Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 288 alin. (1) raportat la alin. (3) teza finală din Codul penal din 1969 şi ale art. 320 alin. (1) raportat la alin. (3) teza finală din Codul penal, excepţie ridicată de Radu Duţă în Dosarul nr. 2.998/180/2016 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.229D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. Se arată că criticile formulate de autorul excepţiei reprezintă apărări de fond ce pot fi supuse analizei instanţei de judecată competente. Se susţine, totodată, că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, nefiind susceptibile de o interpretare arbitrară. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 26 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.998/180/2016, Judecătoria Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 288 alin. (1) raportat la alin. (3) teza finală din Codul penal din 1969 şi ale art. 320 alin. (1) raportat la alin. (3) teza finală din Codul penal, excepţie ridicată de Radu Duţă într-o cauză în care autorul excepţiei de neconstituţionalitate a fost trimis în judecată pentru comiterea mai multor infracţiuni, printre care şi cea de instigare la fals în înscrisuri oficiale, în temeiul art. 47 raportat la art. 320 alin. (1) şi (3) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că principiul legalităţii incriminării are o valoare convenţională şi constituţională, dar că dispoziţiile legale criticate contravin acestui principiu, întrucât nu îndeplinesc condiţiile de claritate, precizie şi previzibilitate specifice legii penale. În acest sens, se susţine că este imposibil de determinat în mod obiectiv ce se înţelege prin sintagma „orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice“ din cuprinsul alin. (3) al art. 288 din Codul penal din 1969 şi al alin. (3) al art. 320 din Codul penal. Se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, gradul de previzibilitate al legii trebuie apreciat potrivit „experienţei juridice ordinare“, astfel încât marja de apreciere lăsată autorităţilor statului pentru interpretarea normelor juridice interne să fie una redusă, instanţa de contencios al drepturilor omului impunând un nivel de prudenţă ridicat, în considerarea intereselor concurente. Se mai arată că previzibilitatea se apreciază pornind de la experienţa juridică comună, aspect care este firesc, în condiţiile în care, de regulă, legea se adresează tuturor persoanelor, nu doar celor care au un nivel de pregătire juridică superioară, şi că, pentru a fi respectate exigenţele legalităţii, este necesară îndeplinirea unei condiţii alternative: fie norma juridică să fie enunţată cu suficient de multe detalii pentru a se putea anticipa situaţiile concrete pe care le vizează, fie să existe o jurisprudenţă şi o doctrină bine stabilite şi accesibile care să prevadă criteriile şi condiţiile exacte în care textul legal devine incident. Aplicând principiile constituţionale şi convenţionale anterior menţionate la dispoziţiile legale criticate, se arată că acestea nu sunt enunţate cu suficientă claritate pentru ca o persoană cu o experienţă juridică comună să poată estima care înscrisuri pot fi încadrate în sfera oricăror „alte imprimate producătoare de consecinţe juridice“. 6. Se arată că, prin raportare la principiile ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului mai sus enunţate, în dreptul românesc nu există o jurisprudenţă constantă, uniformă şi accesibilă care să stabilească potrivit unor criterii obiective domeniul de aplicabilitate al dispoziţiilor legale criticate şi că prevederile alin. (3) al art. 288 din Codul penal din 1969 şi ale alin. (3) al art. 320 din Codul penal oferă câteva exemple de „înscris oficial asimilat“, respectiv biletele şi tichetele - însă acestea creează premisele unei analogii, interzisă cu desăvârşire de principiul legalităţii incriminării. Se susţine, prin urmare, că dispoziţiile legale criticate permit organelor judiciare să stabilească, prin analogie, ce alte fapte pot fi catalogate ca fiind un fals material în înscrisuri oficiale, făcând ca norma să fie imprevizibilă, şi că, în aceste condiţii, este imposibil de anticipat obiectiv când există o astfel de infracţiune şi când nu. Or, fără o determinare pe baza unor criterii obiective şi previzibile a caracterului de „înscris oficial asimilat“, caracterul penal al faptelor se stabileşte pe baza unor criterii subiective, de către fiecare organ însărcinat cu aplicarea legii. 7. Judecătoria Bacău - Secţia penală nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit.d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 288 alin. (1) raportat la alin. (3) teza finală din Codul penal din 1969 şi ale art. 320 alin. (1) raportat la alin. (3) teza finală din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul critică, în realitate, prevederile art. 288 alin. (1) şi (3) din Codul penal din 1969 şi ale art. 320 alin. (1) şi (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: - Art. 288 alin. (1) şi (3) din Codul penal din 1969: "(1) Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. […](3) Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.;" – Art. 320 alin. (1) şi (3) din Codul penal: "(1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. […](3) Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice." 12. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea incriminării şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează acelaşi principiu. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută la art. 320 din Codul penal, are un conţinut similar cu infracţiunea cu aceeaşi denumire marginală care a fost reglementată la art. 288 din Codul penal din 1969. În ambele coduri, infracţiunea analizată prezintă o variantă tip şi o variantă agravată. În varianta tip, subiectul activ al infracţiunii nu este calificat, putând fi orice persoană, pe când în varianta agravată subiectul activ al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale are calitatea de funcţionar public şi comite faptele prevăzute în ipoteza normei de incriminare în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. 14. Obiectul juridic special al infracţiunii constă în relaţiile sociale ce au la bază încrederea publică în autenticitatea, veridicitatea şi realitatea înscrisurilor oficiale. 15. În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, dintre elementele acesteia prezintă relevanţă, din perspectiva analizei prezentei excepţii de neconstituţionalitate, obiectul material al infracţiunii, care este reprezentat de înscrisul oficial supus contrafacerii scrierii sau subscrierii ori alterării sale în orice mod. 16. Noţiunea de „înscris oficial“ este reglementată la art. 178 alin. (2) din Codul penal ca reprezentând orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 din Codul penal ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) din Codul penal sau care aparţine unor asemenea persoane. În ceea ce priveşte art. 176 din Codul penal, acesta prevede că prin termenul „public“ se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică, iar art. 175 alin. (2) din Codul penal reglementează categoria funcţionarilor publici, în sensul legii penale, respectiv persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autorităţile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. 17. Potrivit art. 150 alin. (2) din Codul penal din 1969, prin „înscris oficial“ se înţelegea orice înscris care emana de la o unitate dintre cele la care se referea art. 145 din acelaşi cod sau care aparţinea unei asemenea unităţi. Dispoziţiile art. 145 din Codul penal din 1969 reglementau termenul „public“ ca având semnificaţia de „tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public“. 18. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 320 alin. (3) din Codul penal asimilează înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice, iar prevederile art. 288 din Codul penal din 1969 conţineau, la alin. (3), o dispoziţie legală similară. 19. Referitor la sintagma „imprimate producătoare de consecinţe juridice“, din analiza sa gramaticală rezultă că aceasta desemnează scrieri (în sens larg) tipărite pe suport material care produc consecinţe juridice, acestea fiind două criterii exprimate în mod expres de legiuitor în cuprinsul normei juridice criticate, pentru a separa înscrisurile în privinţa cărora sunt aplicabile dispoziţiile art. 320 din Codul penal de alte categorii de înscrisuri. Astfel, toate înscrisurile tipărite pe un suport material (şi nu olografe) producătoare de efecte juridice sunt incluse în categoria celor la care fac trimitere la prevederile legale criticate. 20. În acest sens, referitor la dispoziţiile art. 320 din Codul penal, s-a arătat în doctrină că „sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice dacă emană de la una dintre persoanele arătate în art. 176 din Codul penal ori de la persoana prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal“. 21. De asemenea, cu referire la dispoziţiile art. 288 alin. (3) din Codul penal din 1969, doctrina a susţinut că „biletele, tichetele sau imprimatele trebuie să emane de la una dintre organizaţiile arătate în art. 145, fiindcă numai în acest caz acestea pot fi asimilate înscrisurilor oficiale. Intră în această categorie: biletele de intrare la spectacole, biletele loto sau pronosport, tichetele de tramvai sau alte mijloace de transport în comun“. 22. Astfel, pe cale doctrinară a fost stabilit un alt criteriu de încadrare a unor înscrisuri în dispoziţiile art. 320 alin. (3) din Codul penal şi, respectiv, ale art. 288 alin. (3) din Codul penal din 1969, susţinându-se că înscrisurile imprimate producătoare de consecinţe juridice la care fac referire prevederile legale criticate trebuie să emane de la o persoană dintre cele prevăzute la art. 178 alin. (2) din Codul penal şi, respectiv, la art. 150 alin. (2) din Codul penal din 1969. 23. De altfel, acelaşi criteriu de determinare rezultă şi din interpretarea sistematică a normelor juridice criticate, prin raportarea acestora la ansamblul prevederilor art. 320 din Codul penal şi, respectiv, ale art. 288 din Codul penal din 1969, articole ce poartă denumirea marginală de Fals material în înscrisuri oficiale. Or, includerea în cuprinsul denumirii marginale a celor două articole analizate a sintagmei „înscrisuri oficiale“ indică intenţia legiuitorului de a incrimina prin dispoziţiile art. 320 din Codul penal şi, respectiv, ale art. 288 din Codul penal din 1969 doar acele fapte de fals care au ca obiect material înscrisuri dintre cele prevăzute la art. 178 alin. (2) din Codul penal şi, respectiv, la art. 150 alin. (2) din Codul penal din 1969. De asemenea, folosind aceeaşi metodă de interpretare şi raportând dispoziţiile legale criticate la ansamblul prevederilor capitolului III - Falsuri în înscrisuri al titlului VI – Infracţiuni de fals al Părţii speciale a Codului penal, respectiv la capitolul III - Falsuri în înscrisuri al titlului VII - Infracţiuni de fals al Părţii speciale a Codului penal din 1969, Curtea constată că faptele de fals ce au ca obiect material înscrisurile sub semnătură privată sunt incriminate în articole distincte, respectiv la art. 322 din Codul penal şi la art. 290 din Codul penal din 1969. Or, şi din această manieră de reglementare rezultă intenţia legiuitorului de a incrimina la art. 320 din Codul penal şi la art. 288 din Codul penal din 1969 acele fapte de fals ce au ca obiect material înscrisuri oficiale, astfel cum acestea sunt definite potrivit legii penale. 24. Aşadar, sintagma „alte imprimate producătoare de consecinţe juridice“ din cuprinsul dispoziţiilor legale criticate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate are în vedere înscrieri imprimate pe suport fizic, ce produc consecinţe juridice şi emană de la una dintre persoanele prevăzute la art. 178 alin. (2) din Codul penal, respectiv la art. 150 alin. (2) din Codul penal din 1969. 25. Pentru aceste motive, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, fiind în acord cu principiul legalităţii incriminării, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la acestea din urmă, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut, în repetate rânduri - spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 şi 31 -, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. De asemenea, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au constatat că semnificaţia noţiunii de „previzibilitate“ depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. S-a reţinut, astfel, că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). S-a constatat, prin aceeaşi jurisprudenţă, că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. În acest context s-a arătat că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Totodată, s-a arătat că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Pentru acest motiv s-a statuat că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, s-a reţinut că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, sau Hotărârea din 21 octombrie 2013 pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 26. Or, având în vedere considerentele mai sus menţionate, precum şi standardele jurisprudenţiale anterior invocate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 288 alin. (1) şi (3) din Codul penal din 1969 şi ale art. 320 alin. (1) şi (3) din Codul penal sunt clare, precise şi previzibile şi că ele permit destinatarilor legii penale să îşi adapteze conduita la exigenţele acesteia, prevăzând consecinţele faptelor pe care le comit. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Radu Duţă în Dosarul nr. 2.998/180/2016 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 288 alin. (1) şi (3) din Codul penal din 1969 şi ale art. 320 alin. (1) şi (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE Marian Enache Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
