Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 292 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Florina Maior în Dosarul nr. 4.753/62/2015/a30 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.740D/2016. 2. La apelul nominal se prezintă personal autoarea excepţiei şi asistată de doamna avocat Angela Drăgan din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul doamnei avocat, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale prin raportare la art. 11 din Legea fundamentală, deoarece nu se corelează cu prevederile Convenţiei penale privind corupţia şi cu Convenţia civilă asupra corupţiei, în ceea ce priveşte calitatea cumpărătorului de influenţă prin eliminarea analogiilor cu infracţiunea de înşelăciune. Din examinarea conţinutului art. 292 alin. (1) din Codul penal rezultă că acesta defineşte în mod excesiv infracţiunea de cumpărare de influenţă, întrucât, potrivit actelor normative invocate, darea/primirea unor foloase trebuie făcută de către un funcţionar public. Or, textul criticat stabileşte că subiect activ al infracţiunii nu este circumstanţiat, fiind asimilat cu cel de la infracţiunea de înşelăciune. Depune concluzii scrise. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece din interpretarea art. 292 alin. (1) din Codul penal rezultă în mod univoc că subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică ce îndeplineşte condiţiile tragerii la răspundere penală. Referitor la invocarea actelor normative internaţionale, susţine că acestea reprezintă doar cadrul general, legiuitorul având deplina libertate de a reglementa, în conformitate cu politica sa penală, conduita prohibită. Referitor la neclaritatea sintagmelor „persoană care are influenţă“ sau „persoană care lasă să se creadă că are influenţă“, reprezentantul Ministerului Public arată că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, paragraful 64, ocazie cu care instanţa de contencios constituţional a statuat că aceste sintagme se bucură de o continuitate de reglementare, având un înţeles deplin lămurit în doctrină şi jurisprudenţă. 5. În replică, doamna avocat Angela Drăgan arată că este inadmisibil ca tratatele internaţionale ratificate de România să fie încălcate de legiuitorul român prin actele normative edictate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 8 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.753/62/2015/a30, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 292 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Florina Maior într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 292 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 sub diverse forme ale participaţiei penale. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, deoarece nu sunt corelate în mod concret cu prevederile Convenţiei penale privind corupţia, ratificată prin Legea nr. 27/2002, şi cu Convenţia civilă asupra corupţiei, ratificată prin Legea nr. 147/2002, în ceea ce priveşte calitatea subiecţilor infracţiunii de cumpărare de influenţă prin eliminarea analogiilor cu infracţiunea de înşelăciune. Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie, statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte, acestea din urmă făcând parte din dreptul intern, iar, potrivit art. 2 şi art. 3 din Convenţia penală privind corupţia, prin corupţie activă se înţelege promisiunea, oferirea sau darea cu intenţie de către persoane, direct sau indirect, a unui folos necuvenit unui funcţionar public, pentru sine sau pentru altul, în vederea îndeplinirii sau abţinerii de la îndeplinirea unui act în exerciţiul funcţiei sale, iar prin corupţie pasivă se înţelege solicitarea ori primirea cu intenţie de către un funcţionar public, direct sau indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine sau pentru altul, sau acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abţinerii de la îndeplinirea unui act în exerciţiul funcţiilor sale. 8. Totodată, potrivit art. 2 din Convenţia civilă asupra corupţiei, „prin corupţie se înţelege faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct ori indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit ori promisiunea unui astfel de avantaj necuvenit care afectează exerciţiul normal al unei funcţiuni sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit sau avantajului necuvenit ori promisiunii unui astfel de avantaj necuvenit“. 9. Mai arată autorul excepţiei că Organizaţia Naţiunilor Unite a cerut prin „Codul de conduită a oficialilor ce aplică legea“ ca definiţia corupţiei să cuprindă comiterea sau omisiunea îndeplinirii unui act ce ţine de îndatoririle lor sau este în legătură cu acestea, ca răspuns la oferirea de mită, promisiuni, stimulente materiale cerute sau acceptate, ori îndeplinirea necorespunzătoare a acestora, înţelegându-se prin aceasta că subiectul infracţiunii trebuie să fie calificat, adică să fie un funcţionar. 10. Or, legiuitorul român a utilizat sintagma „unei persoane care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public“, sintagmă care intră în contradicţie cu cele utilizate în cele două convenţii, generalizând fapta asupra unor subiecţi care nu au atribuţii publice. 11. Potrivit art. 12 referitor la Traficul de influenţă din Convenţia penală privind corupţia, „Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, dacă s-a săvârşit cu intenţie, fapta de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit, cu titlu de remuneraţie, oricui afirmă sau confirmă că este capabil să exercite o influenţă în luarea unei decizii de către oricare dintre persoanele vizate de art. 2, art. 4-6 şi de art. 9-11, indiferent dacă folosul necuvenit este pentru sine sau pentru altcineva, precum şi fapta de a solicita, de a primi sau de a accepta oferta ori promisiunea, cu titlu de remuneraţie, pentru o astfel de influenţă, indiferent dacă influenţa este sau nu este exercitată ori dacă influenţa presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit.“ Prin urmare, pentru definirea traficului de influenţă nu s-a folosit sintagma utilizată de legiuitorul român, respectiv „care lasă să se creadă“. 12. Tribunalul Braşov - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece din perspectiva art. 12 din Convenţia penală privind corupţia se înţelege că influenţa persoanei care promite intervenţia pe lângă un funcţionar public poate fi reală sau nu, dispoziţiile acestuia nerestrângând incriminarea cumpărării de influenţă doar la situaţiile în care influenţa pretinsă este reală. Prin urmare, expresia „lasă să se creadă“ prevăzută de dispoziţiile naţionale privind cumpărarea de influenţă respectă art. 12 din Convenţia penală privind corupţia. Mai mult, aceste din urmă dispoziţii stabilesc un minim de incriminare, prin aceea că statuează că fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune corupţia, conform dreptului său intern, statul fiind aşadar obligat să reglementeze cadrul legal pentru sancţionarea infracţiunilor de trafic de influenţă sau cumpărare de influenţă, nefiind exclusă posibilitatea statelor care ratifică această convenţie de a incrimina în sfera ilicitului penal şi alte fapte în afara celor menţionate în tratat, adăugând alte situaţii celor prevăzute de aceasta. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 14. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, noţiunile de „persoană care are influenţă“ sau „lasă să se creadă că are influenţă“ nu necesită o clarificare suplimentară din partea legiuitorului, acestea urmând să fie interpretate în concret. Prin expresia „are influenţă“ se înţelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului sau a altui salariat, iar prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă“ asupra unui funcţionar sau a altui salariat se înţelege că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar sau alt salariat. 15. Prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, paragraful 69, Curtea Constituţională, în analiza unor critici similare, a reţinut că, în ce priveşte invocarea Convenţiei, penale privind corupţia, ratificată prin Legea nr. 27/2002, acestea constituie cadrul general în materie, legiuitorul naţional având competenţa de a reglementa conduita legal şi moral dezirabilă politicii penale şi politicii publice anticorupţie din propriul stat. 16. De altfel, în ceea ce priveşte incriminarea unei fapte, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că dispoziţiile legale incriminatoare constituie o expresie a prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“, precum şi a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h), care reglementează competenţa legiuitorului de a stabili infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În temeiul acestor dispoziţii constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru acea faptă (a se vedea Decizia nr. 1.205 din 20 septembrie 2011). 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, susţinerile reprezentantului autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 292 alin. (1) referitor la Cumpărarea de influenţă din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, astfel cum a fost modificat prin art. 79 pct. 2 din titlul II din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, şi care au următorul conţinut: - Art. 292 alin. (1) din Codul penal: „Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.“; – Art. 6 din Legea nr. 78/2000: „Infracţiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzută la art. 290 din Codul penal, trafic de influenţă, prevăzută la art. 291 din Codul penal, şi cumpărare de influenţă, prevăzută la art. 292 din Codul penal, se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege. Dispoziţiile art. 308 din Codul penal se aplică în mod corespunzător.“ 20. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autoarea excepţiei critică dispoziţiile art. 292 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, deoarece instituie o definire excesivă a cumpărării de influenţă, reglementând infracţiunea de cumpărare de influenţă ca fiind fapta celui care promite, oferă sau dă bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar ce poate îndeplini un act. Din aceste motive susţine contrarietatea dispoziţiilor legale criticate cu art. 11 din Legea fundamentală, constând în aceea că nu sunt corelate în mod concret cu prevederile art. 12 din Convenţia penală privind corupţia, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, şi cu Convenţia civilă asupra corupţiei, ratificată de România prin Legea nr. 147/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2002, în ceea ce priveşte calitatea subiecţilor infracţiunii de cumpărare de influenţă prin eliminarea analogiilor cu infracţiunea de înşelăciune. 22. Analizând susţinerile autoarei excepţiei, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, deoarece Convenţia penală privind corupţia reglementează cu privire la două categorii de fapte de corupţie, respectiv corupţia activă şi corupţia pasivă. Potrivit art. 2, prin corupţie activă se înţelege „fapta de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit unuia dintre agenţii săi publici [...]“, iar prin corupţie pasivă se înţelege „fapta unuia dintre agenţii săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice folos necuvenit pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească un act în exercitarea funcţiilor sale“. Prin urmare, numai în cazul corupţiei pasive subiectul activ este circumstanţiat, şi anume să fie agent public, pe când în cazul corupţiei active subiectul activ poate fi orice persoană. Mai mult, prin reglementarea în art. 7 şi art. 8 cu privire la corupţia activă şi pasivă din sectorul privat este evident că legiuitorul european doreşte instituirea măsurilor necesare care să atingă efectul disuasiv al acestora cu privire la corupţie. 23. Totodată, infracţiunea de cumpărare de influenţă nu a fost reglementată anterior în Codul penal din 1969, ci în art. 6^1 din Legea nr. 78/2000, potrivit căruia „Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani“. 24. În privinţa dispoziţiilor penale noi cuprinse în art. 292 alin. (1) din Codul penal se poate constata că acestea instituie tragerea la răspundere penală a oricărei persoane cumpărătoare de influenţă şi că o primă modificare faţă de cea anterioară este legată de redefinirea noţiunii de funcţionar public, la care se face raportarea în ce priveşte persoana a cărei influenţă se doreşte a fi cumpărată, aceasta fiind cea reglementată de art. 175 alin. (1) şi (2) din Codul penal, dar şi a funcţionarului privat, a cărui determinare este dată de art. 308 din Codul penal. 25. Aşa fiind, subiect activ al infracţiunii de cumpărare de influenţă poate fi orice persoană (fizică sau juridică) care îndeplineşte condiţiile tragerii la răspundere penală. Poate avea această calitate şi un funcţionar public, dacă acesta cumpără influenţa altui funcţionar public. De asemenea, participaţia penală este posibilă sub toate formele, iar dacă promisiunea, oferta sau darea este realizată printr-un intermediar, acesta va avea calitatea de complice sau instigator la cumpărare de influenţă, în funcţie de natura activităţii desfăşurate, în timp ce cumpărătorul de influenţă va păstra calitatea de autor al infracţiunii, chiar dacă nu comite nemijlocit acţiunea ce caracterizează elementul material. 26. Elementul material al infracţiunii constă într-una din modalităţile alternative de comitere, respectiv promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase unei alte persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public pentru a-l determina pe acesta din urmă să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Cu privire la modalităţile de comitere prin promisiune sau oferire, pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă dacă promisiunea/oferta este acceptată sau nu de către cel căruia îi este adresată. 27. De asemenea, acţiunea trebuie să fie realizată asupra unei alte persoane care „are influenţă“ sau care „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public“. Prin urmare, prin expresia „are influenţă“ se înţelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea unui funcţionar public, iar prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă“ se înţelege o persoană care se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar, care se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realităţii, că este în relaţii bune cu acesta, se bucură de aprecierea şi încrederea sa de asemenea natură încât să poată rezolva problema de care se interesează cumpărătorul de influenţă. O astfel de condiţie este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcţionar public, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia. Aşa fiind, prevalarea de o influenţă inexistentă, în realitate, asupra unui funcţionar, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase – acţiune ce realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune – prin voinţa legiuitorului, constituie o infracţiune distinctă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii legale, infracţiunea existând pentru cel care face trafic de influenţă, spre deosebire de infracţiunea de înşelăciune, indiferent dacă s-a cauzat sau nu o pagubă materială. Oricum, această problemă nu vizează în mod direct subiectul acţiunii de cumpărare de influenţă, ci pe cel care face trafic cu influenţa sa şi asupra căruia intervine cumpărătorul de influenţă. 28. Aşa fiind, pornind de la formularea utilizată în chiar cuprinsul Convenţiei penale privind corupţia, Curtea constată că aceste reglementări au un caracter orientativ, întrucât „fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina“ cu privire la corupţia activă şi pasivă, la corupţia membrilor adunărilor publice naţionale, corupţia agenţilor publici străini, corupţia membrilor adunărilor publice străine, corupţia activă şi pasivă în sectorul privat, corupţia funcţionarilor internaţionali, corupţia membrilor adunărilor parlamentare internaţionale, corupţia judecătorilor şi a agenţilor curţilor internaţionale, traficul de influenţă, spălarea produselor obţinute din infracţiunile de corupţie şi la infracţiuni contabile. 29. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 292 alin. (1) din Codul penal respectă condiţiile de incriminare astfel cum sunt stabilite prin prevederile art. 12 din Convenţia penală privind corupţia, deoarece, din modul de formulare regăsit în acest articol al convenţiei se înţelege că influenţa persoanei care promite intervenţia pe lângă un funcţionar public poate fi reală sau nu, dispoziţiile acesteia nerestrângând incriminarea cumpărării de influenţă doar la situaţiile în care influenţa pretinsă este reală. Prin urmare, expresia „lasă să se creadă“ prevăzută în dispoziţiile naţionale privind cumpărarea de influenţă respectă prevederile art. 12 din Convenţia penală privind corupţia. În acelaşi sens, Curtea constată că prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragraful 69, în analiza unor critici similare, a reţinut că, în ce priveşte invocarea Convenţiei penale privind corupţia, aceasta constituie cadrul general în materie, legiuitorul naţional având competenţa de a reglementa conduita legal şi moral dezirabilă politicii penale şi politicii publice anticorupţie din propriul stat. 30. În sfârşit, prevederile legale criticate nu pot fi analizate în raport cu definiţia corupţiei astfel cum este prevăzută în Convenţia civilă asupra corupţiei, care fundamentează mijloace destinate persoanelor care au suferit o pagubă rezultând dintrun act de corupţie, cu scopul de a le permite să îşi apere drepturile şi interesele, inclusiv posibilitatea obţinerii de daune-interese. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florina Maior în Dosarul nr. 4.753/62/2015/a30 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 292 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 septembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
