Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Maria Cristina Popescu şi Ana Violeta Popescu în Dosarul nr. 30.261/300/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 664D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că autoarele acesteia formulează critici referitoare la modalitatea de interpretare şi aplicare a textelor de lege supuse controlului de constituţionalitate. În acest sens, precizează că trebuie avută în vedere Decizia nr. 31 din 24 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a fost sesizată în aceeaşi cauză în care a fost invocată şi prezenta excepţie de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 12 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 30.261/300/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Maria Cristina Popescu şi Ana Violeta Popescu într-o acţiune prin care s-a solicitat constatarea faptului că un certificat de moştenitor atestă o situaţie ce nu corespunde realităţii. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale criticate nu sunt clare, predictibile şi neechivoce, astfel încât să elimine orice confuzie în procesul de interpretare şi aplicare. În prezent, din coroborarea textului de lege supus controlului de constituţionalitate cu dispoziţiile art. 289 şi 292 din Codul penal din 1968 şi ale art. 25 alin. (3) din actualul Cod de procedură penală rezultă că instanţa civilă nu are competenţa materială să constate ea însăşi că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, ci este necesar ca, anterior, această împrejurare să fi fost reţinută de un organ penal. Totodată, instanţa civilă nu poate cerceta falsul prin orice mijloace de probă în cazul în care autorul falsului nu a fost identificat sau a fost identificat doar parţial. În aceste condiţii, instanţa civilă va fi obligată să respingă o acţiune întemeiată pe art. 308 din Codul de procedură civilă. 6. Autoarele excepţiei arată că au solicitat stabilirea falsului în ceea ce priveşte un certificat de moştenitor emis în anul 1981, document care atestă în fals o situaţie care nu corespunde realităţii cu privire atât la moştenitor, cât şi la masa succesorală. Or, instanţa civilă are competenţa să cerceteze doar falsul material în înscrisuri sub semnătură privată sau înscrisuri autentice prevăzut la art. 301-307 din Codul de procedură civilă, nu şi falsul în declaraţii şi falsul intelectual, restrângând în mod nelegal noţiunea de fals prevăzută în legea penală, care include şi art. 321 - Falsul intelectual (reglementat anterior în art. 289 din Codul penal din 1968) şi art. 326 - Falsul în declaraţii (reglementat anterior în art. 292 din Codul penal din 1968). Aşadar, instanţa civilă nu poate desfiinţa falsul doar în baza art. 308 din Codul de procedură civilă. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece existenţa în paralel a două proceduri, una cuprinsă în Codul de procedură penală - care dă în competenţa instanţei penale pronunţarea cu privire la desfiinţarea unui înscris pretins falsificat, respectiv una cuprinsă în Codul de procedură civilă - care dă în competenţa instanţei civile cercetarea falsului, încalcă cerinţele constituţionale de claritate, precizie şi previzibilitate pe care trebuie să le îndeplinească un text de lege. În acest sens, invocă şi paragrafele 53 şi 54 din Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, prin care Curtea Constituţională a constatat că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă, legiuitorul nu şi-a respectat obligaţia de a adopta norme clare, predictibile şi neechivoce, care să elimine orice confuzie în procesul de interpretare şi aplicare a acestora; în schimb, a constatat compatibilitatea cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie a dispoziţiilor din Codul de procedură penală care dau în competenţa judecătorului de cameră preliminară soluţionarea sesizărilor având ca obiect desfiinţarea unui înscris. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 308 - Cercetarea falsului de către instanţa civilă din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „În cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă.“ 12. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, în componenta referitoare la calitatea normelor, art. 21 alin. (1)-(3) privind dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi art. 126 alin. (1) şi (2) privind realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege şi, respectiv, privind stabilirea exclusiv prin lege a competenţei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă trebuie privite sistematic, în ansamblul reglementării, fiind relevant faptul că au fost plasate de legiuitor imediat după prevederile art. 307 care reglementează situaţia în care partea care a prezentat un înscris denunţat ca fals, conform art. 304, stăruie totuşi să se folosească de acesta, deşi denunţarea ca fals nu a fost retrasă. În acest caz, dacă este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, instanţa poate suspenda judecarea procesului, înaintând de îndată înscrisul denunţat ca fals parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul-verbal ce se va încheia în acest scop. Prevederile art. 308 din Codul de procedură civilă vin în continuarea acestei ipoteze, aplicându-se în mod subsidiar şi stabilind că cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă dacă acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua. 14. Potrivit art. 16 din Codul de procedură penală, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii. 15. Aşadar, condiţia esenţială pentru incidenţa dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă, criticate în cauză, o constituie preexistenţa unei cercetări de natură penală a falsului, prin care să se fi constatat existenţa uneia din cauzele menţionate de art. 16 din Codul de procedură penală. Ipoteza art. 549^1 - Procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării din Codul de procedură penală, invocată, de asemenea, în cauză, intervine doar în cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris. În această situaţie, judecătorul de cameră preliminară are competenţa de a desfiinţa înscrisul. Spre deosebire de această variantă, odată constatat falsul, instanţa civilă nu va putea desfiinţa înscrisul, ci doar îl va îndepărta din ansamblul probator, neţinând seama de cele atestate de acesta. Astfel se evită suprapunerea de competenţe între instanţa civilă şi cea penală. 16. În cauza de faţă, prin acţiunea introductivă, reclamantele au solicitat unei instanţe civile (Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti) să constate că un certificat de moştenitor emis în anul 1981, autentificat de un notar public, atestă o situaţie care nu corespunde realităţii, şi anume atestă în fals cu privire la calitatea unei persoane de moştenitor legal al defunctului. Au solicitat, totodată, instanţei să cerceteze falsul în baza art. 308 din Codul de procedură civilă, întrucât acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare având în vedere că a intervenit prescripţia. Reclamantele au susţinut săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual (reglementat de art. 289 din Codul penal din 1968, respectiv de art. 321 din actualul Cod penal) şi fals în declaraţii (reglementat anterior în art. 292 din Codul penal din 1968, respectiv în art. 326 din actualul Cod penal). 17. Curtea observă că art. 308 din Codul de procedură civilă, criticat în cauză, face parte din pct. IX. Verificarea înscrisurilor, cuprins, la rândul său, în §2. Dovada cu înscrisuri, parte din subsecţiunea a 3-a - Probele, inclusă în secţiunea a 2-a - Cercetarea procesului din capitolul II - Judecata al titlului I din cartea a II-a. Aşadar, textul de lege supus controlului de constituţionalitate este integrat în ansamblul regulilor procedurale dedicate administrării probelor într-un proces civil. 18. Prin urmare, cercetarea falsului de către instanţa civilă are loc atunci când există deja un cadru procesual, declanşat şi configurat prin învestirea instanţei cu soluţionarea unui litigiu principal, cercetarea falsului constituind o procedură incidentală în cadrul acestuia. Or, în speţă, reclamantele s-au adresat instanţei civile direct cu o cerere de constatare a falsului în ceea ce priveşte conţinutul unui certificat de moştenitor. Art. 35 din Codul de procedură civilă reglementează acţiunea în constatare, în baza căreia persoanele care justifică un interes se pot adresa instanţelor civile pentru a cere constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Autoarele prezentei excepţii de neconstituţionalitate, reclamante în cauză, au sesizat însă instanţa de fond exclusiv în vederea constatării falsului, fără să solicite recunoaşterea unui drept în favoarea acestora sau inexistenţei unui drept în favoarea altor persoane. Din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 din Codul de procedură civilă apare ca inadmisibilă, neavând legătură cu obiectul cauzei. 19. De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, în aceeaşi cauză, a fost chemată să lămurească dacă, în interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile sau instanţei penale, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de aceeaşi instanţă care a sesizat şi Curtea Constituţională cu soluţionarea prezentei excepţii. Motivul respingerii ca inadmisibilă a constat în faptul că în cauză nu s-a solicitat şi desfiinţarea înscrisului pretins fals, ci doar constatarea săvârşirii falsului, ceea ce a demonstrat neîndeplinirea cerinţei privind existenţa unui raport de dependenţă între chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţia pe fond a cauzei (Decizia nr. 31 din 24 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 24 octombrie 2019). 20. Alături de cauza de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate izvorâtă din prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, mai sus menţionată, Curtea observă, în acelaşi timp, că autoarele acesteia critică soluţia legislativă potrivit căreia instanţa civilă nu are competenţa materială să constate ea însăşi că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, ci este necesar ca, anterior, să se fi reţinut acest aspect de un organ penal; că instanţa civilă nu poate cerceta falsul prin orice mijloace de probă în cazul în care autorul falsului nu a fost identificat sau a fost identificat doar parţial şi că instanţa civilă are competenţa să cerceteze doar falsul material în înscrisuri sub semnătură privată sau înscrisuri autentice prevăzut la art. 301-307 din Codul de procedură civilă, nu şi falsul în declaraţii şi falsul intelectual. Aşadar, autoarele excepţiei sunt nemulţumite de actuala viziune a legiuitorului şi, raportându-şi critica exclusiv la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, tind ca prin intermediul controlului de constituţionalitate să se extindă competenţa instanţelor civile, în sensul arătat. Or, în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 548 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 9 octombrie 2020, paragrafele 17 şi 18), Curtea Constituţională a apreciat că examinarea excepţiei de neconstituţionalitate care vizează o modificare a soluţiei legislative, precum şi a modului în care sunt interpretate şi aplicate prevederile legale de către instanţele judecătoreşti excedează competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului. 21. Modul de interpretare a unor texte de lege, ca fază a procesului de aplicare a legii, intră în competenţa instanţelor de judecată, iar nu a instanţei constituţionale. Problema privind interpretarea textelor de lege criticate, la nivelul practicii judiciare, nu se circumscrie în mod strict sferei controlului de constituţionalitate. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dacă în privinţa normei de referinţă, şi anume Constituţia, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a o interpreta, în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, interpretarea este realizată de instanţele judecătoreşti, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie, iar pentru ca textele legale să poată forma obiect al controlului de constituţionalitate în interpretarea dată de instanţele judecătoreşti, aceasta trebuie să fie una general acceptată - putându-se realiza prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă - sau de un anumit nivel de acceptare la nivelul practicii judecătoreşti (a se vedea Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 20, sau Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 12 februarie 2016, paragrafele 29 şi 30). 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Maria Cristina Popescu şi Ana Violeta Popescu în Dosarul nr. 30.261/300/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
