Camera Deputaţilor pentru a se constatata vacanţa funcţiei de preşedinte sau de vicepreşedinte al CSM, în scopul aplicării procedurii prevăzute pentru alegerea acestora. Precizăm că, atât în forma în vigoare a Legii nr. 317/2004, cât şi în cea adoptată de Camera Deputaţilor, exista prevăzut un termen (de cel mult o lună - în Legea nr. 317/2004 -, respectiv de 45 de zile - la Camera Deputaţilor) în care, în caz de vacanţă a funcţiei de preşedinte sau de vicepreşedinte, Plenul CSM proceda la alegerea unui nou preşedinte sau vicepreşedinte, după caz. Apreciem că eliminarea oricărui termen maximal prevăzut de lege, în care trebuie constatată vacanţa funcţiei şi demarată procedura de alegere a unui nou preşedinte sau vicepreşedinte, are efecte negative în planul organizării şi funcţionării CSM, în sensul creării şi/sau menţinerii sine die a unei stări de incertitudine cu privire la alegerea noii conduceri a CSM, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Fiind un element esenţial pentru buna organizare şi funcţionare a CSM, apreciem că eliminarea lui, fără posibilitatea dezbaterii în Camera Deputaţilor, contravine principiului bicameralismului; – art. I pct. 23 (inexistent în forma iniţială a legii, corespondent art. I pct. 24 la Camera Deputaţilor) - modifică alin. (10) al art. 29 din lege în sensul că, alături de proiectul ordinii de zi, se publică pe pagina de internet a CSM, cu trei zile înainte, şi proiectele de hotărâri ce se supun votului Plenului sau secţiilor. Deşi pare minoră, apreciem că această completare de text are consecinţe substanţiale asupra desfăşurării activităţii Plenului şi secţiilor CSM, astfel că o atare intervenţie a Senatului, în lipsa dezbaterii soluţiei legislative introduse şi în faţa Camerei Deputaţilor, este de natură a afecta principiul bicameralismului; – art. I pct. 24 (inexistent în forma iniţială a legii) - prin care Senatul introduce alin. (11) al art. 29 şi prin care este reglementată obligaţia transmiterii în direct, audiovideo, a înregistrării şi publicării pe pagina de internet a CSM a şedinţelor publice de Plen şi de secţii, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. De asemenea, la lit. c) a alin. (11) nou-introdus se prevede că „în finalul hotărârilor adoptate de Plen sau secţii se vor menţiona, fără a afecta secretul votului, numărul de voturi «pentru», numărul de voturi «împotrivă» şi numărul de voturi «abţinere», după caz.“ Aceste reglementări, alături de cele cuprinse la art. I pct. 23, introduc norme substanţiale care nu au fost supuse dezbaterii în Camera de reflecţie. În plus, reglementează o soluţie juridică de noutate în materia actelor cu caracter jurisdicţional, în sensul că obligă la menţionarea modului în care a fost exprimat votul (câte voturi pentru, câte împotrivă, câte abţineri) şi nu se limitează la sintagma utilizată în acest domeniu, „cu majoritate“. Apreciem că o astfel de obligaţie este de natură a afecta independenţa justiţiei şi secretul votului, procedura impusă fiind, mai degrabă, de sorginte politică, parlamentară, şi nu specifică activităţii judiciare. Date fiind importanţa şi impactul major al acestor prevederi, apreciem că introducerea lor direct la Senat nu corespunde exigenţelor principiului bicameralismului; – art. I pct. 25 (inexistent în forma iniţială a legii, corespondent art. I pct. 25 la Camera Deputaţilor), cu referire la art. 30 din cap. IV Atribuţiile CSM, secţiunea 1 Dispoziţii comune din Legea nr. 317/2004, operează câteva modificări cu privire la atribuţiile CSM, astfel: la alin. (1) al art. 30 este menţionat dreptul, respectiv obligaţia corelativă a secţiilor corespunzătoare de a se sesiza din oficiu (nu „şi din oficiu“, cum era în forma adoptată de Camera Deputaţilor) pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act de imixtiune în activitatea profesională sau în legătură cu aceasta, care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea. Se mai modifică faptul că sesizările privind apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său se soluţionează la cerere sau din oficiu de Plenul CSM, fără ca fiecare secţie să se fi pronunţat, în prealabil, asupra acestora, aşa cum prevedea varianta adoptată de Camera Deputaţilor. La alin. (2) al art. 30 este introdusă, pe lângă modalitatea de sesizare din oficiu, şi posibilitatea judecătorului sau a procurorului de a sesiza Plenul CSM, secţiile, preşedintele şi vicepreşedintele CSM pentru ca aceştia să sesizeze, la rândul lor, Inspecţia Judiciară în vederea apărării independenţei, imparţialităţii şi reputaţiei profesionale a judecătorilor şi procurorilor. Intervenţiile Senatului asupra art. 30 alin. (1) şi (2), în forma adoptată de Camera Deputaţilor, introduc soluţii juridice noi, de substanţă, în sensul că, pe de o parte, secţiile corespunzătoare nu se mai pronunţă, în prealabil, asupra fiecărei cereri/sesizări ce vizează independenţa justiţiei/autorităţii judecătoreşti în ansamblul său, aceasta fiind direct de competenţa Plenului, şi, pe de altă parte, reglementează posibilitatea judecătorului sau procurorului de a se adresa Plenului, secţiilor, preşedintelui sau vicepreşedintelui, în calitatea acestora de titulari ai dreptului de a sesiza Inspecţia Judiciară. Asemenea modificări, atât de drept substanţial, cât şi de drept procedural în materia funcţionării CSM, prin semnificaţiile pe care le comportă, ar fi trebuit să constituie şi obiectul dezbaterii la Camera Deputaţilor, astfel că apreciem că nu au fost respectate cerinţele principiului bicameralismului; – art. I pct. 32 (inexistent în forma iniţială a legii, corespondent art. I pct. 32 la Camera Deputaţilor) completează lit. b) a art. 37 din lege (în privinţa căreia forma iniţială a legii prevedea abrogarea), în sensul că Plenul CSM aprobă lista localităţilor care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor, cu avizul conform al ministrului justiţiei, prin hotărâre care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Aceasta este o atribuţie nouă a Plenului CSM, ea fiind atribuită, în prezent, secţiilor CSM, care, potrivit art. 41 lit. c) din Legea nr. 317/2004, avizează proiectul de hotărâre a Guvernului cuprinzând lista localităţilor care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor. Considerăm că respectiva completare nu modifică substanţial soluţia legislativă adoptată de Camera Deputaţilor, referirea la adoptarea prin hotărâre, respectiv la necesitatea avizului ministrului justiţiei aducând un plus de claritate sub aspect procedural, având în vedere că, în prezent, Guvernul este autoritatea implicată în întocmirea acestor liste; – art. I pct. 44 din forma adoptată de Camera Deputaţilor, cu referire la introducerea alin. (8) la art. 46, potrivit căruia „termenele stabilite în prezentul articol sunt prevăzute sub sancţiunea decăderii“ este eliminat la Senat. Art. 46, în forma adoptată de cele două Camere, se referă la procedura obligatorie a cercetării disciplinare prealabile, efectuate de Inspecţia Judiciară, în cadrul atribuţiilor CSM în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor (capitolul IV secţiunea 4 din Legea nr. 317/2004). Prin urmare, în viziunea Camerei Deputaţilor, termenele prevăzute pentru efectuarea de către Inspecţia Judiciară a cercetării disciplinare prealabile (60 de zile de la dispunerea cercetării, cu posibilitatea prelungirii cu cel mult 30 de zile) erau termene de decădere, astfel că, prin depăşirea acestora, cercetarea disciplinară, aflată în curs de desfăşurare, înceta de drept. Observăm că aceleaşi norme sunt prevăzute la art. I pct. 40 din forma adoptată la Senat, însă se raportează la art. 45 din lege, care, în noua sa configuraţie, se referă la procedura verificării prealabile efectuate de Inspecţia Judiciară pentru a stabili dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare. Aşadar, procedura prealabilă cercetării disciplinare în sine este supusă unor termene de decădere, pe când procedura de efectuare a cercetării disciplinare nu. Sub acest aspect, semnalăm necesitatea unei proceduri unitare în materia exercitării acţiunii disciplinare, inclusiv referitor la natura procedurală a termenelor stabilite, astfel încât actul normativ să cuprindă soluţii coerente, care să servească unor concepţii juridice logice şi eficiente. În varianta Camerei Deputaţilor, ambele categorii de proceduri se raportau la anumite termene de decădere. Eliminarea operată de Senat asupra dispoziţiilor cuprinse la art. I pct. 44 din forma adoptată de Camera Deputaţilor este de natură a genera consecinţe substanţiale în planul activităţii Inspecţiei Judiciare, pe de o parte, şi asupra carierei magistratului supus cercetării disciplinare, pe de altă parte. Totodată, apreciem că procedura în cadrul acţiunii disciplinare (în toate etapele sale) ar trebui să fie unitară. Prin urmare, apreciem că intervenţia Senatului depăşeşte limitele bicameralismului, prin aceea că modifică în mod semnificativ concepţia primei Camere sesizate - Camera Deputaţilor; – art. I pct. 43 (existent parţial în forma iniţială, corespondent art. I pct. 45 la Camera Deputaţilor), cu referire la partea introductivă a alineatului (1) şi la lit. b) a art. 47, operează o modificare sub aspectul soluţiilor pe care le poate dispune inspectorul judiciar după efectuarea cercetării prealabile disciplinare, astfel: – soluţia prevăzută de Camera Deputaţilor viza clasarea sesizării, dacă aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul în care se constată, în urma efectuării verificării prealabile, că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare; – la Senat, această soluţie a fost eliminată şi înlocuită cu cea a respingerii sesizării, dacă inspectorul judiciar constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii. Constatăm că această modificare nu contravine, prin conţinutul său, principiului bicameralismului şi că a fost impusă de necesitatea respectării regulilor de tehnică legislativă şi a corelării legislative, în sensul că soluţia clasării sesizării în cazul în care se constată, în urma efectuării verificării prealabile, că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, se afla deja reglementată la art. I pct. 37 din forma legii adoptate de Senat, respectiv art. I pct. 38 din forma legii adoptate de Camera Deputaţilor, în cuprinsul art. 45 alin. (4) teza întâi. Aşadar, a fost evitată o dublare de text. Cu toate acestea, constatăm că, prin modificarea art. 47 alin. (1) lit. b) la Senat, în sensul introducerii soluţiei de respingere a sesizării, în locul celei de clasare, va avea loc o dublare normativă prin raportare la art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 317/2004, care nu este abrogat şi care are acelaşi conţinut ca şi cel de la lit. b). Practic, actualul text al lit. c) din art. 47 alin. (1) este preluat la art. 47 alin. (1) lit. b) din forma adoptată la Senat, cu păstrarea, însă, a textului iniţial preluat. Din acest punct de vedere, reglementarea de la art. I pct. 43 al legii examinate ridică probleme de constituţionalitate în privinţa respectării art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la principiul legalităţii, în componenta sa privind claritatea legii şi a respectării legii, în condiţiile în care art. 16 din Legea nr. 24/2000 conţine norme imperative privind evitarea paralelismelor; – art. I pct. 45 (inexistent în forma iniţială a legii, corespondent art. I pct. 47 la Camera Deputaţilor), cu referire la art. 47 alin. (4)-(7) din Legea nr. 317/2004, modifică conţinutul alin. (5) al art. 47 în sensul adăugării, ca obiect al contestaţiei, pe lângă rezoluţia inspectorului judiciar de respingere a sesizării (şi nu a clasării sesizării, cum este redactat în forma de la Camera Deputaţilor), dispusă în condiţiile enunţate la punctul anterior, şi a rezoluţiei inspectorului-şef de infirmare a rezoluţiei inspectorului judiciar (ca urmare a contestării rezoluţiei inspectorului judiciar). Aceasta este o completare ce se impunea, având în vedere Decizia CCR nr. 397/2014, menţionată în expunerea de motive, însă apreciem că şi această intervenţie ar fi trebuit supusă dezbaterii şi votului Camerei Deputaţilor; – art. I pct. 55 - prin care Senatul a introdus un nou articol, art. 53^1, care reglementează înfiinţarea şi atribuţiile comisiilor de lucru, cu rol de structuri pregătitoare de specialitate în cadrul CSM, având următorul conţinut: "ART. 53^1 (1) Pentru exercitarea atribuţiilor CSM prin intermediul Plenului şi al Secţiilor se organizează Comisii de lucru, cu rol de structuri pregătitoare de specialitate din care fac parte membrii consiliului. (2) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestora se stabilesc prin regulament elaborat de Plenul CSM, sau după caz, de secţiile corespunzătoare. (3) Comisiile de specialitate au următoarele atribuţii: a) analizează şi propun spre soluţionare puncte înscrise pe ordinea de zi a Plenului şi a secţiilor, cu excepţia celor în materie disciplinară şi de carieră; b) înaintează proiecte de hotărâre ce se supun includerii pe ordinea de zi a Plenului şi a secţiilor, cu excepţia celor în materie disciplinară şi de carieră cu caracter individual; c) în situaţia în care, în cadrul Comisiilor sunt puncte de vedere divergente şi nu se poate adopta proiectul de hotărâre prin consens, se va proceda la vot. Pe ordinea de zi vor fi înscrise proiecte alternative de hotărâre de soluţionare a punctelor de pe ordinea de zi a Plenului sau a secţiilor, cu menţionarea opiniei majoritare şi a opiniilor minoritare, după caz; d) analizează solicitările venite din partea membrilor, a asociaţiilor profesionale, o organizaţiilor societăţii civile, a altor autorităţi şi instituţii publice în domeniul de activitate al Consiliului şi stabilesc priorităţi de activitate tematică; e) alte atribuţii stabilite prin lege şi regulament." Norme care stabilesc înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea comisiilor şi colectivelor de lucru ale CSM se regăsesc, în prezent, în cap. VI^1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea CSM. Considerăm că introducerea în cuprinsul Legii nr. 317/2004, direct la Camera decizională, a unor dispoziţii ce vizează atribuţiile comisiilor de specialitate, fără ca acestea să fi făcut obiectul dezbaterii în Camera de reflecţie, încalcă principiul bicameralismului. Totodată, observăm că plasarea acestui articol 53^1 la finalul cap. IV - Atribuţiile CSM secţiunea 4 - Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor nu corespunde rigorilor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 la art. 53 alin. (2), potrivit cărora „Succesiunea şi gruparea dispoziţiilor de fond cuprinse în actul normativ se fac în ordinea logică a desfăşurării activităţii reglementate, asigurându-se ca prevederile de drept material să preceadă pe cele de ordin procedural“. Astfel, aşezarea prevederilor privind comisiile de lucru ale CSM la finalul secţiunii care detaliază procedura desfăşurării cercetării disciplinare, şi nu în cadrul unei secţiuni anterioare (secţiunea 1 - Dispoziţii comune, a capitolului IV - Atribuţiile CSM), nu conferă actului normativ, în ansamblul său, coerenţa şi logica reglementării impuse de Legea nr. 24/2000. Prin urmare, se pune în discuţie încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, privind principiul legalităţii, cu referire la obligaţia respectării normelor imperative ale Legii nr. 24/2000 şi a principiului bicameralismului; – art. I pct. 56 (existent într-o altă redactare în forma iniţială a legii, corespondent art. I pct. 57 la Camera Deputaţilor), cu referire la art. 54 alin. (1) din lege, introduce sintagma „beneficiind de aceleaşi drepturi şi obligaţii“, cu referire la membrii aleşi ai CSM - judecători şi procurori şi reprezentanţi ai societăţii civile -, precum şi teza potrivit căreia „Membrii CSM desfăşoară activitate permanentă şi nenormată, şi au calitatea de demnitar“, spre deosebire de forma adoptată de Camera Deputaţilor, potrivit căreia „Judecătorii şi procurorii, membri ai CSM, au calitatea de demnitari“, care corespunde cu soluţia legislativă în prezent în vigoare. Observăm că sintagma „beneficiind de aceleaşi drepturi şi obligaţii“ conţine un grad de imprecizie, în sensul că nu menţionează şi categoria de titulari originari ai acelor drepturi şi obligaţii la care se face referire [singurul înţeles logic al sintagmei folosite în mod singular, fără termen de raportare, fiind, în acest caz, de „drepturi şi obligaţii egale“ ale magistraţilor şi care există în prezent în alin. (3) al art. 54 din Legea nr. 317/2004, sub aspectul calităţii acestora de demnitari]. Dincolo de aceste nuanţări semantice, ce nu ar trebui să apară în limbajul juridic, care trebuie să fie clar, concis şi fără echivoc, constatăm, pe fond, că intervenţia Senatului a extins, practic, categoria membrilor CSM ce se bucură şi de calitatea de demnitar şi la ceilalţi membri, respectiv membrii desemnaţi - cei 2 reprezentanţi ai societăţii civile. Această soluţie propusă şi adoptată de Senat, fiind o soluţie de fond ce caracterizează statutul membrilor CSM, apreciem că ar fi trebuit dezbătută şi de Camera Deputaţilor, în caz contrar fiind încălcat principiul bicameralismului; – art. I pct. 57 şi pct. 58 introduce două noi texte în forma legii adoptate de Camera Deputaţilor, respectiv alin. (2^1) şi alin. (6) la art. 54 din lege. Astfel, prin alin. (2^1) al art. 54 este preluată, parţial, soluţia cuprinsă în actualul alin. (2) al art. 54, cu privire la incompatibilitatea calităţii de membru ales al CSM, reprezentant al societăţii civile, cu cea de parlamentar, ales local, funcţionar public, judecător sau procuror în activitate, notar public, avocat, consilier juridic sau executor judecătoresc în exerciţiu, la care se adaugă mediator, arbitru, practician în insolvenţă, grefier, consilier de probaţiune şi alte profesii juridice reglementate de lege, precum şi faptul că exercitarea calităţii de membru ales al CSM, reprezentant al societăţii civile, reprezintă vechime în specialitate recunoscută în profesiile juridice. Se constată, aşadar, utilizarea unei terminologii inadecvate, deoarece o calitate nu poate reprezenta vechime în specialitate, ci doar durata exercitării mandatului în respectiva calitate. De asemenea, întrucât alin. (2) al art. 54 din Legea nr. 317/2004 - care face referire la incompatibilitatea aplicată membrilor aleşi ai CSM, reprezentanţi ai societăţii civile - nu este abrogat şi se menţine în vigoare în aceeaşi formă, rezultă că, prin introducerea alin. (2^1), având, parţial, acelaşi conţinut, în perspectiva viitoarei promulgări a legii supuse controlului, există o dublare de reglementare a acestor aspecte. Această modalitate de legiferare nu este în concordanţă cu exigenţele principiului legalităţii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea legii, prin raportare la prevederile art. 16 - referitor la evitarea paralelismelor - din Legea nr. 24/2000. Totodată, nu se poate omite o inconsecvenţă terminologică a legiuitorului, ce poate genera confuzie în procesul de interpretare şi aplicare a legii, în sensul că, în cuprinsul art. 54 alin. (2^1), se utilizează sintagma de „membru ales al CSM“ cu referire la cei 2 reprezentanţi ai societăţii civile, în timp ce la art. 24 alin. (1) şi (2) din lege, astfel cum se preconizează a fi modificată prin art. I pct. 19 din legea examinată, acelaşi legiuitor utilizează sintagma „membrii desemnaţi“ pentru aceeaşi categorie de membri ai CSM. Cât priveşte alin. (6) al art. 54 din lege - al doilea text introdus la Senat - acesta reglementează, pe de o parte, faptul că membrii aleşi ai CSM, reprezentanţi ai societăţii civile, nu participă la şedinţele secţiilor CSM, şi, pe de altă parte, care sunt îndatoririle lor specifice, enumerate la lit. a)-c), dintre care ultima prevede „monitorizează respectarea obligaţiilor CSM de transparenţă de asigurare a accesului publicului la informaţii şi soluţionare a petiţiilor în raport cu societatea civilă şi întocmesc un raport anual pe care îl publică pe pagina de internet a Consiliului.“ Apreciem că, datorită semnificaţiei deosebite pe care o au atribuţiile în configurarea statutului membrilor CSM, reprezentanţi ai societăţii civile, acestea ar fi trebuit să constituie obiectul dezbaterii şi în Camera Deputaţilor şi nu să fie adoptate direct de Camera decizională. Mai mult decât atât, o contradicţie flagrantă se instituie în corpul aceluiaşi act normativ, întrucât, potrivit art. 56 alin. (6) astfel modificat prin art. I pct. 58 din legea examinată - şi în acord cu prevederile art. 133 alin. (2) lit. b) din Constituţie -, cei 2 reprezentanţi ai societăţii civile nu participă la şedinţele secţiilor pentru judecători, respectiv, pentru procurori, însă, potrivit art. 24 alin. (1) şi (2) din lege, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 19, aceştia fac parte din adunarea electivă pentru alegerea preşedintelui Secţiei pentru judecători, respectiv a preşedintelui Secţiei pentru procurori. Prin urmare, sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5), în componenta sa referitoare la calitatea legii şi ale art. 133 alin. (2) lit. b); – art. I pct. 59 (prezent în forma iniţială a legii, ca soluţii de principiu, corespondent art. I pct. 58 la Camera Deputaţilor), cu referire la art. 55 alin. (1)-(5) din Legea nr. 317/2004 şi care vizează procedura revocării din funcţia de membru ales al CSM, operează o modificare a alin. (2) al art. 55, în sensul că stabileşte competenţa secţiei corespunzătoare a CSM - şi nu a plenului, cum era prevăzut în forma iniţiatorului şi în forma adoptată de Camera Deputaţilor - de a constata incidenţa a două cazuri de revocare din funcţia de membru ales al CSM [şi anume cele prevăzute la art. 55 alin. (1) lit. a) şi b)], la sesizarea majorităţii judecătorilor care compun Secţia pentru judecători sau, după caz, a majorităţii procurorilor care compun Secţia pentru procurori, precum şi la sesizarea unei adunări generale. De asemenea, se remarcă eliminarea, faţă de forma adoptată de Camera Deputaţilor, a dreptului unor asociaţii profesionale a magistraţilor de a sesiza plenul CSM. Apreciem că modificarea competenţei Plenului CSM, în sensul atribuirii competenţei de revocare a unui membru ales al CSM secţiei corespunzătoare a CSM, încalcă statutul CSM, consacrat de art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (1) şi (4) din Constituţie, în sensul ştirbirii rolului său de garant al independenţei justiţiei, rol exercitat în calitate de entitate unică, ce reuneşte şi reprezintă, sub forma unui consiliu colegial, colectiv, atât magistraţii judecători, cât şi magistraţii procurori. Datorită semnificaţiei majore pe care o are această soluţie juridică asupra rolului CSM, constatăm că dispoziţiile art. I pct. 59 au fost adoptate de Senat cu încălcarea principiului bicameralismului. Cât priveşte noua instituţie a „retragerii încrederii“, prevăzută la art. 55 alin. (1) lit. c) ca fiind al treilea caz de revocare din funcţia de membru al CSM, se constată că aceasta înlocuieşte cazul de revocare constând în „neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii“, sintagmă constatată de Curtea Constituţională ca fiind lipsită de previzibilitate, motiv pentru care a statuat, prin Decizia nr. 196/2013, neconstituţionalitatea art. 55 alin. (4) şi (9) din Legea nr. 317/2004. În analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, vom arăta că nici această instituţie nou-creată, a „retragerii încrederii“, nu corespunde, datorită gradului ridicat de ambiguitate al acestei noi sintagme, considerentelor cuprinse în decizia CCR mai sus menţionată, fiind şi aceasta, la rândul ei, contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie; – art. I pct. 67 din forma adoptată de Camera Deputaţilor, prin care este modificat titlul cap. VII din Legea nr. 317/2004, care viza „Organizarea Inspecţiei Judiciare şi statutul inspectorilor judiciari“ şi care este eliminat la Senat. În forma adoptată de Camera Deputaţilor, noua denumire a titlului cap. VII a devenit „Înfiinţarea şi organizarea Consiliului Naţional de Integritate a judecătorilor şi procurorilor şi Inspecţiei Judiciare şi statutul inspectorilor judiciari“. Este de observat că, deşi la Camera Deputaţilor este propusă şi adoptată această modificare de denumire a titlului amintit, nicio prevedere din cuprinsul textelor adoptate de prima Cameră sesizată nu face vreo referire la această entitate - Consiliul Naţional de Integritate a judecătorilor şi procurorilor, a cărei înfiinţare era prevăzută, de lege lata, doar în forma iniţială a legii. Prin urmare, modificarea operată la Senat, în sensul eliminării respectivei denumiri a titlului capitolului VII din lege, a fost impusă de logica reglementării şi normele de tehnică legislativă şi nu afectează soluţiile juridice vizate de Camera Deputaţilor; – art. I pct. 68 (inexistent în forma iniţială a legii, corespondent art. I pct. 68 de la Camera Deputaţilor) cuprinde modificări ale art. 65 - text referitor la Inspecţia Judiciară - în sensul că introduce două noi alineate, alin. (4) şi (5). Potrivit alin. (4), inspectorul-şef aprobă, prin regulament, normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie (în redactarea în vigoare a Legii nr. 317/2004, acestea se aprobă, la propunerea inspectorului-şef, prin regulament adoptat prin hotărâre a Plenului CSM, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I). Textul nou-introdus la Senat realizează, practic, un transfer de competenţă de la Plenul CSM către inspectorul-şef, această dispoziţie nefiind, aşadar, supusă dezbaterii şi în faţa Camerei Deputaţilor. Considerăm că, dacă se dorea consolidarea statutului Inspecţiei judiciare, această soluţie legislativă de substanţă trebuia dezbătută şi la Camera Deputaţilor. Alin. (5) al art. 65, nou-introdus la Senat prin art. I pct. 68, nu aduce un element de noutate în materie, ci inserează, în acest articol, prevederea referitoare la calitatea de ordonator principal de credite a inspectorului-şef, având în vedere că această atribuţie este expres prevăzută la art. 69 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 317/2004, care se menţine în vigoare. Se observă însă că, prin menţinerea art. 69 alin. (1) lit. c) în cuprinsul Legii nr. 317/2004, se creează un nou caz de paralelism legislativ, în raport de reglementarea preconizată la art. 66 alin. (5), din aceeaşi lege, ceea ce nu corespunde exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie; – art. I pct. 71 (inexistent în forma iniţială a legii şi în forma de la Camera Deputaţilor) operează două modificări la alin. (6) şi (7) ale art. 66 din Legea nr. 317/2004, şi anume: la alin. (6), se arată că numărul maxim de posturi pentru aparatul Inspecţiei Judiciare poate fi modificat prin hotărâre a Guvernului, la propunerea inspectorului-şef [(în prezent este prevăzută, în plus, şi condiţia existenţei avizului CSM], iar la alin. (7) se prevede că finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale Inspecţiei Judiciare se asigură integral de la bugetul de stat (în prezent există, în plus, precizarea că fondurile destinate Inspecţiei Judiciare sunt evidenţiate distinct în bugetul CSM). Apreciem că aceste două intervenţii nu sunt de natură a încălca exigenţele principiului bicameralismului. Remarcăm însă crearea unei incoerenţe legislative, contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie şi prevederilor Legii nr. 24/2000, prin aceea că, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 317/2004 prin prezenta propunere legislativă, aceasta nu mai prevede un număr maxim de 70 de posturi, aşa cum impunea art. 66 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, modificat în sensul că „Inspecţia judiciară funcţionează cu un număr de posturi necesar care să-i asigure îndeplinirea activităţii în condiţii optime“. Aşadar, este greu de înţeles cum legiuitorul a exprimat, prin lege, voinţa sa de a elimina numărul maxim de posturi (anterior prevăzut), însă acesta poate fi, totuşi, modificat prin hotărâre a Guvernului, din moment ce acesta nu este prestabilit prin niciun act normativ. Ca atare, se pune în discuţie încălcarea standardelor de calitate a legii; – art. I pct. 72 (la Senat, corespondent art. I pct. 71 la Camera Deputaţilor) operează o modificare a art. 67 alin. (1) din lege, în sensul că inspectorul-şef este numit de Plenul CSM exclusiv dintre inspectorii judiciari în funcţie (nu şi dintre judecătorii în funcţie, aşa cum a prevăzut Camera Deputaţilor), pe baza unui concurs. Apreciem că eliminarea sintagmei „dintre judecătorii în funcţie“ a fost impusă de exigenţele de tehnică legislativă şi logica reglementării, deoarece art. 65 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 de la Senat şi de la Camera Deputaţilor, arată că Inspecţia judiciară este condusă de un inspector-şef-judecător numit prin concurs organizat de CSM. Prin urmare, apreciem că nu sunt întrunite condiţiile stabilite de instanţa de contencios constituţional pentru încălcarea principiului bicameralismului, modificarea în cauză nefiind una de substanţă; – art. I pct. 84 introduce, la Senat, în plus faţă de forma adoptată de Camera Deputaţilor la art. I pct. 83, şi modificarea alin. (5) al art. 76 din lege, în sensul că „Hotărârea secţiei prevăzută la alin. (3) poate fi atacată la Plenul CSM în termen de 15 zile de la comunicare. Hotărârea Plenului poate fi atacată cu contestaţie la Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în acelaşi termen; hotărârea instanţei este definitivă.“ Prin hotărârea prevăzută la alin. (3), secţia corespunzătoare, fiind sesizată cu raportul de inspecţie întocmit în urma verificărilor privind buna reputaţie a magistratului, constată îndeplinirea sau neîndeplinirea de către acesta a condiţiei de bună reputaţie sau dispune retrimiterea raportului în vederea completării verificărilor. Potrivit art. 76 alin. (5) din actuala reglementare, această hotărâre a secţiei corespunzătoare poate fi atacată cu contestaţie, la Plenul CSM, în timp ce, potrivit modificărilor adoptate de Senat la art. I pct. 84 al legii examinate, dispare denumirea căii de atac. De asemenea, potrivit actualei reglementări, hotărârea Plenului CSM, prin care se soluţionează calea de atac a contestaţiei, poate fi, la rândul său, supusă recursului, înaintat Secţiei de contencios administrativ a ÎCCJ. Potrivit modificărilor adoptate de Senat la art. I pct. 84 al legii examinate, calea de atac a recursului este înlocuită cu cea a contestaţiei, competenţa materială de soluţionare fiind menţinută. Observăm că intervenţia operată la Senat nu modifică soluţia juridică a existenţei unui dublu grad de jurisdicţie (două căi de atac) în privinţa acestor hotărâri, însă nedefinirea primei căi de atac - către Plenul CSM - poate genera dificultăţi în procesul de interpretare şi aplicare a acestui text. De asemenea, observăm că se menţine în vigoare art. 29 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 317/2004, în temeiul căruia hotărârile prevăzute la alin. (5) - respectiv hotărârile Plenului CSM privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor - pot fi atacate cu contestaţie de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Contestaţia se judecă în complet format din 3 judecători. Or, o hotărâre referitoare la buna reputaţie a magistratului are o legătură directă şi indisolubilă asupra carierei şi drepturilor acestuia, astfel că procedura distinctă este menită să creeze confuzii în procesul de aplicare. Totodată, constatăm că se menţine în vigoare art. 76 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, potrivit căruia „pe parcursul procedurii de verificare şi constatare a îndeplinirii condiţiei de bună reputaţie, secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la finalizarea procedurii, dacă exercitarea în continuare a funcţiei ar putea afecta desfăşurarea cu imparţialitate a procedurilor de verificare sau dacă aceste proceduri sunt de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiţiei.“ Această soluţie juridică este identică cu cea examinată de CCR prin Decizia nr. 774/2015, referitoare la art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, potrivit căruia „Pe durata procedurii disciplinare, secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcţiei ar putea afecta desfăşurarea cu imparţialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiţiei.“ Curtea a constatat că aceste dispoziţii sunt constituţionale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare. Deşi în expunerea de motive a propunerii legislative este invocată şi Decizia nr. 774/2015, constatăm că legiuitorul nu a examinat riguros Decizia Curţii, menţinând acelaşi viciu de neconstituţionalitate, însă în cuprinsul altui text din acelaşi act normativ, care reglementează aceeaşi soluţie legislativă constatată de CCR ca fiind neconstituţională. Or, în opera de legiferare, Parlamentul are obligaţia de a fi vigilent şi preventiv în a adopta soluţii vădit neconstituţionale, pentru a preîntâmpina invocarea unor excepţii de neconstituţionalitate şi încărcarea rolului Curţii Constituţionale în privinţa unor chestiuni de drept constituţional anterior tranşate în jurisprudenţa Curţii; – art. III - introdus la Senat, a fost impus de necesitatea corelării prevederilor cuprinse în legea adoptată cu ansamblul legislaţiei în vigoare în materie de salarizare. Sintetizând analiza comparativă expusă mai sus, constatăm că în cadrul procesului legislativ desfăşurat la Senat a fost operat un număr de 25 de modificări, completări sau abrogări, dintre care 16 cu semnificaţie deosebită în economia şi filosofia legii. Toate aceste modificări, completări sau abrogări operate direct de Senat, fără a fi supuse dezbaterii Camerei Deputaţilor, deturnează, fiecare în parte, dar şi împreună, în totalitatea lor, voinţa primei Camere sesizate, precum şi scopul iniţial şi principal al propunerii legislative. Or, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Curtea a constatat, de pildă, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937/22.11.2016, paragrafele 30 şi 31, că Legea fundamentală nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Camerei Deputaţilor sau, după caz, a Senatului şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării. De asemenea, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008). Totodată, alin. (4) şi (5) ale art. 75 din Constituţie prevăd modul de rezolvare a posibilelor «conflicte de competenţă» între prima Cameră sesizată şi Camera decizională, dar nu există un text în Constituţie care să permită Camerei decizionale să se îndepărteze de la «limitele sesizării» date de soluţia adoptată de către prima Cameră sesizată. Constatând că „diferenţele de conţinut juridic dintre forma proiectului de lege adoptat de (...) primă Cameră sesizată, şi a legii adoptate de (...) Cameră decizională, sunt de natură să încalce principiul bicameralismului, în sensul că forma finală a legii, în redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod substanţial de forma adoptată de Camera de reflecţie“, Curtea a constatat că aceasta „echivalează practic cu excluderea acesteia din urmă de la procesul de legiferare. Or, legea trebuie să fie rezultanta manifestării de voinţă concordante a ambelor Camere ale Parlamentului.“ (Decizia nr. 1.575/7.12.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908/21.12.2011). Este adevărat, aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008, că, în dezbaterea unei iniţiative legislative, Camerele au un drept propriu de decizie asupra acesteia, dar principiul bicameralismului nu poate fi respectat decât atât timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formă ale iniţiativei legislative. Efectuând un examen comparativ asemănător celui de faţă, Curtea, prin Decizia nr. 624/2016, mai sus indicată, a observat că, pe de o parte, prima Cameră sesizată - Camera Deputaţilor - a adus completări legii iniţiate de Guvern în 4 puncte, modificând 6 articole ale Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011. Pe de altă parte, Camera decizională - Senatul - a adus completări legii iniţiate de Guvern în 23 de puncte, modificând 8 articole ale Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011. Curtea a constatat, astfel, că legea, în redactarea pe care a adoptat-o Senatul, se îndepărtează în mod substanţial atât de textul adoptat în Camera Deputaţilor, cât şi de obiectivele urmărite de iniţiativa legislativă. Prin modificările aduse, Senatul a reglementat cu privire la 5 articole din Legea nr. 1/2011, care nu au fost niciodată, în nicio formă, puse în dezbaterea Camerei Deputaţilor, ca prima Cameră sesizată. Observând că aceste modificări sunt semnificative, de substanţă, vizând principalele competenţe ale organismelor implicate în procedurile de acordare a titlurilor ştiinţifice de doctor, Curtea a constatat că Senatul nu a respectat procedura constituţională şi regulamentară de adoptare a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, fapt ce determină neconstituţionalitatea acesteia, în integralitatea sa, prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea fundamentală (paragrafele 36-40). Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea a statuat că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Or, din examinarea dispoziţiilor deduse controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că majoritatea soluţiilor adoptate de Senat nu a făcut obiectul iniţiativei legislative şi nu a fost dezbătută în Camera Deputaţilor. Cu alte cuvinte, Senatul, adoptând Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, contrar art. 61 din Constituţie (Decizia nr. 624/2016). Considerăm că şi în cazul prezentei obiecţii de neconstituţionalitate trebuie aplicat acelaşi raţionament, mutatis mutandis, din moment ce, din analiza comparativă dintre forma iniţială a legii, forma legii adoptate de prima Cameră şi cea adoptată de Senat (trimisă la promulgare), se constată următoarele diferenţe: În forma sa iniţială, propunerea legislativă viza abrogarea, modificarea sau completarea unui număr de 12 articole din Legea nr. 317/2004, precum şi modificarea cap. VII din lege, în sensul reglementării înfiinţării şi organizării Consiliului Naţional de Integritate a Judecătorilor şi Procurorilor şi Inspecţiei Judiciare şi statutul inspectorilor judiciari. În procesul legislativ desfăşurat la Camera Deputaţilor a fost introdus un număr de 159 de amendamente (admise în raportul comisiei), faţă de forma iniţiatorului. În raport de forma legii adoptate de Senat, asupra Legii nr. 317/2004 s-au efectuat, în total, 152 de intervenţii, reprezentând 102 modificări, 35 completări (texte noi) şi 15 abrogări. La Senat a fost propus, sub formă de amendamente, şi admis un total de 25 de intervenţii asupra legii în forma adoptată de Camera Deputaţilor, 16 dintre acestea reprezentând modificări de substanţă, care prezintă deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma adoptată de Camera Deputaţilor, cum ar fi: transferul unor atribuţii ale Plenului CSM către secţiile sale, modificările aduse statutului membrilor CSM şi celor ai Inspecţiei Judiciare, unele modificări ale procedurii vizând fie exercitarea unor căi de atac, fie acţiunea disciplinară. Toate aceste modificări/completări reprezintă elemente esenţiale ale Legii privind Consiliul Superior al Magistraturii, de natură a-i reconfigura filosofia, scopul şi obiectivele. Modificările aduse asupra modului de organizare şi funcţionare a CSM nu pot avea o reală legitimitate, de vreme ce nu au constituit şi obiectul de dezbatere a primei Camere sesizate - Camera Deputaţilor. Aşadar, ca şi în cazul Deciziei nr. 624/2016, mai mult de jumătate dintre intervenţiile de la Senat reprezintă soluţii juridice noi, ce au fost sustrase dezbaterii Camerei Deputaţilor şi care relevă aspecte importante asupra scopului iniţial al legii şi filosofiei sale, în ansamblu. Astfel, sunt îndeplinite, atât sub aspect calitativ, cât şi cantitativ, cele două condiţii cumulative, constând în existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, şi existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte. Aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, principiul bicameralismului presupune conlucrarea celor două Camere şi aportul specific al fiecăreia dintre acestea la procesul de elaborare a actelor normative. Aceasta nu poate determina, însă, ignorarea, de către Camera decizională, a rolului fundamental de legiuitor, pe care deopotrivă îl are, în cadrul sistemului bicameral, şi Camera de reflecţie. Principiul bicameralismului nu poate fi interpretat decât cu loialitate faţă de litera şi spiritul Constituţiei, în ansamblul său, ca Act fundamental al oricărui stat de drept. Curtea Constituţională, în virtutea rolului său de garant al respectării Constituţiei, a interpretat prevederile fundamentale ale art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 cu respectarea acestui principiu al loialităţii şi a dezvoltat principiul bicameralismului, configurându-i, pe cale jurisprudenţială, semnificaţia, limitele şi criteriile constituţionale de evaluare. Nu de puţine ori, Curtea a constatat, în urma unei analize comparative riguroase, raportate la aceste condiţii de rang constituţional, că autoritatea legiuitoare a eşuat în a le respecta. Deciziile Curţii se impun cu aceeaşi forţă nu numai Parlamentului, dar şi Curţii Constituţionale înseşi, aceasta fiind obligată a nu se abate de la propriile judecăţi cu valoare de principiu. Aplicând toate aceste considerente, raportat la prezenta cauză, constatăm că legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului. Având în vedere argumentele mai sus prezentate, care demonstrează temeinicia criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă formulate prin raportare la prevederile art. 61 alin. (2), art. 64 şi ale art. 65 din Legea fundamentală, apreciem că obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă, iar Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii declarată ca fiind neconstituţională, în ansamblul său. II. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă II.1. În dezacord cu soluţia majoritară de respingere, ca neîntemeiată, a obiecţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. I pct. 48 din legea supusă controlului, considerăm, aşa cum susţin şi autorii sesizării, că acest text contravine exigenţelor de calitate a legii, impuse de principiul legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, pentru următoarele motive: Articolul I pct. 48, cu referire la introducerea art. 48^1, este criticat, în cuprinsul sesizării formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, prin aceea că nesocoteşte exigenţele de calitate a normei juridice, impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, mai exact generează imprevizibilitatea şi neclaritatea textului de lege, utilizând sintagmele cu o largă semnificaţie „cauze urgente“ şi „interes public deosebit“, fără a le explicita. În primul rând, din analiza sistematică a actului normativ supus controlului se constată că la punctul anterior (47) al art. I din acesta, este dispusă abrogarea art. 48 din Legea nr. 317/2004. Articolul 48^1 este introdus, prin urmare, după art. 48 - articol abrogat prin art. I pct. 47 - această manieră de redactare făcând greu de înţeles logica legiuitorului de a introduce un nou text, numerotat diferit, în loc de a modifica, pur şi simplu, conţinutul actualului art. 48, în sensul celor cuprinse la art. 48^1 din legea criticată. Şi sub acest aspect, considerăm că, în dezacord cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, nu au fost respectate exigenţele normelor de tehnică legislativă. Noul text introdus reglementează - cu privire la procedura cercetării disciplinare efectuate de Inspecţia Judiciară - posibilitatea stabilirii unor termene mai scurte decât cele prevăzute la art. 45 şi art. 46 (în configuraţia preconizată prin legea examinată), în condiţiile în care numai termenele prevăzute la art. 45 - referitoare la etapa verificărilor prealabile cercetării disciplinare, sunt prevăzute sub sancţiunea decăderii. Astfel, potrivit textului criticat, "(1) În cauzele urgente sau care prezintă un interes public deosebit, Secţia pentru judecători sau Secţia pentru procurori a CSM, după caz, poate stabili termene mai scurte decât cele prevăzute la art. 45 şi art. 46. În aceste cauze, prelungirea poate fi acordată, la cererea inspectorului judiciar, de către Secţia pentru judecători sau Secţia pentru procurori a CSM, după caz.(2) În situaţiile prevăzute la alin. (1), inspectorul-şef, din oficiu, poate dispune reducerea termenelor prevăzute de lege." Art. 45, în forma modificată prin art. I pct. 37 din legea examinată, se referă la etapa verificărilor prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecţiei judiciare, termenul general prevăzut pentru finalizarea verificărilor fiind de cel mult 45 de zile de la data sesizării Inspecţiei judiciare, potrivit alin. (1). Inspectorul-şef poate dispune prelungirea termenului, cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură. Art. 46, în forma modificată prin art. I pct. 42, se referă la cercetarea disciplinară care se efectuează în termen de 60 de zile de la data dispunerii acesteia şi care se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură. În acest caz, textul nu precizează cine poate dispune prelungirea termenului. Constatăm, în urma lecturării acestor texte, încă o dată, o contradicţie flagrantă cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul exigenţelor de calitate a legii şi a regulilor de redactare a normelor legislative. Astfel, alin. (1) prima teză a art. 48^1 utilizează sintagmele cu un înţeles general, nedefinit, „cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit“, fără a reglementa anumite criterii aplicabile pentru determinarea urgenţei sau a incidenţei interesului public deosebit, lăsând loc arbitrariului în selecţia acelor cazuri în care s-ar putea acorda termene mai scurte decât cele generale, prevăzute la art. 45 şi art. 46. Prin urmare, persoana vizată de acţiunea disciplinară nu poate configura, sub aspect procedural, mai exact al termenelor aplicate, care va fi traseul şi durata procedurilor iniţiate de Inspecţia judiciară. Teza finală a alin. (1) al art. 48^1 este în flagrantă contradicţie cu prima teză, chiar dacă se raportează la aceasta, prin utilizarea sintagmei „în aceste cauze“. Astfel, deşi prima teză face referire la termene mai scurte decât cele stabilite, cu titlu de regulă, la art. 45 şi 46, teza a doua vorbeşte de prelungirea acestora, şi nu de scurtarea acestora, cum ar fi fost logic. Potrivit textului criticat, prelungirea poate fi acordată, la cererea inspectorului judiciar, de una dintre cele două secţii, după caz. Or, posibilitatea de prelungire a acestor termene este deja reglementată la art. 45, fiind precizat că inspectorul-şef poate dispune prelungirea termenului (de cel mult 45 de zile), cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură. Teza finală ar putea avea incidenţă, eventual, doar în privinţa procedurii reglementate la art. 46, din cuprinsul căruia lipseşte dispoziţia referitoare la persoana/organul competent să dispună prelungirea termenului. Se pare că abia alin. (2) prevede ipoteza parţial corectă, respectiv cea a reducerii termenelor, care poate fi dispusă, din oficiu, de către inspectorul-şef. Dar, confuzia este în continuare menţinută, deoarece alin. (2) face trimitere la întregul alin. (1), deci inclusiv la teza finală, în care se reglementează procedura prelungirii termenelor, de către una dintre Secţii, la cererea inspectorului-judiciar. Dacă ar fi să găsim textului mai sus citat un minim sens logic, am putea înţelege că termenele prevăzute la art. 45 şi art. 46 pot suferi atât reduceri, cât şi prelungiri, în cauze urgente sau care prezintă un interes deosebit. Însă acest demers este întrerupt de lipsa unei coerenţe juridice şi logice, deoarece, pe de o parte, procedura de acordare a prelungirii este reglementată distinct, la art. 45 şi art. 46 (în acest ultim caz, referitor la cercetarea prealabilă disciplinară, textul nu reglementează cine poate dispune prelungirea, ci doar termenul maxim pentru care se poate dispune prelungirea), iar, pe de altă parte, art. 48^1 cuprinde două soluţii diferite în privinţa persoanei competente sau organului competent să dispună reducerea termenelor: secţia pentru procurori sau secţia pentru judecători, după caz, la cererea inspectorului judiciar - la alin. (1) prima teză, şi, respectiv, inspectorul-şef, din oficiu - la alin. (2). Având în vedere că semnificaţia sintagmelor „cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit“ nu este definită, este greu de înţeles cum în aceste cauze se justifică solicitarea prelungirii unor termene şi este cel puţin discutabilă reglementarea unor proceduri asimetrice referitoare la prelungirea, respectiv la reducerea termenelor specifice acţiunii disciplinare. Totodată, observăm că, dacă în cazul termenelor reglementate la art. 45 şi 46, prelungirea acestora se dispune numai în cazuri temeinic justificate, în ipoteza reglementată de art. 48^1 nu există niciun fel de obligaţie a celui ce solicită reducerea termenelor de a demonstra urgenţa cauzei sau a interesului public deosebit, din moment ce nu există criterii de determinare. În concluzie, considerăm că textul, în integralitatea lui, este lipsit de logica juridică a unei reglementări coerente, previzibile, care să ofere destinatarului său soluţii clare de urmat, fiind contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. Aşa fiind, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 48 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii trebuia admisă. II.2. În privinţa obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 34 din legea examinată, respinsă, ca inadmisibilă, prin votul majoritar al Curţii, considerăm că aceasta trebuia analizată pe fond şi admisă, pentru următoarele considerente: În opinia majoritară s-a susţinut că motivul respingerii ca inadmisibilă a obiecţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 34 din legea examinată constă în faptul că „autorii sesizării nu au formulat o minimă argumentare din care să rezulte în ce constă pretinsul conflict dintre aceste norme legale şi cele constituţionale“, motiv pentru care Curtea nu poate efectua un examen de constituţionalitate a acestor prevederi, întrucât, în caz contrar, ar încălca prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (a se vedea paragraful 145 din prezenta decizie). Cu toate acestea, în Dosarul nr. 2.955A/2017 (la care s-a conexat Dosarul nr. 2.964A/2017) şi în care s-a pronunţat Decizia nr. 45 din 30.01.2018 - nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, decizie referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor -, deşi instanţa de contencios constituţional a fost confruntată cu o situaţie similară [Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal a criticat dispoziţiile art. I pct. 44, pct. 87 şi pct. 88 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, în motivare susţinând doar că aceste prevederi au fost adoptate contrar considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 375 din 6.07.2005 cu referire expresă numai la „nesocotirea competenţelor Preşedintelui României în privinţa numirii în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, conform art. 94 lit. c) din Constituţia României“], Curtea nu a respins obiecţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, ci a efectuat controlul de constituţionalitate: - sub aspectul competenţelor Preşedintelui României în ce priveşte numirea preşedintelui, a vicepreşedinţilor şi a preşedinţilor de secţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; – sub aspectul dreptului Preşedintelui României de a refuza motivat numirea preşedintelui, a vicepreşedinţilor şi a preşedinţilor de secţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi de a refuza motivat numirea în funcţiile de conducere de rang înalt de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, deşi toate aceste aspecte nu au fost criticate punctual de titularul dreptului de sezină (a se vedea paragrafele 160-165 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30.01.2018). Revenind la prezenta cauză, art. I pct. 34 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii este criticat, în sesizarea formulată de cei 52 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal din perspectiva încălcării normelor constituţionale ale art. 134 alin. (1). Textele de lege avute în vedere de autorii sesizării sunt cele ale art. 40 alin. (1) lit. b) şi d) şi, respectiv, ale art. 40 alin. (2) lit. a) şi d), astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 34 din legea examinată. Aceste dispoziţii prevăd următoarele: "ART. 40 (1) Secţia pentru judecători a CSM are următoarele atribuţii referitoare la cariera judecătorilor: (...) b) propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi revocarea din funcţie a preşedintelui şi vicepreşedinţilor ÎCCJ; (...) d) propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor. (...) (2) Secţia pentru procurori a CSM are următoarele atribuţii referitoare la cariera procurorilor: a) la propunerea ministrului justiţiei, înaintează Preşedintelui României propunerea pentru numirea procurorului general al PÎCCJ, prim-adjunctului şi adjunctului acestuia, procurorului şef al DNA, adjuncţii acestuia, procurorului şef al DIICOT şi adjuncţii acestora; (...) d) propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a procurorilor;" În examinarea criticilor ce vizează art. I pct. 34 din legea supusă controlului vom analiza următoarele trei aspecte: a) atribuţia secţiei pentru judecători, respectiv a secţiei pentru procurori de a propune numirea şi eliberarea din funcţie a judecătorilor, respectiv a procurorilor, astfel cum prevăd art. 40 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. d) din lege; b) atribuţia secţiei pentru judecători a CSM de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi revocarea din funcţie a preşedintelui şi vicepreşedinţilor ÎCCJ, cu excepţia preşedinţilor de secţii ai ÎCCJ, pe care îi numeşte şi îi revocă direct, astfel cum prevede art. 40 alin. (1) lit. b) şi c); c) modalitatea de numire şi revocare a procurorilor de grad înalt - soluţii legislative prevăzute de art. 40 alin. (2) lit. a) şi b). a) În privinţa numirii şi a eliberării din funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, Constituţia României consacră o prevedere expresă - art. 134 alin. (1) -, potrivit căreia „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii“. În ce priveşte numirea judecătorilor, Constituţia, la capitolul VI Autoritatea judecătorească, secţiunea 1 Instanţele judecătoreşti, art. 125 - Statutul judecătorilor prevede, la alin. (1), că „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii“, iar la alin. (2) statuează următoarele „Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.“ În privinţa numirii procurorilor, acelaşi capitol VI din Constituţie, secţiunea 2 Ministerul Public (art. 131 şi art. 132), nu conţine dispoziţii exprese similare cu cele referitoare la judecători, sub aspectul numirii în funcţie de către Preşedintele României. În această privinţă, singura normă de rang constituţional este cea cuprinsă la art. 134 alin. (1), mai sus redată. În prezent, Legea nr. 317/2004 prevede, la art. 35 lit. a), următoarele: „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor: a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari.“ Aşadar, în prezent, propunerea de numire în funcţie şi eliberare din funcţie a judecătorilor şi procurorilor aparţine Plenului CSM, iar, potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. d), astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 34 din legea examinată, această atribuţie a fost transferată în competenţa secţiilor CSM, astfel încât Secţia pentru judecători este cea care propune Preşedintelui României numirea şi eliberarea din funcţie a judecătorilor, iar Secţia pentru procurori este cea care propune Preşedintelui României numirea şi eliberarea din funcţie a procurorilor. Semnalăm, în acest context, şi observaţiile Consiliului Legislativ cuprinse în avizul referitor la propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004, prin care apreciază că „ar fi de analizat dacă soluţia legislativă privind prevederea - ca atribuţie a secţiilor CSM - a efectuării propunerilor de numire în funcţie a judecătorilor, respectiv a procurorilor, este în acord cu dispoziţiile art. 134 din Constituţie. Precizăm că Legea fundamentală prevede în mod expres doar pentru atribuţia referitoare la îndeplinirea rolului de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor că realizarea acesteia se face de către Consiliu prin secţiile sale - art. 134 alin. (2) din Constituţie. O astfel de precizare lipseşte însă din cuprinsul art. 134 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte atribuţia CSM de a efectua propunerile de numire în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, fiind de analizat dacă stabilirea prin lege a respectivei atribuţii a Consiliului prin secţiile sale este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale menţionate.“ Revenind la criticile de neconstituţionalitate formulate în cauză, considerăm că această soluţie legislativă contravine prevederilor constituţionale ale art. 134 alin. (1), mai sus redate, precum şi - exclusiv în privinţa judecătorilor - celor ale art. 125 alin. (2). Această atribuţie nu poate aparţine secţiilor CSM, deoarece cele două texte din Legea fundamentală stabilesc, în ambele situaţii, competenţa CSM de a propune Preşedintelui statului numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor, legiuitorul constituant referindu-se la Consiliu ca organ unic, indivizibil, reprezentativ al celor două ramuri ale magistraturii. Dacă s-ar fi dorit o asemenea departajare, operată de legea examinată, atunci cele două texte fundamentale ar fi precizat expres această separare, aşa cum a făcut-o constituantul în cuprinsul art. 134 alin. (2), referindu-se la rolul exercitat de CSM, prin secţiile sale, de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Analizând sistematic prevederile Constituţiei, la care ne-am referit anterior, constatăm că aceasta, în spiritul respectării, în special, a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor statului şi al colaborării loiale între instituţiile acestuia, dar şi a tuturor celorlalte norme şi principii statornicite în corpul Actului fundamental, stabileşte raporturi între Preşedintele statului (ca exponent al puterii executive bicefale) şi CSM (ca parte a autorităţii judecătoreşti şi garant al independenţei justiţiei), şi nu cu secţiile CSM. Constituţia prevede, la art. 133 alin. (6), faptul că Preşedintele României prezidează lucrările CSM la care participă. Prin Decizia CCR nr. 148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, Curtea a observat că acest text [s.n. art. 133 alin. (6) din Constituţie] „concură la ridicarea Consiliului Superior al Magistraturii la rangul unei instituţii apte să asigure independenţa justiţiei“. Această atribuţie a Preşedintelui României de a prezida lucrările Consiliului Superior al Magistraturii a fost apreciată de Curte ca fiind „o consecinţă firească a faptului că Preşedintele României este cel care, în temeiul art. 124 (s.n. - devenit art. 125), numeşte judecătorii şi procurorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor stagiari [art. 133 alin. (1), devenit art. 134 alin. (1) - s.n.]“. Observăm că un drept similar al Preşedintelui este consacrat în Constituţie numai în ceea ce priveşte participarea sa la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea prim-ministrului, în alte situaţii - art. 87. Dreptul său constituţional astfel consacrat în privinţa activităţii Guvernului şi a CSM urmăreşte realizarea efectivă a rolului conferit de art. 80 Preşedintelui, de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, scop în care acesta exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Prin urmare, raporturile pe care Constituţia le stabileşte sunt între CSM şi Preşedintele statului, şi nu între secţiile CSM şi acesta, având în vedere că doar Consiliul, ca entitate unitară, reprezintă garantul independenţei justiţiei, şi nu Consiliul, prin secţiile sale. Acest tip de raport juridic între Preşedintele statului şi CSM constituie o perfectă punere în practica legislativă a principiului constituţional al „separaţiei şi echilibrului puterilor“ pe care îl menţionează art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. În dorinţa de a da substanţă ideii de echilibru între autoritatea judecătorească şi puterea executivă, Constituţia României a prevăzut o serie de prerogative, limitate, pe care Preşedintele României sau ministrul justiţiei, ca exponenţi ai puterii executive, le au în raport cu CSM, ca organ aparţinând autorităţii judecătoreşti. Textele cuprinse la art. 125, art. 132 alin. (1) şi la art. 134 alin. (1) din Constituţie reflectă această idee, iar faptul că acestea fac trimitere la „condiţiile legii“ nu poate avea semnificaţia nerespectării lor de către legiuitorul organic, în sensul eludării rolului fundamental al CSM, al Preşedintelui statului şi a raporturilor constituţionale în care aceştia se află. Interpretarea sistematică a acestor norme nu duce decât la această concluzie, iar, în materia dreptului constituţional, regula interpretării prin analogie nu poate fi primită, normele fundamentale fiind imperative şi de strictă interpretare. Această concepţie a constituantului este perfect reflectată, în prezent, în Legea nr. 317/2004, potrivit căreia Plenul CSM are atribuţii structurate pe 3 tipuri de activităţi, privind: - cariera judecătorilor şi procurorilor - art. 35; – admiterea în magistratură, evaluarea, formarea şi examenele judecătorilor şi procurorilor - art. 36; – organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor -art. 37. Problemele emblematice pentru întreaga categorie profesională a magistraţilor sau pentru întreaga activitate de înfăptuire a justiţiei, specifică autorităţii judecătoreşti, în ansamblul său, trebuie să fie abordate şi soluţionate într-un mod unitar, de către Plenul CSM, şi nu disparat, de către fiecare Secţie. Comisia de la Veneţia subliniază, în opinia sa referitoare la proiectul privind Iniţiativa legislativă din 23 mai 2012 privind revizuirea Constituţiei României, aceeaşi idee, şi anume că transferul unor atribuţii ale Plenului CSM către una sau alta dintre Secţiile CSM are drept consecinţă slăbirea rolului constituţional al CSM ca entitate unică, reprezentativă a ambelor categorii de magistraţi. Este de amintit că preşedintele Curţii de Casaţie din Franţa s-a pronunţat, recent (iunie 2017), în favoarea unităţii magistraturii în cadrul aceluiaşi Consiliu^5.────────── ^5 www.courdecassation.fr/publications_26/discours_tribunes_entretiens_2039/tribunes_8215/bertrand_louvel_36924.html────────── Cu alte cuvinte, formularea unor propuneri în mod distinct, respectiv de numire a judecătorilor de către Secţia pentru judecători şi de numire a procurorilor de către Secţia pentru procurori - propuneri ce vizează direct cariera magistraţilor - afectează rolul unificator al CSM, ca reprezentant al autorităţii judecătoreşti (din care fac parte, în egală măsură, instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public). Totodată, o astfel de separare, pe Secţii, în privinţa atribuţiei de a propune numirea judecătorilor şi procurorilor vulnerabilizează rolul CSM de garant al independenţei justiţiei, având în vedere că o hotărâre a Plenului CSM necesită o altă majoritate (mult mai solidă sub aspect numeric) decât o hotărâre a unei Secţii, deci se bucură de o mai largă reprezentativitate în cadrul magistraţilor judecători şi procurori (cu atât mai mult în condiţiile actuale, în care Secţia pentru judecători cuprinde 9 judecători, iar Secţia pentru procurori cuprinde doar 5 procurori)^6.────────── ^6 În acest sens, prof.univ.dr. Viorel-Mihai Ciobanu arăta: „...în secţii, posibilitatea de influenţare şi control este mult mai mare şi aceasta în probleme esenţiale pentru magistratură şi în condiţiile în care reprezentanţii societăţii civile nu-şi pot afirma punctul de vedere.“ „Modificările aduse Legii nr. 317/2004 în anul 2005 (...) au urmărit (...) revigorarea rolului puterii executive şi reducerea, în oarecare măsură, a forţei Plenului Consiliului. Numai aşa se poate explica diminuarea atribuţiilor acestuia fie în favoarea ministrului justiţiei (...), fie în favoarea secţiilor Consiliului.(...)“ - Constituţia României - Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.────────── Pentru toate aceste argumente constatăm că prevederile art. 40 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) lit. d) din Legea nr. 317/2004, astfel cum sunt modificate prin art. I pct. 34 din legea examinată, contravin dispoziţiilor art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie. b) Atribuţia secţiei pentru judecători a CSM de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi revocarea din funcţie a preşedintelui şi vicepreşedinţilor ÎCCJ, cu excepţia preşedinţilor de secţii ai ÎCCJ, pe care îi numeşte şi îi revocă direct, astfel cum prevede art. 40 alin. (1) lit. b) şi c) În prezent, Legea nr. 317/2004 prevede, la art. 40 lit. g), aceeaşi atribuţie a secţiilor CSM de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi revocarea din funcţie a preşedintelui şi vicepreşedinţilor ÎCCJ, cu diferenţa că în această categorie sunt incluşi şi preşedinţii de secţii ai ÎCCJ. În privinţa acestora din urmă, legea examinată introduce, prin art. I pct. 34, o nouă soluţie legislativă, în sensul că, potrivit art. 40 alin. (1) lit. c), secţia pentru judecători a CSM numeşte şi revocă preşedinţii de secţii ai ÎCCJ. Aşadar, în noua optică a legiuitorului organic, atributul numirii şi revocării din funcţie a preşedinţilor de secţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai aparţine Preşedintelui statului, ci este stabilit direct în competenţa Secţiei pentru judecători a CSM. Considerăm că această soluţie legislativă nu are nicio justificare, prin raportare la cea privind preşedintele şi vicepreşedinţii ÎCCJ, în privinţa cărora legiuitorul organic a menţinut aceeaşi soluţie, a numirii lor de către Preşedintele statului, la propunerea secţiei pentru judecători. Aceleaşi raţiuni ce fundamentează soluţia juridică amintită trebuie să subziste şi în cazul preşedinţilor de secţii ai ÎCCJ şi avem în vedere, în primul rând, prevederile art. 94 lit. c), art. 125 alin. (2), art. 126 alin. (1) şi (2) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţie. Suportul constituţional al numirii şi eliberării din funcţie inclusiv a preşedinţilor de secţii ai ÎCCJ rezidă în interpretarea sistematică a normelor mai sus amintite. Prerogativa constituţională a Preşedintelui statului de a numi în funcţii publice - art. 94 lit. c) şi atribuţia sa de a numi în funcţie judecătorii - art. 125 alin. (2) şi dispoziţiile art. 134 alin. (1) - trebuie coroborate cu statutul şi rolul pe care Constituţia îl consacră ÎCCJ în rândul instanţelor judecătoreşti. Astfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, justiţia se realizează prin ÎCCJ şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, ÎCCJ fiind cea care, conform art. 126 alin. (2), are rolul fundamental de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Dispoziţiile art. 125 din Constituţie fac referire la numirea judecătorilor, prevăzând o atribuţie partajată între 2 actori - CSM, care face propunerile de numire, şi Preşedintele statului, care îi numeşte pe judecători. Numirea în funcţia de judecător de către Preşedinte are o semnificaţie anume, deoarece prin această numire judecătorul devine inamovibil. Inamovibilitatea înseamnă că, odată ce au fost numiţi în funcţie, judecătorii nu pot fi revocaţi, transferaţi sau suspendaţi decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Actul numirii unui judecător prin decret al Preşedintelui nu este unul pur formal, ci unul de substanţă, neputându-se susţine că această atribuţie a Preşedintelui este de fapt o simplă formalitate. Numirea unui judecător, şi cu atât mai mult a unui judecător în funcţie de conducere la cea mai înaltă instanţă din ţară - ÎCCJ -, implică o responsabilitate juridică pentru Preşedintele României, astfel că această numire are deplin suport constituţional. Mai mult, Preşedintele statului are, potrivit art. 94 lit. c) din Constituţie, atribuţia numirii în funcţii publice. Dacă Preşedintele nu ar avea niciun drept în numirea judecătorilor şi procurorilor, atribuţiile acestuia prevăzute de art. 94 lit. c), coroborat cu art. 125 alin. (1) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie ar fi golite de conţinut şi semnificaţie. Numirea şi revocarea din funcţiile de conducere de la nivelul ÎCCJ, aşa cum prevede, în prezent, Legea nr. 317/2004, reprezintă încă un element de concretizare în planul legii organice a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Astfel, responsabilitatea numirii şi revocării din funcţiile de conducere de la instanţa supremă aparţine Preşedintelui statului, care garantează, în acelaşi timp, cu propria sa legitimitate dobândită în urma câştigării alegerilor pentru funcţia de preşedinte al statului, asupra acelor judecători pe care, în urma propunerilor primite din partea secţiei pentru judecători a CSM, alege să îi numească pentru a exercita cele mai înalte funcţii de conducere la cea mai înaltă instanţă de judecată din ţară sau să îi revoce din aceste funcţii. Prin acest mecanism de numire şi revocare din funcţiile de conducere la ÎCCJ se realizează colaborarea loială în spiritul Constituţiei între autorităţile statului, în speţă între un exponent al puterii executive - Preşedintele României şi un exponent al autorităţii judecătoreşti - ÎCCJ, fiind asigurat controlul reciproc şi echilibrul între aceste autorităţi ale statului. Apreciem că nu există niciun motiv pentru care preşedinţii de secţii ai ÎCCJ să fie excluşi de la această procedură de numire şi revocare din funcţie. Această procedură trebuie să fie una unitară, principială, având în vedere rolul fundamental şi unic pe care îl are ÎCCJ şi care diferenţiază instanţa supremă de celelalte instanţele judecătoreşti. Dimpotrivă, considerăm că atribuirea competenţei de numire şi revocare din funcţie a acestora, exclusiv şi în mod direct Secţiei pentru judecători a CSM, afectează statutul judecătorilor, prin posibilitatea influenţării carierei acestora în mod arbitrar. În lipsa oricărui factor extern, de natură să menţină un echilibru al diverselor interese ce pot apărea în privinţa funcţiilor de conducere de la nivelul ÎCCJ, sunt create premisele instabilităţii funcţiei şi a intervenţionismului, ce nu pot avea decât consecinţe negative asupra bunei funcţionări a instanţei supreme şi a sistemului judiciar, în general. Aşa fiind, apreciem că dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. b), coroborate cu cele ale art. 40 alin. (1) lit. c), astfel cum sunt configurate prin art. I pct. 34 din legea examinată, contravin prevederilor art. 94 lit. c), art. 125 alin. (2), art. 126 alin. (1) şi (2) şi ale art. 134 alin. (1) din Constituţie. c) modalitatea de numire şi revocare a procurorilor de grad înalt - soluţii legislative prevăzute de art. 40 alin. (2) lit. a) şi b). Potrivit art. 40 alin. (2) lit. a) şi b), Secţia pentru procurori a CSM: a) la propunerea ministrului justiţiei, înaintează Preşedintelui României propunerea pentru numirea procurorului general al PÎCCJ, prim-adjunctului şi adjunctului acestuia, procurorului şef al DNA, adjuncţii acestuia, procurorului şef al DIICOT şi adjuncţii acestora; b) avizează propunerea ministrului justiţiei de numire şi revocare a procurorului general al PÎCCJ, a procurorului şef al DNA, a adjuncţilor acestora, a procurorului şef al DIICOT şi a adjuncţilor acestuia. În prezent, procedura de numire şi revocare a procurorilor de grad înalt este reglementată de Legea nr. 317/2004 privind CSM şi de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, astfel: Art 40 lit. h) din Legea nr. 317/2004: „Secţiile CSM au următoarele atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor: h) avizează propunerea ministrului justiţiei de numire şi revocare a procurorului general al PÎCCJ, a procurorului şef al DNA, a adjuncţilor acestora, a procurorilor şefi de secţie din aceste parchete, precum şi a procurorului şef al DIICOT şi a adjunctului acestuia.“ Art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.“ Menţionăm că, prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prevederile art. 54 alin. (1), mai sus citate (referitoare la numirea procurorilor de rang înalt), sunt menţinute în vigoare, cu singura corecţie privind titulatura funcţiei de procuror-şef al DNA (în loc de procurorul general al PNA) şi cu menţionarea Secţiei pentru procurori ca organ de avizare a propunerii. Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, pronunţată în cadrul controlului anterior promulgării, având ca obiect legea mai sus indicată, nu vizează modificările menţionate. Revenind la soluţia legislativă prevăzută de legea ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză constatăm că, urmare a modificărilor introduse la art. I pct. 34, procedura de numire a procurorilor de grad înalt va fi, conform art. 40 alin. (2) lit. a), următoarea: Secţia pentru procurori, „la propunerea ministrului justiţiei, înaintează Preşedintelui României propunerea pentru numirea procurorului general al PÎCCJ, prim-adjunctului şi adjunctului acestuia, procurorului şef al DNA, adjuncţii acestuia, procurorului şef al DIICOT şi adjuncţii acestora“. Semnalăm faptul că, din redactarea acestui text, nu rezultă clar care este rolul Secţiei pentru procurori şi nici cine face propunerea de numire. Astfel, Secţia pentru procurori nu face decât să înainteze Preşedintelui României propunerea pentru numirea în funcţiile enumerate, sintagma de la începutul textului „la propunerea ministrului justiţiei“ fiind susceptibilă de dublă semnificaţie: fie că propunerea de numire aparţine ministrului justiţiei, fie că acesta propune Secţiei pentru procurori ca aceasta să înainteze propunerea (nu se ştie a cui) Preşedintelui României. Sub oricare dintre aceste două interpretări, rolul Secţiei pentru procurori este unul pur formal, de transmiţător al unei liste cu propuneri. Prin urmare, textul, astfel redactat, este confuz şi nu are un înţeles de sine stătător, deoarece face referire la înaintarea unei propuneri de numire fără a arăta, mai întâi, cine este abilitat să o facă şi cine are competenţa de a o aviza. Cu alte cuvine, nu reglementează, aşa cum era firesc, la litera a), atribuţia principală a avizării propunerii, ci stabileşte atribuţia subsecventă avizării, respectiv înaintarea propunerii. Abia la art. 40 alin. (2) lit. b) este prevăzută atribuţia principală a Secţiei pentru procurori de a aviza propunerea ministrului justiţiei cu privire la numirea şi revocarea procurorului general al PÎCCJ, a procurorului şef al DNA, a adjuncţilor acestora, a procurorului şef al DIICOT şi a adjuncţilor acestuia. Diferenţa pe care o observăm constă în aceea că lit. b) prevede, în plus faţă de lit. a), şi propunerea de revocare din funcţie, nu doar pe cea de numire, la care se reduce procedura reglementată la lit. a). Potrivit art. 40 alin. (2) lit. c), procurorii şefi de secţii ai PÎCCJ, DNA şi DIICOT sunt numiţi şi revocaţi de Secţia pentru procurori. Examinând, în ansamblu, procedura de numire în funcţie şi revocare din funcţie a procurorilor de rang înalt, constatăm următoarele: • Art. 40 alin. (2) lit. a) reglementează, practic, doar traseul listei cu propuneri ce vizează numirile în funcţii de conducere, nu şi revocările cu privire la aceste funcţii, fără a preciza cine este în drept a face aceste propuneri; • Funcţiile enumerate în cuprinsul lit. a), cu referire la propunerea de numire, sunt cele de „procuror general al PÎCCJ, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul şef al DNA, adjuncţii acestuia, procurorul şef al DIICOT şi adjuncţii acestora.“ (Precizăm că, în mod corect, trebuia utilizată sintagma „adjuncţii acestuia“, şi nu „adjuncţii acestora“, cu referire la funcţia de procuror şef al DIICOT, deoarece în aceeaşi teză sunt deja menţionate funcţiile de adjunct aferente celorlalte funcţii de conducere de la celelalte instituţii: PÎCCJ, DNA). • Art. 40 alin. (2) lit. b) completează această procedură, prevăzând că Secţia pentru procurori avizează propunerea ministrului justiţiei de numire şi revocare; • Funcţiile enumerate la lit. b), cu referire la propunerea de numire şi revocare, sunt cele de procuror general al PÎCCJ, procuror şef al DNA, adjuncţii acestora, procurorul şef al DIICOT şi adjuncţii acestuia. Cele două texte - art. 40 alin. (2) lit. a) şi b) - configurează, prin coroborare, procedura de numire şi revocare din funcţie a procurorilor de rang înalt, însă din modul de redactare rezultă cu evidenţă următoarele disfuncţionalităţi: - În primul rând, observăm că din cuprinsul art. 40 lit. a) lipseşte ipoteza revocării, aceasta având ca rezultat faptul că nu se cunoaşte cine dispune revocarea procurorului general al PÎCCJ, a prim-adjunctului şi adjunctului acestuia, a procurorului şef al DNA, a adjuncţilor acestora, a procurorului şef al DIICOT şi a adjuncţilor acestuia. Lista pe care o înaintează Secţia pentru procurori Preşedintelui României cuprinde doar propunerile ministrului justiţiei de numire în aceste funcţii. – În al doilea rând, în privinţa prim-adjunctului procurorului general al PÎCCJ, constatăm că acesta nu figurează în cuprinsul lit. b), astfel încât nu se cunoaşte cine propune revocarea sa şi nici cine avizează propunerea de revocare a sa. Coroborând lit. a) şi b) ale alin. (2) al art. 40 rezultă că ministrul justiţiei face lista cu propunerile de numire şi revocare cu privire la aceste funcţii, dar cu excepţia funcţiei de prim-adjunct al procurorului general al PÎCCJ, Secţia pentru procurori a CSM avizează aceste propuneri şi, numai dacă ministrul justiţiei propune, Secţia pentru procurori înaintează lista cu propunerile - dar doar pentru numire în funcţie - Preşedintelui României. Prin urmare, constatăm că este imposibil de făcut o coroborare între cele două texte - lit. a) şi b) ale alin. (2) al art. 40 - care să ducă la o concluzie logico-juridică, câtă vreme, pe de o parte, acestea nu reglementează, în comun, procedurile de numire şi revocare din funcţie, lipsind ipoteza revocării la lit. a), iar, pe de altă parte, destinatarii acestor proceduri nu sunt aceiaşi, fiind omis prim-adjunctul procurorului general al PÎCCJ din ipoteza cuprinsă la lit. b). Precizăm că art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004^7 conţine prevederi referitoare la procedura revocării în privinţa funcţiilor prevăzute la alin. (1) (respectiv Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora), însă considerăm că cele două acte normative trebuie să fie corelate, legiuitorul având obligaţia ca, în procesul de elaborare a legislaţiei, să armonizeze întreg fondul legislativ activ specific aceluiaşi domeniu de reglementare, în scopul evitării confuziilor şi interpretărilor echivoce.────────── ^7 Art. 54 alin. (4): „Revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei care se poate sesiza din oficiu, la cererea adunării generale sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător.“────────── Pentru toate aspectele evidenţiate arătăm că dispoziţiile art. I pct. 34 din legea examinată nu corespund exigenţelor de tehnică legislativă, având potenţialul, datorită modalităţii de redactare, de a genera confuzii şi interpretări diferite, ceea ce nu este în acord cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.“ Prin prisma acestei reguli constituţionale se desprinde interpretarea potrivit căreia activitatea de legiferare se realizează în limitele şi în concordanţă cu Legea fundamentală, dar aceasta trebuie să se facă în condiţii de calitate a legislaţiei. Pentru ca legea să fie respectată, aceasta trebuie să fie cunoscută şi înţeleasă de subiecţii de drept, iar pentru a fi înţeleasă trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă, în scopul de a oferi securitate juridică destinatarilor săi (Decizia CCR nr. 319/2013). Principiul supremaţiei Constituţiei, inserat în principiul mai larg al legalităţii, presupune existenţa unor norme de drept intern accesibile destinatarilor legii, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a CEDO (de exemplu, Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei). Or, normele din legea supusă controlului, mai sus analizate, prin modul eliptic şi confuz de redactare, nu sunt apte să ofere destinatarilor săi o anumită garanţie împotriva arbitrariului acelor persoane/autorităţi publice ce ar fi competente să dispună revocarea din funcţiile de procuror de rang înalt. Suficienta definire în cuprinsul actului normativ a instituţiilor de drept implicate, respectarea cu rigoare a normelor de tehnică legislativă şi a raţionamentelor logico-juridice reprezintă condiţii primordiale pentru asigurarea aplicabilităţii fluente şi eficiente a dreptului. În concluzie, apreciem ca fiind întemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la dispoziţiile art. I pct. 34 din legea examinată, acestea fiind contrare art. 1 alin. (5), art. 94 lit. c), art. 125 alin. (1) şi (2), art. 126 alin. (1) şi (2), art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie. II.3. Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea judecătorilor Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate.“ Alte aspecte de neconstituţionalitate, care nu se pot disocia de cele anterior constatate: Prin art. I pct. 59 este modificat art. 55 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, sub aspectul unuia dintre motivele pentru care se poate dispune revocarea din funcţia de membru ales al CSM. Motivul de revocare constând în cazul „neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii“ este înlocuit cu acela potrivit căruia „persoanei în cauză îi este retrasă încrederea de către majoritatea judecătorilor sau procurorilor, după caz, care funcţionează efectiv la instanţele sau parchetele pe care aceasta le reprezintă.“ Prin Decizia nr. 196/2013, Curtea Constituţională a sancţionat ambiguitatea textului ce definea cazul de revocare menţionat mai sus. Constatăm că nici noua soluţie a legiuitorului nu vine să îndepărteze acest viciu, existând în continuare riscul unor interpretări diferite a sintagmei de „retragere a încrederii“ în condiţiile în care aceasta implică exclusiv abordări subiective, personale, fiind un concept abstract. Mai mult decât atât, nu există reglementări care să stabilească, în mod simetric, pe ce criterii şi în ce condiţii a fost „acordată încrederea“, pentru ca aceasta să poată fi „retrasă“. Constatăm, încă o dată, că legiuitorul a operat cu noţiuni eminamente din sfera activităţii politice, ce nu îşi găsesc corespondentul în planul organizării şi funcţionării sistemului judiciar. Dincolo de aceasta, soluţia legislativă concepută urmează, în continuare, regulile unui mandat imperativ. Or, reamintim că, în virtutea art. 133 şi a art. 134 din Constituţie, mandatul membrului CSM nu este unul imperativ, ci reprezentativ, aspect evidenţiat şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Curtea a statuat, în acest sens: „În baza mandatului reprezentativ, însă, membrul Consiliului Superior al Magistraturii este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi. Cât priveşte posibilitatea revocării, Curtea constată că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 coroborate cu art. 124 şi 125 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât de către Plen, cât şi de către secţii în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. (deciziile nr. 196/2013 şi nr. 374/2016) În plus, această reglementare este de natură să afecteze independenţa judecătorului, protejată de art. 126 alin. (2) din Constituţie, care trebuie să rămână suveran al propriei convingeri şi voinţe, supus numai legii, în exercitarea atribuţiei sale constituţionale de înfăptuire a justiţiei: „(...) în activitatea individuală, membrul Consiliului trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să îşi exercite mandatul în mod eficient. Din această perspectivă, sintagma «neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului» este neclară, aceasta fiind de natură a expune membrul Consiliului unor eventuale presiuni, afectând independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi legilor“ (Decizia nr. 196/2013). Nu în ultimul rând, apreciem că modificarea competenţei Plenului CSM, în sensul atribuirii competenţei de revocare a unui membru ales al CSM Secţiei corespunzătoare a CSM, încalcă art. 133 alin. (1) din Constituţie, în sensul ştirbirii rolului CSM de garant al independenţei justiţiei, rol exercitat în calitate de entitate unică, ce reuneşte şi reprezintă, sub forma unui consiliu colegial, colectiv, atât magistraţii judecători, cât şi magistraţii procurori. Faţă de cele arătate la pct. II.3 subliniem că în cadrul analizei criticilor de neconstituţionalitate privind încălcarea principiului bicameralismului (pct. I.2) am evidenţiat o serie de dispoziţii ale legii examinate care contravin art. 1 alin. (5) Constituţie, privind principiului legalităţii, în componenta privind calitatea legii, prin aceea că fie generează confuzii, fiind neclare, lipsite de precizie şi previzibilitate, fie generează paralelism legislativ. Aceste texte sunt următoarele: art. I pct. 43, art. I pct. 55, art. I pct. 57, art. I pct. 58, art. I pct. 59, art. I pct. 68, art. I pct. 71 şi art. I pct. 84. Pentru toate aceste motive considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii se impunea a fi admisă, iar Curtea trebuia să constate neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său - prin raportare la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă privind încălcarea principiului autonomiei parlamentare şi a principiului bicameralismului -, precum şi neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 34, pct. 43, pct. 48, pct. 55, pct. 56, pct. 57, pct. 58, pct. 59, pct. 68, pct. 71 şi pct. 84 din lege, în special. Judecător, dr. Livia Doina Stanciu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
