Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Corina Alexe în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.598D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă părţile Teodor Nicolăescu şi Banca Română de Scont prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, prin consilier juridic, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul consilierului juridic, care susţine netemeinicia excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că Banca Naţională Română este autoritatea care reglementează normele aplicabile în domeniul bancar. 4. Partea Teodor Nicolăescu susţine că norma cuprinsă în art. 175 alin. (2) din Codul penal este imprevizibilă, întrucât permite extinderea calităţii de funcţionar public cu privire la persoanele care nu exercită un serviciu de interes public, ci doar activităţi în legătură cu bunuri publice. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că în expunerea de motive la noul Cod penal s-au oferit criterii pentru evaluarea condiţiilor în care o persoană poate fi calificată drept funcţionar public. Invocă în susţinerea soluţiei propuse Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18 din 30 mai 2017 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 781 din 5 decembrie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 2 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Corina Alexe, apelantă inculpată în cauza care are ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei penale nr. 764 din 11 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, prin care a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea susţine că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal sunt neconstituţionale întrucât reglementarea este neclară, iar neclaritatea este determinată de imprecizia textului şi de absenţa definiţiei legale a sintagmelor „serviciu de interes public“ şi „autoritate publică“. Reglementarea lacunară, lipsită de claritate şi previzibilitate, permite includerea în categoria funcţionarilor publici asimilaţi a unor persoane care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat şi care nu au fost învestite cu autoritate publică, cu consecinţa aplicării unor pedepse penale mai severe decât cele prevăzute pentru funcţionarii simpli, încălcându-se principiul proporţionalităţii. Ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a prevederilor art. 175 alin. (2) din Codul penal se încalcă şi dreptul la apărare al inculpatei, garantat de art. 24 din Constituţie. În fine, norma criticată încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece determină aplicarea retroactivă a legii penale mai nefavorabile. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, dispoziţiile art. 5 din Codul penal privind aplicarea legii penale mai favorabile sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Drept urmare, în cazul în care pentru faptele săvârşite înainte de 1 februarie 2014 se constată că legea penală mai favorabilă este noul Cod penal (raportat la limitele de pedeapsă), acesta se va aplica în integralitatea sa. Însă, având în vedere că în noul Cod penal sau introdus şi funcţionarii asimilaţi categoriei funcţionarilor publici, se ajunge la situaţia în care persoana cercetată, cu toate că nu avea calitatea de funcţionar public la data săvârşirii faptei, să fie calificată drept funcţionar public asimilat, conform noii legi penale. 8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal este neîntemeiată. 9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, legiuitorul are deplina libertate de a stabili infracţiunile, ceea ce presupune nu numai incriminarea modalităţii de comitere a acestora, ci şi, în anumite situaţii, circumstanţierea subiectului activ sau a celui pasiv. Prin urmare, noţiunea de „funcţionar public“ nu este de rang constituţional, definirea şi reglementarea statutului acestei categorii de salariaţi fiind de domeniul legii. Dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal au făcut obiectul analizei Curţii Constituţionale, prin Deciziile nr. 790 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, şi nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, Curtea stabilind constituţionalitatea acestora. 11. Avocatul Poporului consideră că textul legal criticat este enunţat cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. 12. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie menţionează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice nu presupune uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Inegalitatea care rezultă din diferenţa de situaţii poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii. Or, în cazul de faţă, prevederile de lege criticate se aplică tuturor destinatarilor normei criticate, fără privilegii şi fără discriminări (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 107 din 13 iunie 2000, Decizia nr. 781 din 17 noiembrie 2015). 13. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 24 din Constituţie arată că prevederile legale criticate nu aduc atingere principiului constituţional potrivit căruia dreptul la apărare este garantat. Textul legal criticat nu conţine norme care prin natura lor îngrădesc persoanei căreia i se aplică posibilitatea de a se apăra, prevalându-se de toate garanţiile dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil. 14. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 175 alin. (2) din Codul penal, în raport cu art. 23 alin. (12) din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate nu aduc nicio atingere principiului constituţional care consacră că nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Mai mult, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezumţia de nevinovăţie este încălcată „dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilităţii unui învinuit şi, îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-şi exercite drepturile de apărare, o decizie judiciară care îl priveşte reflectă sentimentul că este vinovat“ (Hotărârea din 25 martie 1983, pronunţată în Cauza Minelli împotriva Elveţiei). 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, care au următorul cuprins: „De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.“ 18. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin (3), (4) şi (5), art. 16, art. 15 alin. (2), art. 23 alin. (12) şi ale art. 24. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că noţiunea de „funcţionar public“ se află în strânsă corelaţie cu cea de „interes public“, ambele noţiuni urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale, care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat, astfel că funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei, acesta are îndatorirea de a considera interesul public mai presus de interesul personal. 20. Prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, instanţa de contencios constituţional a reţinut că noţiunea de funcţionar public, conform legii penale, are un sens mai larg decât cel din domeniul dreptului administrativ, atât datorită caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. Prin aceeaşi decizie, Curtea a arătat că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut şi regim juridic. De asemenea, a statuat că „determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public“. 21. Definiţiile prevăzute la art. 175 din Codul penal prezintă importanţă sub aspectul faptului că, în sensul legii penale, funcţionarii publici sunt potenţiali subiecţi activi ai acelor infracţiuni, reglementate în cuprinsul titlului V - „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu“ al părţii speciale a Codului penal, în cazul cărora ipoteza normei de incriminare prevede în mod expres această calitate. Din această subcategorie fac parte infracţiunile de luare de mită (art. 289), delapidare (art. 295), abuz în serviciu (art. 297), neglijenţă în serviciu (art. 298), folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual (art. 299), uzurparea funcţiei (art. 300), conflictul de interese (art. 301), violarea secretului corespondenţei [în varianta agravată, prevăzută la art. 302 alin. (3) ] şi divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice (art. 304). Întrucât infracţiunile enumerate fac parte din categoria infracţiunilor de corupţie şi de serviciu, obiectul juridic vizează relaţiile sociale ce se formează în legătură cu activităţile profesionale ale funcţionarilor publici, relaţii sociale ce sunt incompatibile cu săvârşirea de către aceştia a faptelor incriminate prin dispoziţiile legale anterior enumerate. 22. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragraful 75, şi Decizia nr. 790 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 8 martie 2017, paragraful 16, calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, implică întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatorii, şi anume persoana să exercite un serviciu de interes public şi, respectiv, persoana să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice. 23. Prima cerinţă vizează sfera atribuţiilor persoanei, astfel că analiza îndeplinirii ei se face ţinând seama de definiţia dată „serviciului public“ în dreptul administrativ. În acest sens, dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 stabilesc că „serviciul public“ reprezintă activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public. Această definiţie presupune verificarea împrejurării dacă realizarea serviciului prestat urmăreşte satisfacerea unui interes general şi dacă implică, în mod direct sau indirect, o autoritate publică. Noţiunea de „serviciu public“ desemnează atât o formă de activitate prestată în folosul interesului public, cât şi o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii. 24. Cea de-a doua condiţie, care priveşte relaţia persoanei ce realizează serviciul public cu autorităţile publice, este îndeplinită alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică sau dacă activitatea persoanei este supusă controlului ori supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire. Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege fie acordarea de către o autoritate a calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu, fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii. Prin Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018, Curtea a statuat că exigenţa prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal este îndeplinită, aşadar, numai atunci când o autoritate publică poate învesti sau supraveghea/controla activitatea persoanei care exercită un serviciu public. Practic, funcţionarul public trebuie să aibă o legătură cu autoritatea statală şi, aşa cum se menţionează expres în expunerea de motive la noul Cod penal, dispoziţiile art. 175 alin. (2) „vizează acele persoane care, deşi nu sunt propriu-zis funcţionari, exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii“. În accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, controlul ori supravegherea autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public implică existenţa unor dispoziţii legale care să concretizeze controlul ori supravegherea autorităţii publice. Sub acest aspect, este suficient ca aceasta să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public şi care este supusă controlului şi supravegherii unei autorităţi publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menţionate, în cuprinsul actului normativ, dispoziţii exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea. 25. Referitor la noţiunea de „autoritate publică“, în Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, Curtea a observat că aceasta este definită de dispoziţiile interpretative ale art. 240 din Legea nr. 187/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal), care vizează condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice, răspundere reglementată în art. 135 din Codul penal. Astfel, prevederile art. 240 din Legea nr. 187/2012 stabilesc că, „în aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 şi 142 din Constituţia României, republicată“. În titlul III din Legea fundamentală, intitulat „Autorităţile publice“, se regăsesc capitolul I - „Parlamentul“, capitolul II - „Preşedintele României“, capitolul III - „Guvernul“, capitolul V - „Administraţia publică“ şi capitolul VI - „Autoritatea judecătorească“. Capitolul V, consacrat administraţiei publice, cuprinde, la rândul său, secţiunea 1 - „Administraţia publică centrală de specialitate“ şi secţiunea 2 - „Administraţia publică locală“. Potrivit prevederilor art. 116 din Constituţie, administraţia publică centrală de specialitate este formată din organe centrale de specialitate subordonate - în care se includ, pe lângă ministere, şi alte organe centrale - şi organe centrale de specialitate autonome, care nu se află în raporturi de subordonare faţă de alte autorităţi publice. Conform doctrinei dreptului administrativ, autorităţile administraţiei publice sunt acele structuri organizaţionale cu personalitate de drept public, ce se înfiinţează şi funcţionează potrivit Constituţiei şi legii, pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii. Aşadar, prin sintagma „autorităţi publice“ se înţelege totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică atât la nivelul statului, cât şi la nivelul comunităţilor locale. 26. Curtea a reţinut că în acest sens sunt şi Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, şi Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care aceasta a stabilit că expertul tehnic judiciar şi, respectiv, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, sunt funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. De asemenea Curtea observă că, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din data de 25 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că atât medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, cât şi profesorul din învăţământul preuniversitar de stat au calitatea de funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. 27. De asemenea Curtea a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 28. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu sunt confuze, imprecise şi imprevizibile, chiar dacă nu prevăd expres categoriile profesionale vizate, întrucât îndeplinirea condiţiilor prevăzute de textul de lege criticat trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale care îi reglementează statutul. Dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare neclară, ambiguă şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. În plus, destinatarii textului de lege criticat sunt persoane avizate şi diligente, care au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie. 29. Aşadar, dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 73 alin. (3) lit. h) privind reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora. 30. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 şi art. 24 din Constituţie, Curtea apreciază că prevederile legale criticate se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei şi nu aduc atingere dreptului la apărare, garantat constituţional. Persoana care cade sub incidenţa normei are posibilitatea de a se prevala de toate garanţiile dreptului la apărare, inerente cadrului procesual în care se soluţionează cauza. 31. În fine, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia art. 175 alin. (2) din Codul penal încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece determină aplicarea retroactivă a legii penale noi mai nefavorabile, respectiv a noului Cod penal care a introdus funcţionarii asimilaţi categoriei funcţionarilor publici, astfel încât s-ar ajunge la situaţia în care persoana cercetată, cu toate că nu avea calitatea de funcţionar public la data săvârşirii faptei, să fie calificată drept funcţionar public asimilat, conform noii legi penale, Curtea reţine că aspectul învederat reprezintă exclusiv o problemă de aplicare a legii, atribut care, prin excelenţă, ţine de resortul instanţelor de drept comun, întrucât existenţa ori inexistenţa unei legi mai favorabile este determinată de instanţă pe baza unor criterii identificate de aceasta de la caz la caz, ţinând seama inclusiv de Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014. 32. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Corina Alexe în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că prevederile art. 175 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 10 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
