Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10-10^4 lit. a) din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Şerban Alexandru Brădişteanu în Dosarul nr. 5.542/2/2014* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.723D/2017. 2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 17 iulie 2018, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 27 septembrie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 13 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.542/2/2014*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10-10^4 lit. a) din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Şerban Alexandru Brădişteanu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri formulate de Agenţia Naţională de Integritate, referitoare la anularea unui act administrativ. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, în ceea ce priveşte natura şi regimul juridic al comisiei de cercetare a averilor, natura şi regimul juridic al ordonanţei prin care comisia de cercetare a averilor dispune trimiterea cauzelor spre soluţionare curţii de apel, precum şi din perspectiva existenţei (sau a inexistenţei) căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva acestor ordonanţe şi a titularilor dreptului de a le promova. Se susţine, în acest sens, că dispoziţiile Legii nr. 115/1996 au un caracter special, prin raportare la dreptul comun, motiv pentru care legiuitorului îi revine obligaţia de a formula clar, de a defini şi de a specifica trăsăturile juridice ale instituţiilor reglementate în cuprinsul său. Se arată că lipsa de claritate a prevederilor legale criticate determină o aplicare contradictorie a acestora şi necesită o intervenţie legislativă care să ţină cont şi de raţionamentele deja exprimate de Curtea Constituţională prin deciziile pronunţate cu privire la dispoziţiile art. 10-10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 321 din 29 martie 2007 şi nr. 307 din 5 iunie 2014, despre care se afirmă că nu sunt de natură a remedia problemele de neconstituţionalitate invocate în prezenta cauză. În ceea ce priveşte natura juridică a comisiei de cercetare a averilor, respectiv cea de organ administrativ sau organ jurisdicţional, se susţine că aceasta se comportă ca un veritabil organ de jurisdicţie (pronunţând acte în al căror cuprins se regăseşte formula consacrată „Pentru aceste motive, în numele legii, ordonă“), aspect care este contrar prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de către celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Se arată că singura excepţie de la dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţie este cea prevăzută la art. 21 alin. (4) din Legea fundamentală, ce reglementează jurisdicţiile speciale administrative. În aceste condiţii, se susţine admisibilitatea căilor de atac împotriva ordonanţelor pronunţate de comisia de cercetare a averilor, în vederea supunerii acestor ordonanţe controlului judecătoresc al instanţelor superioare. Se arată că, dacă, dimpotrivă, ordonanţele comisiei de cercetare a averilor sunt acte administrative, acestora le este aplicabilă regula conform căreia orice act administrativ care aduce atingere drepturilor şi intereselor unei persoane trebuie să specifice, în cuprinsul său, atât calea de atac ce poate fi promovată împotriva sa, cât şi termenul în care acest drept poate fi exercitat. Se face trimitere la Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene nr. (77) 31 din 28 septembrie 1977, act juridic european ce reglementează, de asemenea, regula de drept anterior invocată. Se arată că stabilirea, cu claritate, a naturii juridice a ordonanţelor comisie pentru cercetarea averilor ar permite determinarea, cu exactitate, a organului învestit prin lege să constate caracterul ilicit al dobândirii averii şi a termenului în care acest organ este îndreptăţit să tragă la răspundere persoanele vinovate, eliminând, în acest fel, posibilitatea abuzului de drept şi dând posibilitatea destinatarilor legii să îşi adapteze conduita procesuală la dispoziţiile legale analizate. Se arată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, s-a stabilit de către instanţele judecătoreşti sesizate că termenul general de prescripţie în materia răspunderii civile delictuale, de 3 ani, nu este aplicabil în privinţa raportului juridic dedus judecăţii, soluţie ce a dus la crearea unui drept perpetuu al Agenţiei Naţionale de Integritate de a sesiza comisia de cercetare a averilor şi, de asemenea, la un drept perpetuu al acesteia din urmă de a sesiza curtea de apel pe lângă care funcţionează, soluţie juridică ce încalcă principiul previzibilităţii legii, principiul securităţii raporturilor juridice, precum şi principiul egalităţii în drepturi. Se susţine, totodată, că textul criticat încalcă prezumţia de nevinovăţie şi prezumţia dobândirii licite a averii. Se arată, în acest sens, că în faţa instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, sesizate prin ordonanţa comisiei de cercetare a averilor, sarcina probei este, în mod nelegitim, inversată, persoana cercetată fiind obligată să înlăture prezumţia de culpă instituită în privinţa sa. Se susţine că acest aspect reiese din faptul că realizarea controlului judecătoresc de către curtea de apel porneşte ab initio de la starea de fapt şi de drept, astfel cum aceasta a fost constatată de comisia de cercetare a averilor, în urma administrării probelor, adică de la o prezumţie de vinovăţie, în acelaşi sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 596 din 20 septembrie 2016. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia prezumţiei de nevinovăţie, respectiv la Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României, precum şi la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.096 din 8 septembrie 2009 şi nr. 785 din 3 iunie 2010, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că legislaţia contravenţională din România intră sub incidenţa art. 6 din convenţie, admiţând, în acest fel, că orice procedură de drept public intră sub imperiul prezumţiei de nevinovăţie a persoanei cercetate, prin urmare, şi cea reglementată prin Legea nr. 115/1996. Se susţine, totodată, că dispoziţiile art. 10-10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la o cale de atac şi dreptul la un recurs efectiv, aşa cum acestea sunt prevăzute la art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 129 din Constituţie şi la art. 6 paragraful 1 din convenţie, întrucât neclaritatea acestora în privinţa posibilităţii exercitării căilor de atac împotriva ordonanţei comisiei pentru cercetarea averilor echivalează cu neasigurarea garanţiilor drepturilor fundamentale anterior menţionate. Sunt invocate hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 mai 2001 şi 13 februarie 2003, pronunţate în cauzele Altay împotriva Turciei şi Chevrol împotriva Franţei, prin care a fost subliniată obligaţia asigurării accesului la o instanţă independentă şi imparţială drept garanţie a dreptului la un proces echitabil, şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 894 din 5 decembrie 2006, nr. 783 din 12 mai 2009, nr. 894 din 25 octombrie 2012 şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012. Se mai arată că prevederile art. 10- 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 contravin principiului egalităţii în drepturi, întrucât, părţile raportului juridic format pe baza acestora beneficiază de căi de atac diferite în scopul apărării intereselor procesuale, doar în favoarea Agenţiei Naţionale de Integritate fiind recunoscut dreptul de a promova o cale de atac împotriva ordonanţei comisiei de cercetare a averilor. În fine, se susţine că dispoziţiile art. 10-10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 încalcă principiul constituţional al statului de drept, prin nerespectarea exigenţelor referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, la stabilitatea juridică şi la respectarea drepturilor dobândite şi a intereselor legitime. 5. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile art. 10 - art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 îndeplinesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi că acestea asigură garanţiile specifice prezumţiei de nevinovăţie şi prezumţiei de dobândire licită a averii. Se arată, în acest sens, că ordonanţa emisă de comisia de cercetare a averilor are rolul unui act de sesizare, similar rechizitoriului din procedura penală, iar eventualele critici privind procedura prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti pot fi supuse analizei judecătorului de caz, acesta îndeplinind cerinţele de independenţă şi imparţialitate specifice accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. Se arată, de asemenea, că, în faţa instanţei judecătoreşti, partea interesată are posibilitatea de a administra probe şi de a formula apărări şi că inexistenţa unei căi de atac împotriva unei ordonanţe de clasare ar determina rămânerea definitivă a unei soluţii pronunţate printr-un act administrativ, cu consecinţa încălcării dreptului părţii interesate la o cale de atac şi, prin urmare, a liberului acces la justiţie al acesteia. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la presupusa lipsă de claritate a dispoziţiilor legale criticate, în ceea ce priveşte natura juridică a comisiei de cercetare a averilor, se susţine că prevederile art. 10 - art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 stabilesc cu claritate condiţiile sesizării şi procedurile de urmat în faţa acestei comisii. Se arată că dispoziţiile legale anterior menţionate stabilesc doar premisele declanşării controlului averii, nu şi ale angajării răspunderii, problema existenţei unor dovezi certe, care să stea la baza acestei răspunderi, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti. Este menţionat faptul că prevederile art. 10 - art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate şi se face trimitere la considerentele Deciziei nr. 321 din 29 martie 2007. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prezumţiei de dobândire licită a averii şi a dreptului de proprietate privată, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 492 din 21 noiembrie 2013. Se susţine că prin raportul întocmit de Agenţia Naţională de Integritate şi prin activitatea efectuată de către comisia de cercetare a averilor se poate identifica dacă între averea dobândită şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă există o diferenţă nejustificată, precum şi faptul că garanţiile oferite de procedura jurisdicţională ulterioară sunt suficiente pentru a putea considera că măsura dispusă corespunde scopului Legii nr. 115/1996. Se conchide că prevederile art. 10 - art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 sunt clare, precise şi previzibile şi că acestea nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituţionale. Arată că îşi menţine punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale şi reţinut prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, potrivit căruia comisia de cercetare a averilor constituită la nivelul curţii de apel nu este organ de jurisdicţie, nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, ci este un organ de cercetare şi de sesizare a instanţei de judecată, motiv pentru care nu se poate susţine că textele de lege criticate aduc atingere caracterului facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor administrative, astfel că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 1 alin. (3) şi (4) şi ale art. 21 alin. (4) din Constituţie. De asemenea, s-a arătat, prin punctul de vedere anterior menţionat, că prevederile art. 126 alin. (1) şi ale art. 131 alin. (1) din Constituţie, invocate, nu conţin nicio restricţie în privinţa compunerii unei astfel de comisii, astfel că nu sunt nici acestea încălcate prin dispoziţiile legale criticate în prezenta cauză. În plus, atât judecătorii, cât şi procurorii sunt magistraţi supuşi obligaţiei de a aplica legea cu imparţialitate, potrivit art. 124 şi art. 132 din Legea fundamentală, ceea ce asigură comisiei de cercetare a averilor caracterul de organ independent şi imparţial. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 10-10^4 lit. a) din Legea nr. 115/1996. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorul critică, în realitate, art. 10-10^4 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996, care au următorul cuprins: - Art. 10. - "(1) Pe lângă fiecare curte de apel va funcţiona o comisie de cercetare a averilor, denumită în continuare comisie de cercetare, formată din: a) 2 judecători de la curtea de apel, desemnaţi de preşedintele acesteia, dintre care unul în calitate de preşedinte; b) un procuror de la parchetul care funcţionează pe lângă curtea de apel, desemnat de prim-procurorul acestui parchet.(2) Preşedintele şi membrii comisiei de cercetare sunt desemnaţi pe o perioadă de 3 ani. Pe aceeaşi perioadă şi de către aceleaşi persoane vor fi desemnaţi şi 3 supleanţi, care îi vor înlocui pe titulari în cazul în care aceştia, din motive legale, nu vor putea lua parte la lucrările comisiei de cercetare.(3) Comisia de cercetare are un secretar, desemnat de preşedintele curţii de apel dintre grefierii acestei instanţe.;" – Art. 10^1. - „Comisia de cercetare va începe acţiunea de control de îndată ce este sesizată de Agenţia Naţională de Integritate cu raportul de evaluare.“; – Art. 10^2. "(1) Actele şi lucrările comisiei de cercetare nu sunt publice. Persoana în cauză poate lua cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului şi poate fi asistată de avocat.(2) Preşedintele dispune citarea de urgenţă, în faţa comisiei de cercetare, a reprezentantului Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi a persoanei a cărei avere este supusă controlului şi a soţului sau soţiei, după caz, pentru a fi ascultaţi. Comisia de cercetare poate cita orice persoană care ar putea da relaţii utile pentru lămurirea provenienţei bunurilor persoanei controlate şi poate solicita autorităţilor publice sau oricărei alte persoane juridice informaţii necesare pentru soluţionarea cauzei. Cei care, în perioada supusă controlului, au dobândit bunuri de la persoana în cauză vor fi ascultaţi în mod obligatoriu.(3) Comisia de cercetare poate efectua cercetări locale sau poate dispune efectuarea unei expertize pentru lămurirea cauzei.(4) Cercetările efectuate de alte persoane decât membrii comisiei de cercetare sunt nule.;" – Art. 10^3. - „Cei citaţi în faţa comisiei de cercetare vor fi ascultaţi pe rând şi vor prezenta dovezile care au stat la baza raportului de evaluare. Persoana a cărei avere este supusă controlului va putea produce în faţa comisiei de cercetare probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisia de cercetare şi, dacă consideră necesar, poate depune o declaraţie în care va arăta veniturile realizate şi modul de dobândire a averii.“; – Art. 10^4. "(1) Comisia de cercetare hotărăşte cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunţând o ordonanţă motivată, prin care poate dispune: a) trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat; b) clasarea cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată; c) suspendarea controlului şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni.(2) Ordonanţa de clasare se comunică părţilor şi parchetului de pe lângă curtea de apel în raza căreia funcţionează comisia de cercetare sau, după caz, parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori organelor fiscale.(3) Controlul se reia de către comisia de cercetare, dacă: a) după clasarea cauzei apar elemente noi care pot conduce la o soluţie contrară; b) organul de urmărire penală, după efectuarea cercetărilor, în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c), nu sesizează instanţa penală." 12. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) referitor la principiul statului de drept şi la calitatea legii, art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 44 alin. (8) şi (9) referitoare la dreptul de proprietate privată, art. 124 alin. (1) cu privire la înfăptuirea justiţiei şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi prevederilor art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 10-10^4 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 321 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 16 mai 2007, Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din data de 4 august 2014, şi Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 28 noiembrie 2016, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 14. Prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragraful 19, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 10 şi ale art. 10^1-10^4 din Legea nr.115/1996, referitoare la înfiinţarea, compunerea, funcţionarea şi atribuţiile comisiei de cercetare a averilor, precum şi la procedura specifică efectuării lucrărilor sale, au fost introduse în cuprinsul Legii nr. 115/1996 prin art. 35 pct. 2 şi, respectiv, pct. 3 din Legea nr. 176/2010. În forma sa iniţială, Legea nr. 115/1996 conţinea dispoziţii relativ asemănătoare, care prevedeau, de asemenea, existenţa comisiei de cercetare a averilor pe lângă fiecare curte de apel, cu aceeaşi compunere şi având atribuţii şi procedură specifică asemănătoare. Astfel, Curtea a reţinut că actualul art.10 din Legea nr. 115/1996 este identic, din punctul de vedere al soluţiei juridice, cu art. 8 din forma iniţială a Legii nr. 115/1996, art. 10^2 corespunde fostului art. 12, art. 10^3 preia soluţia juridică a fostului art. 13 alin. (1), iar actualul art. 10^4 conservă, în esenţă, substanţa juridică a fostului art. 14. În concepţia originară a Legii nr. 115/1996, controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere era exercitat de către comisia de cercetare a averilor, înfiinţată pe lângă fiecare curte de apel şi formată, ca şi în prezent, din doi judecători de la curtea de apel şi un procuror de la parchetul care funcţionează pe lângă curtea de apel. Întrucât Agenţia Naţională de Integritate a fost înfiinţată abia ulterior, prin Legea nr. 144/2007, controlul averilor nu era declanşat, ca în prezent, prin raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate, ci printr-o cerere de sesizare ce putea fi făcută de prim-procurorul parchetului de pe lângă curtea de apel sau conducătorul unităţii publice la care a funcţionat ori funcţiona cel a cărui avere era supusă cercetării, precum şi de către persoanele care erau supuse, potrivit art. 2 din lege, obligaţiei de declarare a averii şi cărora li s-au adus imputări publice cu privire la provenienţa averii deţinute. Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2007, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 3 august 2009, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care, odată cu intrarea sa în vigoare, a abrogat, prin art. 63 alin. (1) lit. a), dispoziţiile art. 8, art. 9, art. 12, art. 13 şi ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, adică acele texte referitoare la comisia de cercetare a averilor, care însă prezintă o corespondenţă semnificativă, ca soluţie juridică, cu art. 10 şi art. 10^1-10^4 din Legea nr. 115/1996. 15. Prin aceeaşi decizie, paragraful 20, Curtea a reţinut, referitor la natura juridică a comisiei de cercetare a averilor, că această comisie nu este un organ de jurisdicţie, nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, ci este un organ de cercetare - aşa cum este şi denumit de lege - şi de sesizare a instanţei de judecată. Curtea a mai reţinut că, deoarece această comisie nu este o instanţă extraordinară, prevederile art. 126 alin. (5) din Constituţie nu au pertinenţă şi că alcătuirea comisiei din judecători şi procurori nu contravine Constituţiei, deoarece aceasta nu cuprinde nicio restricţie în această privinţă. Curtea a mai arătat, totodată, că atât judecătorii, cât şi procurorii sunt magistraţi supuşi obligaţiei de a aplica legea cu imparţialitate, potrivit art. 124 şi art. 132 din Legea fundamentală, ceea ce asigură caracterul comisiei de organ independent şi imparţial. Observând că toate actele comisiei sunt supuse controlului instanţei de judecată, Curtea a conchis că susţinerile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 11, art. 20 şi a art. 21 din Constituţie, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt neîntemeiate. 16. Tot prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragrafele 26 şi 27, Curtea a reţinut că această comisie nu este un veritabil organ de jurisdicţie, de vreme ce nu „spune dreptul“ (juris dictio), nu dă un verdict şi nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, prin acte proprii, cu afecte jurisdicţionale specifice. În plus, Curtea a constatat că rolul acestei comisii este de a cerceta cele consemnate de Agenţia Naţională de Integritate prin raportul de evaluare, la sesizarea acesteia - autoritatea administrativă autonomă care are, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, doar atribuţia de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor, pentru persoanele prevăzute de lege. Comisia de cercetare, constituită din doi judecători şi un procuror, efectuează propria activitate de cercetare, administrând, într-adevăr, probele prevăzute de lege pentru soluţionarea cauzei: citarea persoanelor în cauză spre a fi audiate, luarea de declaraţii, solicitarea de informaţii autorităţilor publice sau oricărei persoane juridice, efectuarea de cercetări locale sau dispunerea efectuării de expertize. Curtea a constatat însă că modalitatea de instrumentare a probatoriului, specific unei instanţe judecătoreşti, nu este un element suficient pentru a-i atribui comisiei de cercetare caracter jurisdicţional, rolul acesteia fiind, în realitate, acela de garantare suplimentară a imparţialităţii şi a contradictorialităţii sub imperiul cărora trebuie să se desfăşoare orice activitate de cercetare, alături de garanţia ce decurge din însăşi modalitatea de constituire a comisiei de cercetare în sine: doi judecători şi un procuror. Cu privire la modalitatea de constituire a comisiei de cercetare, Curtea a observat că, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“, iar, conform art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din aceasta, procurorii reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, desfăşurându-şi activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Curtea a reţinut că, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ulterioară revizuirii din 2003 a Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, o garanţie suplimentară a respectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii în desfăşurarea activităţii judiciare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011 şi, respectiv, Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). În considerarea acestor argumente, Curtea a constatat că nu poate reţine pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 126 alin. (1) şi ale art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală. 17. Revenind la procedura specifică activităţii de cercetare desfăşurate de comisie în acord cu prevederile legale criticate, prin aceeaşi decizie, Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragrafele 28-31, Curtea a reţinut că această comisie hotărăşte cu majoritate de voturi, în termen de 3 luni de la data sesizării, şi pronunţă o ordonanţă motivată, prin care poate dispune fie trimiterea cauzei spre curtea de apel competentă, dacă, pe baza probelor administrate, constată că dobândirea unei cote-părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat, fie clasează cauza, când constată că provenienţa bunurilor este justificată, fie suspendă controlul şi trimite cauza parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unor infracţiuni. Curtea a constatat, aşadar, că, spre deosebire de actele jurisdicţionale - cum sunt hotărârile judecătoreşti -, actele emise de comisia de cercetare a averilor, dacă nu dispun clasarea cauzei, au exclusiv rolul de a sesiza instanţa judecătorească sau parchetul competent, după caz, acesta fiind singurul lor efect juridic. Din această perspectivă, comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de „filtrare“, din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale agenţiei, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei „ordonanţe motivate“ - deci însoţite de o argumentare temeinică şi legală -, vor fi trimise fie instanţei judecătoreşti, fie parchetului competent, spre soluţionare definitivă. În final, instanţa judecătorească, fiind sesizată potrivit art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 şi administrând, dacă părţile o cer, probe noi, constată dacă dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun este sau nu justificată şi va putea hotărî, după caz, fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită pe bază de expertiză. De asemenea, instanţa judecătorească poate să trimită dosarul la parchetul competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni, iar, în cazul în care constată că provenienţa bunurilor este justificată, instanţa hotărăşte închiderea dosarului. Sentinţa secţiei de contencios administrativ a curţii de apel competente poate fi atacată în termen de 15 zile de la comunicare, cu recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În considerarea celor arătate anterior, Curtea a constatat că nu poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, care consacră caracterul facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor speciale administrative. Procedura desfăşurată de către comisia de cercetare a averilor, activitatea sa, finalizată prin actul intitulat „ordonanţă motivată“, ce constituie, după caz, actul de sesizare a secţiei de contencios administrativ a curţii de apel competente, nu prezintă elemente de natură a imprima comisiei de cercetare caracterul unei jurisdicţii speciale administrative. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de „jurisdicţie administrativă specială“ semnifică „activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale“. În acest sens, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 220 din 6 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 16 iunie 2004), că „jurisdicţiile speciale administrative“ reprezintă o activitate jurisdicţională realizată de un organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul unei instituţii a administraţiei publice sau al unor autorităţi administrative autonome, care se realizează conform procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanţelor de judecată, desfăşurată însă paralel şi separat de aceasta. Or, aşa cum s-a arătat anterior, comisia de cercetare a averilor este un organ colegial, compus din doi judecători şi un procuror, o structură înfiinţată pe lângă fiecare curte de apel, având rolul de cercetare prealabilă a celor sesizate de Agenţia Naţională de Integritate prin raportul de evaluare, fără a fi ea însăşi o „autoritate administrativă“ sau să funcţioneze pe lângă o astfel de autoritate şi care să soluţioneze un „conflict“ - adică să spună dreptul - printr-un act administrativ-jurisdicţional. Totodată, Curtea a reţinut că activitatea de control al averilor persoanelor prevăzute de lege se desfăşoară în prealabil celei din faţa instanţei judecătoreşti competente, şi nu în paralel, iar persoana interesată nu se află în situaţia de a opta între cele două proceduri, deoarece comisia de cercetare este sesizată exclusiv prin raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate. 18. De asemenea, prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragrafele 23-25, Curtea a constatat că alcătuirea comisiei de cercetare a averilor din doi judecători garantează independenţă şi asigură imparţialitatea activităţii sale, corectitudinea şi obiectivitatea soluţiei pronunţate în cauză. Totodată, Curtea a reţinut că alcătuirea acestei comisii din judecători nu poate fi caracterizată ca o încălcare a normelor constituţionale invocate, având în vedere specificul activităţii comisiei de cercetare a averilor ca un organ intermediar între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească. De altfel, Curtea a reţinut că opţiunea legiuitorului pentru implicarea judecătorilor în alte activităţi, care nu se referă exclusiv la înfăptuirea justiţiei, rezultă şi din alte reglementări, cum sunt, spre exemplu, cele privind componenţa Biroului Electoral Central şi a birourilor electorale de circumscripţie, astfel cum rezultă din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European sau Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că Legea nr. 115/1996 instituie, la art. 15-17 şi art. 20, reguli procedurale privind soluţionarea de către instanţa judecătorească a ordonanţei motivate prin care comisia de cercetare a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat. Astfel, preşedintele curţii de apel sau preşedintele secţiei de contencios administrativ şi fiscal, primind dosarul, fixează termen de judecată, potrivit legii, şi dispune citarea tuturor părţilor care au fost chemate la Agenţia Naţională de Integritate. Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va fi întotdeauna citat în faţa instanţei judecătoreşti. Participarea procurorului şi a Agenţiei Naţionale de Integritate este obligatorie. Judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în faţa comisiei de cercetare. La prima zi de înfăţişare, părţile pot solicita probe noi şi curtea de apel va putea dispune încuviinţarea acestora, acordând un nou termen. Până la soluţionarea definitivă a cauzei, instanţa de judecată poate dispune indisponibilizarea bunurilor, dacă această măsură nu a fost luată în condiţiile art. 13 din lege. De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile art. 20 din Legea nr. 115/1996 prevăd posibilitatea exercitării de către părţile interesate, de către agenţie şi de către procuror a recursului împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, soluţionarea acestuia revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate oferă părţilor garanţiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare şi la un proces echitabil şi, prin urmare, critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 21 alin. (3), art. 124 alin (2) şi art. 126 din Constituţie, precum şi cu art. 6 din Convenţie nu poate fi reţinută. 19. În fine, prin Decizia nr. 321 din 29 martie 2007, referitor la pretinsa încălcare a prezumţiei de dobândire licită a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituţie, Curtea a constatat că şi această critică este neîntemeiată, dat fiind că prin textele criticate se instituie controlul averii numai în cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcţie şi averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei se constată diferenţe vădite şi există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Curtea a observat că, pe de o parte, textele criticate stabilesc doar premisele declanşării controlului averii, nu şi ale angajării răspunderii juridice, iar, pe de altă parte, că problema existenţei dovezilor certe intră în sfera de aplicare a legii, care este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Aşadar, Curtea a reţinut că susţinerea autorilor excepţiei în sensul că textele analizate instituie o „prezumţie de ilicitate“, care constituie o condiţie suficientă pentru declanşarea procedurii de control şi pentru angajarea răspunderii şi aplicarea sancţiunilor, este neîntemeiată. Totodată, Curtea a constatat că textele de lege criticate nu contravin principiilor statului de drept, principii consacrate de art. 1 din Legea fundamentală, care instituie ca normă de bază a existenţei sociale principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se aplică în egală măsură tuturor persoanelor aflate în condiţiile prevăzute în ipotezele normelor analizate, fără privilegii sau discriminări. Totodată, Curtea a reţinut că art. 44 alin. (9) din Constituţie nu exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit şi că, din coroborarea alin. (8) şi (9) ale art. 44 din Legea fundamentală, reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii. 20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenţei mai sus analizate, Curtea reţine că atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Şerban Alexandru Brădişteanu în Dosarul nr. 5.542/2/2014* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 10-10^4 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 septembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
