Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 60 din 24 februarie 2025 privind interpretarea art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 60 din 24 februarie 2025 privind interpretarea art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 290 din 2 aprilie 2025

Comenteaza legea

Dosar nr. 2.425/1/2024


┌───────────────┬──────────────────────┐
│               │- preşedintele Secţiei│
│Elena Carmen   │I civile -            │
│Popoiag        │preşedintele          │
│               │completului           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Denisa Livia   │- judecător la Secţia │
│Băldean        │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Andreia Liana  │- judecător la Secţia │
│Constanda      │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Lavinia Dascălu│- judecător la Secţia │
│               │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristina       │- judecător la Secţia │
│Truţescu       │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Adina Georgeta │- judecător la Secţia │
│Ponea          │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mariana        │- judecător la Secţia │
│Hortolomei     │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Irina Alexandra│- judecător la Secţia │
│Boldea         │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Diana Florea   │- judecător la Secţia │
│Burgazli       │I civilă              │
├───────────────┴──────────────────────┤
│Mihai-Andrei                          │
├───────────────┬──────────────────────┤
│Negoescu-Gândac│- judecător la Secţia │
│               │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona Lala    │- judecător la Secţia │
│Cristescu      │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Maricel Nechita│- judecător la Secţia │
│               │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Liviu-Eugen    │- judecător la Secţia │
│Făget          │I civilă              │
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.425/1/2024 a fost legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.
    4. La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Marius Ionuţ Bunea, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Regulament.
    5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brăila - Secţia I civilă în Dosarul nr. 20.050/196/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
    6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept; Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat concluzii în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Brăila.
    7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantei procurorului general asupra sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    8. Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin susţine concluziile formulate în scris, apreciind că sesizarea de faţă este inadmisibilă, întrucât problema de drept ce face obiectul sesizării nu are un grad de dificultate suficient de mare pentru a fi îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, dispoziţiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare şi complete, astfel încât să permită judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăţi, limitele de aplicare şi efectele.
    9. Nefiind întrebări pentru reprezentanta procurorului general, doamna judecător Elena Carmen Popoiag, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    10. Tribunalul Brăila - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 24 octombrie 2024, în Dosarul nr. 20.050/196/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
    Dacă dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie emis pe durată maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) şi dacă procedura de soluţionare este cea prevăzută de art. 49 alin. (3) din lege?

    11. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 30 octombrie 2024, cu nr. 2.425/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 24 februarie 2025.

    II. Textul normativ care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile:
    12. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 217/2003)
    "ART. 49
    (1) Persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.
    (2) Revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
    a) agresorul a respectat interdicţiile sau obligaţiile impuse;
    b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii;
    c) dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competenţelor de către un serviciu de probaţiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut şi faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia, astfel cum este definită potrivit prevederilor art. 5.
    (3) Cererea de revocare se soluţionează cu citarea părţilor şi a unităţii de poliţie care a pus în executare ordinul de protecţie a cărui revocare se solicită. Participarea procurorului este obligatorie."

    III. Expunerea succintă a procesului
    13. Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 7 octombrie 2024, reclamantul a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta, înlocuirea măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie emis prin Sentinţa civilă nr. 4.969/15.07.2024 cu privire la copiii minori.
    14. Prin Sentinţa civilă nr. 6.900 din 10 octombrie 2024, Judecătoria Brăila a respins cererea, ca nefondată.
    15. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a calificat cererea reclamantului, de revocare numai a unor anumite măsuri instituite prin ordinul de protecţie contestat, drept o cerere de înlocuire a acestor măsuri, raportat la faptul că reclamantul a criticat numai anumite măsuri dispuse, şi nu ordinul în integralitatea sa. Faţă de calificarea cererii ca fiind una de înlocuire a anumitor măsuri dispuse prin ordinul de protecţie emis, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de revocare, invocată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila, pe care a considerat-o ca rămasă fără obiect.
    16. Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că instituţia înlocuirii unei măsuri dispuse prin ordinul de protecţie vizează, de exemplu, schimbarea adresei imobilului faţă de care există obligaţia de păstrare a distanţei, şi nu schimbarea în totalitate a unei măsuri dispuse prin ordinul de protecţie, cu atât mai mult cu cât a fost exercitată şi calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile prin care a fost emis ordinul de protecţie.
    17. În final, s-a concluzionat că în cauză nu au fost identificate noi împrejurări care să conducă la înlocuirea măsurilor privind minorii şi s-a considerat că motivele care au determinat instituirea ordinului de protecţie subzistă, motiv pentru care s-a respins ca nefondată cererea reclamantului.
    18. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi admiterea cererii aşa cum a fost precizată, apelantul solicitând, în esenţă, eliminarea măsurilor care vizează minorii, dispuse prin ordinul de protecţie emis împotriva sa.

    IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii
    19. Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
    20. Astfel, există o cauză aflată în curs de judecată, în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Brăila - Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, respectiv cu calea de atac a apelului într-o cauză având ca obiect măsuri ordin de protecţie.
    21. Chestiunea de drept ce necesită a fi lămurită ridică dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003, reţinându-se în acest sens existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care este necesară o rezolvare de principiu.
    22. De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003 depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
    23. În acest sens, tribunalul a reţinut că în raport cu cererea ce formează obiectul prezentei cauze, prima instanţă a solicitat lămuriri reclamantului, acesta învederând că solicită „revocarea“ anumitor măsuri din cele stabilite prin ordinul de protecţie emis pe durată maximă prin Sentinţa civilă nr. 4.969/15.07.2024 a Judecătoriei Brăila, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 251/24 iulie 2024 a Tribunalului Brăila, Dosar nr. 13.872/196/2024.
    24. Ca urmare, prima instanţă a calificat cererea ca fiind o cerere de înlocuire a anumitor măsuri stabilite prin ordinul de protecţie, iar nu o cerere de revocare a ordinului, întrucât se doreşte înlocuirea doar a anumitor măsuri. S-a constatat admisibilitatea acestei cereri, prima instanţă constatând, totodată, că textul legal nu are dispoziţii clare în privinţa condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru formularea cererii, interpretând conform propriei convingeri condiţiile în care s-ar putea admite cererea de înlocuire a măsurilor dispuse printr-un ordin de protecţie.
    25. S-a reţinut, astfel, că „înlocuirea unor măsuri dispuse printr-un ordin de protecţie se poate dispune atunci când, în urma unei analize a situaţiei concrete dovedite de către petent, constată că acesta a înţeles motivele pentru care a fost emis ordinul de protecţie şi şi-a revizuit comportamentul şi, în plus, s-a conformat benevol obligaţiilor impuse. Instanţa a mai reţinut faptul că analiza temeiniciei unei cereri de înlocuire nu se rezumă doar la analiza rămânerii sau nu în pasivitate a petentului, la obligaţia de a nu se apropia de victimă, o eventuală împăcare sau a faptului că petentul regretă situaţia creată, ci presupune şi analiza riscului de reluare a comportamentului avut anterior din partea agresorului“.
    26. Învestit cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, apel declarat de reclamant, prin care se solicită admiterea căii de atac şi în rejudecare admiterea cererii sale aşa cum a fost precizată, tribunalul a observat la rândul său că art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prevede posibilitatea, pentru persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă, de a solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.
    27. Cu toate acestea, art. 49 alin. (2) din aceeaşi lege prevede condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a se dispune revocarea ordinului de protecţie, fără să se prevadă că aceleaşi condiţii trebuie îndeplinite şi pentru o cerere de înlocuire a măsurii/măsurilor stabilite prin ordin.
    28. Tot astfel, art. 49 alin. (3) din aceeaşi lege prevede procedura de soluţionare doar în cazul în care se solicită revocarea ordinului de protecţie, nu şi înlocuirea unor măsuri stabilite prin acest ordin.
    29. Practic, deşi este vorba de două cereri distincte pe care persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă le poate formula, legea nu prevede absolut nimic nici în privinţa condiţiilor care ar trebui îndeplinite pentru a se dispune înlocuirea măsurilor şi nici în privinţa procedurii de soluţionare.
    30. Se impune, astfel, a fi interpretate dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003, respectiv dacă, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie emis pe durată maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 şi dacă procedura de soluţionare este cea prevăzută de art. 49 alin. (3) din aceeaşi lege.
    31. Chestiunea de drept supusă dezbaterii este, în opinia tribunalului, una calificată, fiind susceptibilă de interpretări diferite şi controversate, din cauza lipsei de claritate a normei juridice, a caracterului incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.
    32. Problema de drept este nouă în sensul că, deşi textul de lege supus interpretării nu este unul recent intrat în vigoare, instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, cererile de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie fiind unele rar întâlnite în practica judiciară.
    33. Totodată, instanţa de trimitere a subliniat că, în urma consultării jurisprudenţei instanţei supreme, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o hotărâre pronunţată în recurs în interesul legii.

    V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    34. Apelantul-reclamant nu a depus un punct de vedere scris la dosar. Avocatul din oficiu desemnat pentru apelant a învederat că este de acord cu sesizarea.
    35. Intimata-pârâtă, prin avocat, a depus la dosar un punct de vedere scris, învederând că nu s-ar impune sesizarea Înaltei Curţi în raport cu motivele de apel prin care apelantul critică sentinţa prin care s-a dispus ordinul de protecţie. Mai arată că, în situaţia în care instanţa va aprecia că de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 217/2003 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în aceste condiţii, problema de drept care se ridică este dacă, pentru a se dispune modificarea măsurilor din cuprinsul ordinului de protecţie, este necesar să fie îndeplinite cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, ţinând cont şi de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, şi dacă procedura de soluţionare a cererii de modificare a măsurilor este cea prevăzută la art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003.
    36. Mai susţine intimata, cu privire la dezlegarea chestiunii de drept, că reglementarea tratamentului cererilor de modificare a măsurilor este neclară, întrucât legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 posibilitatea revocării sau a înlocuirii măsurii dispuse, punând pe picior de egalitate ambele cereri, iar ulterior, în cuprinsul alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol a tratat numai condiţiile şi modalitatea de soluţionare a cererii de revocare, fără a defini noţiunea de înlocuire, situaţie care este aptă a crea, în viitor, o divergenţă jurisprudenţială ce poate fi prevenită prin mecanismul pus la dispoziţie de art. 519 şi următoarele ale Codului de procedură civilă, reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    37. De altfel, din cauza acestei situaţii, judecătorul fondului a analizat cauza atât prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 217/2003, cât şi prin raportare la propria evaluare a situaţiei în baza probatoriului administrat.
    38. Este posibil ca unele instanţe să nu reţină aplicabilitatea art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 217/2003 la soluţionarea cererii de înlocuire, interpretând că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca cererea de înlocuire să fie supusă aceloraşi condiţii ca cererea de revocare, ar fi menţionat expres, iar alte instanţe să reţină aplicabilitatea, interpretând că situaţia premisă este cuprinsă în alin. (1) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, respectiv că ambele cereri, de revocare sau înlocuire, trebuie să fie tratate identic, fiind obligatorie reevaluarea situaţiei de risc prin aceleaşi metode, astfel încât modificarea unor măsuri dispuse pentru protecţia victimelor să nu repună victima în situaţia de risc.

    VI.1. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    39. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 20.050/196/2024 a reţinut că, în cauză, deşi este vorba de două cereri distincte pe care persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă le poate formula (cerere de revocare a ordinului/cerere de înlocuire a unor măsuri stabilite prin ordin), legea nu prevede absolut nimic nici în privinţa condiţiilor care ar trebui îndeplinite pentru a se dispune înlocuirea măsurilor şi nici în privinţa procedurii de soluţionare a acesteia.
    40. Problema de drept care necesită a fi lămurită ridică dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003.
    41. Judecătorii sunt puşi în situaţia de a aprecia cu privire la cazurile şi condiţiile în care se poate formula o astfel de cerere, situaţie care poate genera practică neunitară sau încălcarea autorităţii de lucru judecat. Astfel, cu titlu de exemplu, atât timp cât legea nu prevede vreo condiţie pentru formularea unei cereri de înlocuire măsuri dispuse printr-un ordin de protecţie emis pe durata maximă, s-ar putea aprecia inclusiv că, imediat după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul poate să formuleze o cerere de înlocuire a unor măsuri, pe baza unor motive care existau la momentul soluţionării cererii de emitere ordin, dar pe care a omis să le invoce în prima instanţă sau în calea de atac. Tot astfel, s-ar putea ajunge la concluzia că, până la finalul perioadei maxime pentru care a fost emis ordinul, persoana împotriva căreia a fost emis poate face nenumărate cereri de înlocuire, fără să fie nevoită să dovedească îndeplinirea anumitor condiţii.
    42. În prezenta cauză, prima instanţă a făcut propriile aprecieri cu privire la condiţiile în care s-ar putea dispune înlocuirea măsurilor, aprecieri de fond, reexaminând practic temeinicia măsurilor anterior dispuse prin hotărârea definitivă şi a căror înlocuire s-a solicitat prin raportare la conduita reclamantului-agresor.
    43. Tribunalul nu este convins de faptul că cererea de înlocuire măsuri stabilite printr-un ordin de protecţie poate fi formulată oricând după emiterea ordinului, fără a analiza îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 pentru formularea cererii de revocare ordin. Apelul urmează a fi examinat în raport cu motivele invocate, acestea fiind în sensul de a se dispune „revocarea“ măsurilor anterior stabilite prin ordinul de protecţie cu privire la minori, având în vedere şi calificarea dată de prima instanţă cererii, care nu a fost criticată prin motivele de apel. Se pune aşadar problema de a cunoaşte dacă pentru formularea unei cereri de înlocuire măsuri stabilite printr-un ordin de protecţie este necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 şi care este procedura de soluţionare a unei astfel de cereri.
    44. Legea anterior menţionată este una total neclară, întrucât condiţiile de la art. 49 alin. (2) şi procedura de la art. 49 alin. (3) sunt prevăzute doar în situaţia formulării unor cereri de revocare a ordinului de protecţie, astfel încât instanţa de apel nu poate aprecia în ce măsură se poate trece la analiza temeiniciei cererii de înlocuire măsuri prin raportare doar la conduita agresorului şi aprecierea subzistenţei sau nu a pericolului anterior constatat de instanţă, fără a analiza îndeplinirea altor condiţii. Se pune întrebarea dacă, pe calea unei astfel de cereri, instanţa poate reevalua pericolul anterior reţinut prin hotărârea definitivă prin care s-au dispus anumite măsuri pentru perioada maximă, fără îndeplinirea niciunei condiţii.
    45. Totodată, neclaritatea vizează şi procedura de soluţionare a unei astfel de cereri, întrucât art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 prevede o procedură de soluţionare doar a cererii de revocare a ordinului de protecţie, nu şi a unei cereri de înlocuire măsuri.

    VI.2. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    46. Prin Adresa nr. 2.410/C/6.817/III-5/2024 din 28 noiembrie 2024, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat concluzii în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Brăila.
    47. Se apreciază că primele trei condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată şi se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit cu soluţionarea apelului, urmând să pronunţe o hotărâre definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 2, art. 483 alin. (2) şi ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.
    48. În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni veritabile, susceptibile de a da naştere unor interpretări diferite, aceasta nu este îndeplinită, din mai multe perspective.
    49. Astfel, în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, în condiţiile în care în procesul de interpretare a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 217/2003 se constată că dispoziţiile legale menţionate derivă din dispoziţiile prevăzute de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003.
    50. Totodată, se apreciază că, întrucât revocarea ordinului şi înlocuirea măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie sunt reglementate în acelaşi articol, se pot deduce, prin analogie, condiţiile prevăzute de lege pentru înlocuirea măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie, precum şi procedura de soluţionare, iar formularea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 217/2003 este mai restrânsă decât voinţa reală a legiuitorului.

    VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
    51. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel Braşov, Constanţa, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Timişoara şi Bucureşti au comunicat puncte de vedere ale judecătorilor de la instanţele arondate privitoare la chestiunile de drept supuse dezlegării, unele dintre acestea anexând şi practică judiciară în aplicarea prevederilor art. 49 din Legea nr. 217/2003.
    52. Referitor la prima întrebare formulată prin sesizarea de faţă, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie emis pe durata maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul de protecţie trebuie să dovedească condiţiile prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, în acest sens fiind exprimate opinii teoretice de către judecătorii Tribunalului Braşov, Tribunalului Argeş - Secţia I civilă, Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă, Tribunalului Buzău - Secţia I civilă, Judecătoriei Reşiţa, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Ialomiţa (majoritate) şi ai Tribunalului Teleorman.
    53. Tot astfel au opinat şi judecătorii din cadrul Judecătoriei Braşov, Judecătoriei Sfântu Gheorghe şi ai Judecătoriei Buzău (majoritate), care au apreciat că norma se aplică prin analogie, ţinând cont de scopul urmărit de legiuitor prin dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003, dar prin raportare şi la prevederile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în ceea ce priveşte dreptul la viaţă familială.
    54. A doua opinie exprimată este în sensul că persoana împotriva căreia a fost emis ordinul de protecţie nu trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, întrucât, pe de o parte, acest alineat se referă expres la cererea de revocare a ordinului de protecţie, iar, pe de altă parte, condiţionarea admiterii cererii de modificare a măsurilor stabilite de dovedirea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 apare ca fiind excesivă în contextul în care ordinul de protecţie rămâne în vigoare, victima bucurându-se în continuare de măsuri de protecţie. Această opinie a fost comunicată de judecătorii de la Tribunalul pentru minori şi familie Braşov, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Măcin, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Caransebeş, Tribunalul Bucureşti (majoritate), precum şi de judecătorii Tribunalului Ilfov (majoritate).
    55. Referitor la a doua întrebare a instanţei de trimitere, opinia majoritară exprimată este aceea că dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 stabilesc şi procedura de soluţionare a cererilor de înlocuire a măsurilor luate prin ordinul de protecţie ori, după caz, sunt aplicabile acestor cereri, pentru raţiuni identice cu cele avute în vedere la stabilirea procedurii de soluţionare a cererilor de revocare a ordinului de protecţie. Acesta a fost punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Tribunalului Braşov, Tribunalului pentru minori şi familie Braşov, Tribunalului Argeş - Secţia I civilă, Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă, Tribunalului Buzău - Secţia I civilă, Judecătoriei Reşiţa, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Ialomiţa (majoritate), Tribunalului Teleorman şi ai Judecătoriei Măcin.
    56. Opinia minoritară, exprimată de judecătorii din cadrul Tribunalului Bucureşti (în majoritate), este în sensul că procedura de soluţionare a cererilor de înlocuire a măsurilor luate prin ordinul de protecţie nu se impune a fi cea prevăzută de dispoziţiile alin. (3) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, întrucât acestea reglementează în mod expres procedura de soluţionare a cererii de revocare.
    57. În ceea ce priveşte practica judiciară transmisă s-au identificat trei hotărâri judecătoreşti care au fost pronunţate în cauze având ca obiect înlocuirea măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie (respectiv prin care s-a dispus, după caz, „modificarea“/„revocarea parţială“ a ordinului), sentinţe prin care cererea a fost admisă, fiind aplicate prevederile alin. (2) şi (3) ale art. 49 din Legea nr. 217/2003, prin analogie (Sentinţa civilă nr. 1.581 din 11 noiembrie 2024, pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe, Sentinţa civilă nr. 9.977 din 10 septembrie 2024, pronunţată de Judecătoria Constanţa, ambele fiind definitive prin neapelare, şi Sentinţa civilă nr. 3.814 din 12 aprilie 2024, pronunţată de Judecătoria Constanţa, definitivă prin Decizia civilă nr. 34 din 18 aprilie 2024 a Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă).
    58. În cadrul celorlalte hotărâri judecătoreşti identificate în materia examinată (Sentinţa civilă nr. 2.538 din 23 noiembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Tulcea, Sentinţa civilă nr. 4.109 din 25 mai 2023, pronunţată de Judecătoria Focşani, ambele definitive prin neapelare, şi Sentinţa civilă nr. 8.868 din 28 iulie 2023, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 2.230 din 16 august 2023 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă) instanţele nu s-au raportat explicit la condiţiile cumulative prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003.
    59. Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

    VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    60. Dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 au format obiectul controlului realizat de Curtea Constituţională, care a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate.
    61. Privitor la revocarea ordinului de protecţie, Curtea a arătat că, în soluţionarea fiecărei cereri de revocare, judecătorul realizează o evaluare proprie, distinctă, a existenţei unui risc real pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia, evaluare raportată la împrejurările existente la momentul soluţionării cererii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 728 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 11 ianuarie 2021, paragraful 20, teza finală).
    62. Curtea a mai reţinut că, „potrivit art. 49 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003, revocarea se poate dispune doar dacă există o evaluare a riscului de recidivă realizată potrivit competenţelor de către un serviciu de probaţiune, care indică un grad de risc suficient de scăzut şi faptul că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia (aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020, în situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului nu trebuie întocmită de către serviciul de probaţiune o evaluare a riscului de recidivă, ci, în acest caz, instanţa va efectua o evaluare proprie a existenţei unui risc real pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie). Aşadar, în cadrul analizării cererii de revocare a ordinului de protecţie, judecătorul apreciază gradul de pericol pentru victimă al agresorului, ori pe baza evaluării riscului de recidivă realizate de către serviciul de probaţiune, ori pe baza evaluării proprii a existenţei unui risc real de recidivă. Or, evaluarea riscului de recidivă presupune curgerea unei anumite perioade de timp de la emiterea ordinului de protecţie, perioadă în care agresorul trebuie să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau să respecte măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii“ (Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 12 ianuarie 2024, paragraful 28).

    IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    63. Prin Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 27 iulie 2020), în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare [actualul art. 49 alin. (2) după republicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 15 octombrie 2020], s-a stabilit că: „În situaţia în care persoana împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie nu este implicată într-un dosar penal, pentru a se dispune revocarea ordinului de protecţie nu trebuie întocmită de către serviciul de probaţiune o evaluare a riscului de recidivă, conform art. 34 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 217/2003. În acest caz, instanţa va efectua o evaluare proprie a existenţei unui risc real pentru victima violenţei domestice sau pentru familia acesteia din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie.“
    64. În considerentele de la paragrafele 72-74 şi 77-78 ale acestei decizii s-au reţinut următoarele:
    "Deşi serviciul de probaţiune nu va emite un raport asupra riscului de recidivă, instanţa nu este scutită de a efectua evaluarea riscului real pentru victima violenţei domestice din partea persoanei împotriva căreia s-a emis ordinul de protecţie, evaluare întemeiată pe probele dosarului, pentru a asigura protecţia interesului superior al copilului sau, după caz, dreptul la viaţă, integritate corporală fizică şi psihică al celorlalţi membri ai familiei, precum şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie al reclamantului.
    Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 217/2003, protecţia şi promovarea drepturilor victimelor violenţei domestice se realizează, printre altele, în conformitate cu principiul legalităţii şi principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Emiterea unui ordin de protecţie impune menţinerea unui echilibru între drepturile persoanei căreia îi sunt imputate actele de violenţă (emiterea ordinului de protecţie vizând restrângerea dreptului la viaţa privată şi a libertăţii de mişcare) şi drepturile persoanei asupra căreia au fost exercitate actele de violenţă.
    Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (...) rezultă în mod neîndoielnic că instanţele, în aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, au obligaţia «să efectueze o analiză detaliată a întregii situaţii de familie şi a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoţională şi psihologică, materială şi medicală, şi să realizeze o evaluare echitabilă şi rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocupare constantă de a găsi cea mai bună soluţie pentru copil» (Cauza Petrov şi X împotriva Rusiei, paragraful 98, Cauza Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei, paragraful 139, etc). (...)
    Ocrotirea drepturilor membrilor familiei impune instanţei să evalueze dacă există un pericol real pentru victimele violenţei domestice, în sensul că protecţia la care acestea sunt îndreptăţite include obligaţia autorităţilor de a analiza detaliat situaţia pentru a lua o măsură care să corespundă standardului de protecţie impus atât de nomele de drept intern, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
    Lipsa efectuării unei evaluării proprii a instanţei asupra situaţiei de risc la care este expusă victima violenţei domestice ar constitui o încălcare a obligaţiei pozitive a statului de ocrotire a dreptului prevăzut de art. 8 în conjuncţie cu protejarea art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale."

    65. Prin Decizia nr. 63 din 2 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 6 noiembrie 2023), a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „Dacă sintagma «persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse» din cuprinsul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, are în vedere numai persoana împotriva căreia s-a dispus emiterea unui ordin de protecţie pe durata maximă sau se va interpreta în maniera chiar şi o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură de protecţie pe o durată maximă poate cere revocarea ordinului de protecţie emis împotriva sa; Dacă sintagma «persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse» prevăzută de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 este imperativă şi se alătură celorlalte condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, aşa cum sunt prevăzute în art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003; Dacă o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordin de protecţie pe o durată sub maximul prevăzut de lege poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse; Care este termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului ce se declară împotriva sentinţei civile prin care se dispune admiterea sau respingerea cererii de revocare a ordinului de protecţie: 3 zile de la pronunţarea hotărârii sau 30 de zile de la comunicarea hotărârii?“

    X. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
    66. Problema de drept ce face obiectul întrebării prealabile vizează aspecte ce ţin de obligaţiile pozitive care le revin autorităţilor în temeiul art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), referitor la dreptul la viaţă privată şi de familie.
    67. O componentă esenţială a vieţii de familie, concept autonom în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este dreptul de a convieţui astfel încât relaţiile de familie să se poată dezvolta normal şi fiecare membru al familiei să se poată bucura de compania celorlalţi [Marcks împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A, nr. 31, paragraful 31, Olsson împotriva Suediei (nr. 1), Hotărârea din 24 martie 1988, seria A, nr. 130, paragraful 59].
    68. Acest aspect trebuie raportat şi la protejarea interesului superior al copilului în ceea ce priveşte ocrotirea integrităţii fizice şi psihologice împotriva actelor de violenţă de natură fizică sau psihologică, ce poate fi subsumat dispoziţiilor art. 8 coroborate însă cu dispoziţiile art. 2 şi 3 din Convenţie.
    69. În jurisprudenţa instanţei europene s-a considerat că există o abordare consacrată în dreptul internaţional care susţine ideea potrivit căreia, în toate deciziile referitoare la copii, trebuie să primeze interesul superior al acestora (Cauza Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei - Cererea nr. 41.615/07, Hotărârea din 6 iulie 2010, paragraful 135; Cauza X contra Letoniei - Cererea nr. 27.853/09, Hotărârea din 26 noiembrie 2013, paragraful 96 etc.). Totuşi, trebuie avut în vedere că interesele părinţilor, în special cel de a avea o relaţie constantă cu copilul lor, rămân de o importanţă deosebită în contextul protejării vieţii de familie şi că acestea pot fi limitate numai în cazurile când atmosfera de familie s-a dovedit deosebit de inadecvată, deci în circumstanţe excepţionale, astfel încât autorităţile naţionale trebuie, în practică, să depună toate eforturile pentru păstrarea relaţiilor personale (Cauza Gnahore împotriva Franţei - Cererea nr. 40.031/98, Hotărârea din 17 ianuarie 2001, paragraful 59, şi Cauza Jansen împotriva Norvegiei - Cererea nr. 2.822/16, Hotărârea din 6 decembrie 2018, paragrafele 88-93).
    70. În ceea ce priveşte protejarea integrităţii fizice şi psihologice a unei persoane împotriva actelor săvârşite de alte persoane, Curtea a statuat că există obligaţia pozitivă în sarcina autorităţilor din statele membre de a menţine şi a aplica în practică un cadru juridic adecvat care să ofere protecţie împotriva actelor de violenţă săvârşite de persoanele fizice (Cauza Soderman împotriva Suediei - Cererea nr. 5.786/08, Hotărârea din 12 noiembrie 2013, paragraful 80, Cauza Wetjen şi alţii împotriva Germaniei - cererile nr. 68.125/14 şi nr. 72.204/14, paragraful 74, Cauza Tlapak şi alţii împotriva Germaniei - cererile nr. 11.308/16 şi nr. 11.344/16, Hotărârea din 22 martie 2018, paragraful 89).
    71. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, ca principiu general, că, atunci când trebuie să asigure respectarea adecvată a intereselor unei persoane, garantate de art. 8 din Convenţie, instanţele au obligaţia: „să efectueze o analiză detaliată a întregii situaţii de familie şi a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoţională şi psihologică, materială şi medicală şi să realizeze o evaluare echilibrată şi rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocuparea constantă de a găsi cea mai bună soluţie pentru copil“ (Cauza Petrov şi X împotriva Rusiei - Cererea nr. 23.608/16, Hotărârea din 4 februarie 2019, paragrafele 98-102, Cauza Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei - Cererea nr. 41.615/07, Hotărârea din 6 iulie 2010, paragraful 139).

    XI. Opiniile specialiştilor consultaţi
    72. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a comunicat opinia ştiinţifică exprimată de conferenţiar universitar doctor Florin I. Mangu, lector universitar doctor Codruţa E. Guzei-Mangu şi asistent universitar doctor Alexandra Bob, care au apreciat că, în ceea ce priveşte condiţiile şi procedura aplicabile cererii privind înlocuirea măsurii dispuse prin ordinul de protecţie şi, în consecinţă, cu privire la stabilirea unei noi măsuri, care va restrânge drepturile şi libertăţile agresorului pe viitor, acestea nu pot fi aceleaşi ca şi cele reglementate pentru situaţia revocării ordinului de protecţie, caz în care efectele ordinului de protecţie încetează. Din această pricină, condiţiile în care se dispune revocarea ordinului de protecţie nu pot fi solicitate a fi îndeplinite, prin analogie, în situaţia înlocuirii unei măsuri dispuse prin ordinul de protecţie, ipoteză care presupune menţinerea unei protecţii adecvate a victimei şi restrângerea în mod corelativ a drepturilor şi libertăţilor agresorului.
    73. Faptul că legiuitorul nu a reglementat, în alin. (2) şi (3) ale art. 49 din Legea nr. 217/2003, şi condiţiile în care se poate înlocui o măsură dispusă prin ordinul de protecţie nu constituie o omisiune a acestuia, o lacună a legii, ci denotă o anumită politică legislativă în sensul că înlocuirea măsurii de protecţie cu o alta este lăsată la suverana apreciere a judecătorului, care trebuie să acţioneze în acelaşi cadru substanţial şi procedural precum cel în care a acţionat când a instituit măsura/măsurile iniţială(e) de protecţie.
    74. În acest context se apreciază că cererea de înlocuire a unei măsuri stabilite prin ordinul de protecţie va presupune, în mod simetric, aceeaşi analiză, aceeaşi evaluare şi aceeaşi procedură pe care instanţa de judecată le-a avut în vedere în momentul în care a emis ordinul de protecţie şi măsurile instituite în temeiul acestuia. Astfel, instanţa de judecată va analiza starea de fapt din perspectiva existenţei stării de pericol din partea agresorului cu privire la persoana victimei, a integrităţii sale fizice şi psihice şi a libertăţii acesteia şi va decide dacă măsura iniţială poate fi înlocuită cu o alta, de natură să asigure în continuare o protecţie adecvată victimei.
    75. În ceea ce priveşte procedura aplicabilă în cazul cererii de înlocuire a măsurii dispuse prin ordinul de protecţie apreciază că aceasta ar trebui să fie aceeaşi cu cea de la momentul emiterii ordinului de protecţie. Astfel, cererea urmează a fi judecată în conformitate cu regulile cuprinse la art. 42 din Legea nr. 217/2003.
    76. Opinia Institutului Naţional al Magistraturii este în sensul că persoana împotriva căreia a fost emis ordinul nu trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 atunci când formulează o cerere de înlocuire, examinarea temeiniciei acestei cereri urmând a se realiza pe baza aprecierii judecătorului, fără a fi necesară îndeplinirea condiţiilor de la revocare, şi că procedura de soluţionare a cererii prevăzută de art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 pentru ipoteza cererilor de revocare este aplicabilă şi în cazul cererilor de înlocuire.
    77. S-a arătat astfel că, în ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de „înlocuire“, pentru interpretarea textului legal în cauză trebuie pornit de la prevederile art. II din Legea nr. 25/2012 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, conform cărora „Prezenta lege se completează cu prevederile corespunzătoare din Codul penal, Codul civil, Codul de procedură penală şi Codul de procedură civilă“, şi, respectiv, de la dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ce prevăd că, „în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii“.
    78. În baza acestor dispoziţii legale şi având în vedere caracterul preventiv al măsurilor prevăzute de art. 38 din Legea nr. 217/2003, precum şi scopul urmărit de acestea, se reţine că dispoziţiile legale asemănătoare se regăsesc în Codul de procedură penală, Partea generală titlul V capitolul I secţiunea a 7-a art. 242 - „Revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă“. Interpretând dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 în lumina dispoziţiilor legale asemănătoare din Codul de procedură penală (art. 242), s-a opinat în sensul că înlocuirea măsurilor dispuse prin intermediul ordinului de protecţie ar trebui să intervină în situaţia în care împrejurările concrete şi conduita agresorului conduc la concluzia că o măsură mai uşoară este suficientă pentru prevenirea violenţei domestice şi protejarea victimei.
    79. Întrucât art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 reglementează o serie de condiţii care restrâng dreptul reclamantului de a obţine revocarea măsurii, în conformitate cu art. 10 din Codul civil, regula se aplică doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, fără a fi permisă analogia, respectiv doar în situaţiile în care instanţa este învestită cu o cerere de revocare a măsurii dispuse prin ordinul de protecţie, iar nu şi în cazul cererilor de înlocuire.
    80. În schimb, textul art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 nu conţine limitări sau sancţiuni, ci doar norme ce reglementează procedura revocării, care, prin efectele juridice produse, este similară celei a înlocuirii măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, astfel că se poate aplica prin asemănare şi în cazul cererii de înlocuire a măsurilor.

    XII. Raportul asupra chestiunii de drept
    81. Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor, constatând că sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, a apreciat că examinarea temeiniciei cererii de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie emis pe durată maximă se va realiza pe baza liberei aprecieri a situaţiei concrete deduse judecăţii, conform probelor administrate, nefiind necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003.
    82. În ceea ce priveşte a doua întrebare a instanţei de trimitere, vizând incidenţa art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 asupra procedurii înlocuirii, judecătorul-raportor a apreciat că, pentru raţiuni de judecată unitară, o atare pricină, având ca obiect înlocuirea măsurii, se impune a fi soluţionată în aceleaşi condiţii de procedură, respectiv cele stabilite de legiuitor prin art. 49 alin. (3) anterior menţionat.

    XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând sesizarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
    XIII.1. Asupra admisibilităţii sesizării
    83. Pornind de la conţinutul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, declanşarea procedurii de unificare jurisprudenţială pe calea hotărârii prealabile este subsumată întrunirii cumulative a următoarelor condiţii de admisibilitate:
    - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
    – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă;
    – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
    – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
    – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;
    – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    84. Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind sesizată de un complet de judecată al Tribunalului Brăila - Secţia I civilă în calea de atac a apelului, care judecă în ultimă instanţă, decizia ce urmează a fi pronunţată în apel fiind definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) teza finală raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.
    85. Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la relaţia dintre dezlegarea dată chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât între problema de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a litigiului cu care a fost învestită instanţa de trimitere există un raport de dependenţă, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o pronunţă în procedura mecanismului de unificare a practicii judiciare produce un efect concret asupra soluţiei din procesul pendinte.
    86. Sub acest aspect amintim că, în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.
    87. Aşadar, este necesar ca respectiva problemă de drept să fie evaluată ţinând seama de aspectele litigioase asupra cărora titularul sesizării are a se pronunţa.
    88. În concret, sesizarea de faţă pune în discuţie o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea fondului dedus judecăţii, deoarece examinarea apelului şi, implicit, a cererii introductive este indisolubil legată de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 217/2003, în sensul de a se stabili, prin prisma acestor norme, condiţiile cerute de lege pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor dispuse printr-un ordin de protecţie, precum şi procedura de soluţionare a unei astfel de cereri.
    89. Din consultarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că este îndeplinită şi cerinţa care impune ca asupra problemei de drept instanţa supremă să nu fi statuat, în condiţiile în care chestiunea de drept nu a fost soluţionată printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    90. Ca atare, sunt îndeplinite în cauză condiţiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, urmând ca în continuare să se examineze dacă problematica ce face obiectul prezentului mecanism de unificare a practicii judiciare are caracter de noutate şi dacă reprezintă o veritabilă chestiune de drept.
    91. Evaluarea cerinţei noutăţii chestiunii de drept, în absenţa unei definiţii şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul normei indicate, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme.
    92. S-a subliniat în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.
    93. Astfel, „în evaluarea cerinţei noutăţii, relevantă nu este atât data adoptării normei legale (...), ci dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie“ (Decizia nr. 42 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 16 octombrie 2017; Decizia nr. 56 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 8 decembrie 2020), întrucât caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date.
    94. Prin urmare, depăşirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situaţie scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă (Decizia nr. 9 din 21 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 4 aprilie 2022, Decizia nr. 14 din 25 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 25 aprilie 2024).
    95. Pentru verificarea acestui aspect au fost emise adrese către toate curţile de apel, care au procedat la verificări ale jurisprudenţei la nivelul instanţelor judecătoreşti situate în circumscripţiile lor teritoriale şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie un număr redus de hotărâri relevante şi preponderent puncte de vedere teoretice.
    96. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire s-a solicitat, iar analiza punctelor de vedere exprimate oferă indicii suficiente şi temeinice în sensul posibilităţii apariţiei unei practici judiciare neunitare în materia problemei disputate.
    97. Prin urmare, condiţia noutăţii se verifică, fiind justificată deci intervenţia preventivă a instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare.
    98. În ceea ce priveşte condiţia ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reţine că şi aceasta este îndeplinită în cazul sesizării de faţă.
    99. În absenţa unei definiţii legale a noţiunii „chestiune de drept“ din cadrul cerinţelor de admisibilitate prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară.
    100. Aşadar, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.
    101. Raportat la cauza pendinte, se constată că problema de drept adusă în dezbatere ridică dificultăţi de interpretare, împrejurare reţinută şi de instanţa de trimitere, care a furnizat, în cuprinsul încheierii de sesizare, argumente privind caracterul lacunar şi neclar al normelor ce se cer a fi examinate.
    102. Având în vedere posibilitatea unor interpretări diferite ale textului de lege, se constată că problema de drept supusă dezbaterii este una veritabilă, care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

    XIII.2. Asupra fondului sesizării
    103. Procedându-se în continuare la evaluarea chestiunii de drept sub aspectul fondului său, se constată că textul normativ în discuţie recunoaşte fără echivoc, prin alin. (1) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, posibilitatea persoanei faţă de care s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie, dacă durata pentru care a fost emis acesta este cea maximă, de a solicita instanţei judecătoreşti competente fie revocarea ordinului de protecţie, fie înlocuirea măsurii dispuse, iar prin alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol se stabilesc condiţiile în care se poate dispune „revocarea“ şi, respectiv, procedura care trebuie urmată în demersul soluţionării unei cereri cu acest obiect.
    104. Legea nu prevede însă condiţiile pentru înlocuirea măsurii dispuse prin ordinul de protecţie şi nici procedura de soluţionare a acestei cereri, situaţie care, coroborată cu omisiunea definirii acestei instituţii, a generat dificultăţi de interpretare în ceea ce priveşte stabilirea regimului său juridic.
    105. Prioritar trebuie reţinut că măsurile care pot fi vizate prin cererea de înlocuire sunt cele enumerate limitativ de art. 38 din Legea nr. 217/2003, acestea reprezentând, în esenţă, obligaţii sau interdicţii care au fost dispuse anterior de instanţă, printr-o hotărâre rămasă definitivă, ca urmare a parcurgerii procedurii prevăzute la art. 40-45 din acelaşi act normativ, finalizată prin emiterea unui ordin de protecţie, în scopul înlăturării unei stări de pericol cauzate unui membru al familiei printr-un act de violenţă al titularului cererii reglementate de art. 49 din aceeaşi lege.
    106. În ceea ce priveşte durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, aceasta se stabileşte de judecător, fără a putea depăşi 12 luni de la data emiterii ordinului [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 217/2003], iar, dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 12 luni de la data emiterii ordinului [conform art. 39 alin. (2) din Legea nr. 217/2003].
    107. Pentru a contura în acest cadru legal particularităţile instituţiei „înlocuirii măsurii dispuse prin ordinul de protecţie“ şi, respectiv, pentru a lămuri pentru început în ce măsură condiţiile revocării ordinului sunt relevante pentru admiterea cererii de înlocuire a măsurii, este necesară o examinare comparativă a celor două instituţii prin prisma efectelor produse în planul raporturilor dintre părţile implicate în mecanismul ordinului de protecţie.
    108. Din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări, înţelegerea sensului şi scopului normelor de drept care fac obiect al întrebării prealabile impune, mai întâi, a se evidenţia care sunt trăsăturile definitorii ale ordinului de protecţie.
    109. Ordinul de protecţie constituie un mijloc legal de protejare a victimei violenţei domestice, în sensul dat acesteia prin art. 3 din Legea nr. 217/2003, de un pericol grav şi, după caz, iminent pe care agresorul îl reprezintă sau îl poate reprezenta la adresa vieţii, integrităţii fizice şi psihice ori libertăţii persoanei unui membru de familie.
    110. Starea de pericol reprezintă deci fundamentul emiterii ordinului de protecţie şi, ca atare, ordinul trebuie să fie justificat prin realitatea faptică constatată în cauză, să fie necesar pentru înlăturarea pericolului în care se află victima violenţei domestice, măsurile de protecţie dispuse fiind indispensabile pentru protejarea acesteia.
    111. Totodată, o altă trăsătură definitorie a ordinului de protecţie o reprezintă caracterul său provizoriu, caracter care este impus de faptul că măsurile (interdicţiile) dispuse reprezintă o imixtiune în dreptul la viaţă privată şi de familie. În plus, în acest domeniu de reglementare, dată fiind natura relaţiilor de familie, caracterul vremelnic al măsurilor luate derivă şi din finalitatea urmărită, de regulă, la instituirea acestora, respectiv refacerea familiei şi reintegrarea în cadrul său a tuturor membrilor acesteia.
    112. Conform celor reţinute în acest sens în paragrafele 73-74 din Decizia nr. 50 din 22 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea art. 8 din Convenţie, rezultă că: „(...) protecţia şi promovarea drepturilor victimelor violenţei domestice se realizează, printre altele, în conformitate cu principiul legalităţii şi principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Emiterea unui ordin de protecţie impune menţinerea unui echilibru între drepturile persoanei căreia îi sunt imputate actele de violenţă (emiterea ordinului de protecţie vizând restrângerea dreptului la viaţa privată şi a libertăţii de mişcare) şi drepturile persoanei asupra căreia au fost exercitate actele de violenţă.
    Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (...) rezultă în mod neîndoielnic că instanţele, în aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, au obligaţia «să efectueze o analiză detaliată a întregii situaţii de familie şi a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoţională şi psihologică, materială şi medicală, şi să realizeze o evaluare echitabilă şi rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocupare constantă de a găsi cea mai bună soluţie pentru copil» (Cauza Petrov şi X împotriva Rusiei, paragraful 98, Cauza Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei, paragraful 139, etc.).“

    113. Pentru asigurarea acestui echilibru, având în vedere că măsurile dispuse prin ordinul de protecţie determină o restrângere a drepturilor persoanei faţă de care s-a instituit, legiuitorul a permis acesteia din urmă, în situaţia în care durata măsurilor luate prin ordinul de protecţie este cea maximă, să repună în discuţie în faţa unei instanţe judecătoreşti situaţia de fapt avută în vedere la momentul emiterii ordinului de protecţie, instanţa astfel sesizată având posibilitatea de a decide dacă starea de pericol social care a impus luarea măsurilor de protecţie subzistă.
    114. Aceasta este, aşadar, raţiunea reglementării cuprinse în art. 49 din Legea nr. 217/2003, normă care conferă agresorului dreptul de a solicita instanţei revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.
    115. O atare reevaluare, în acest cadru procesual, a raporturilor dintre părţile implicate în acest mecanism pentru a stabili necesitatea menţinerii ordinului în aceleaşi condiţii în care a fost dispus nu poate determina însă repunerea în discuţie a celor statuate prin hotărârea judecătorească definitivă de instituire a acestora, hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat, cât timp nu au intervenit elemente noi ulterior pronunţării acesteia.
    116. De altfel, acest aspect rezultă fără echivoc din interpretarea prevederilor art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 referitoare la condiţiile în care se dispune revocarea ordinului de protecţie.
    117. În acest sens, în examinarea constituţionalităţii prevederilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, prin Decizia nr. 489 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 12 ianuarie 2024, Curtea Constituţională a reţinut că „în cadrul analizării cererii de revocare a ordinului de protecţie, judecătorul apreciază gradul de pericol pentru victimă al agresorului, ori pe baza evaluării riscului de recidivă realizată de către un serviciu de probaţiune, ori pe baza evaluării proprii a existenţei unui risc real de recidivă. Or, evaluarea riscului de recidivă presupune curgerea unei anumite perioade de timp de la emiterea ordinului de protecţie, perioadă în care agresorul trebuie să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare sau orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau să respecte măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii“ (paragraful 28).
    118. Aşadar, întrunirea tuturor condiţiilor mai sus evocate, prevăzute la lit. a)-c) ale alin. (2) al art. 49 din Legea nr. 217/2003, permite judecătorului să dispună revocarea ordinului de protecţie, instanţa constatând în această situaţie că scopul măsurilor luate, acela de înlăturare a stării de pericol privind viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea în care este pusă persoana printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei, a fost atins.
    119. Cu toate că legiuitorul nu a reglementat explicit şi condiţiile în care se poate da curs unei cereri având ca obiect înlocuirea măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie, se poate decela în raport cu constatările anterioare că situaţia premisă ce trebuie avută în vedere în această ipoteză este aceea a subzistenţei unei stări de pericol în privinţa victimei agresiunii, care impune menţinerea ordinului de protecţie, mecanism al cărui scop nu a fost încă atins.
    120. În acest caz, instanţa este deci chemată să reanalizeze conţinutul obligaţiilor/interdicţiilor instituite prin ordin faţă de agresor, urmând să procedeze la o reevaluare a circumstanţelor factuale avute în vedere la momentul emiterii ordinului pentru a stabili dacă starea de fapt prezentă la momentul formulării şi soluţionării cererii de înlocuire permite adoptarea unei alte măsuri dintre cele prevăzute la art. 38 din Legea nr. 217/2003, o măsură care, chiar dacă este mai uşoară pentru agresor, va fi aptă în noile împrejurări să asigure protecţia victimei.
    121. Din această perspectivă, apreciind că subzistă starea de pericol cu privire la persoana victimei, la integritatea sa fizică şi psihică, precum şi la libertatea acesteia, pericol care a justificat emiterea ordinului, instanţa urmează a decide dacă prin modificarea conţinutului restricţiilor dispuse iniţial, respectiv prin luarea altor măsuri mai puţin restrictive, se poate asigura o protecţie adecvată victimei.
    122. Este real că, în cadrul noii analize realizate, judecătorul nu va putea face abstracţie de maniera în care agresorul a respectat interdicţiile şi obligaţiile impuse, similar cercetării judecătoreşti specifice examinării întrunirii condiţiilor enunţate la alin. (2) al art. 49 din Legea nr. 217/2003. De altfel, după cum deja s-a subliniat, ţinând seama, totodată, de raţiunea reglementării comune în cuprinsul aceluiaşi articol al legii, ambele instituţii presupun o reevaluare a situaţiei de fapt reţinute la momentul pronunţării ordinului de protecţie, instanţa examinând în acest context inclusiv efectele produse în raporturile dintre părţi de măsurile dispuse prin ordin, pentru a se verifica dacă se menţine starea de pericol avută în vedere la momentul dispunerii respectivelor măsuri, o atare analiză plecând deci de la caracterul necesar al acestora pentru protecţia victimei, caracter stabilit prin hotărârea judecătorească de instituire a lor şi care nu poate fi repus în discuţie în cadrul unei noi proceduri judiciare prin prisma aceloraşi împrejurări care au determinat adoptarea soluţiei.
    123. Corelându-se această constatare cu cea expusă anterior în privinţa sferei de aplicare a instituţiei revocării ordinului, se reţine că înlocuirea se va putea dispune dacă împrejurările factuale concrete şi conduita agresorului conduc la concluzia că o măsură mai uşoară este suficientă pentru prevenirea violenţei domestice şi protejarea victimei.
    124. Prin urmare, cu toate că analiza judecătorului nu poate ignora comportamentul agresorului în perioada în care acesta a fost supus măsurilor iniţial dispuse prin ordinul de protecţie, astfel încât cercetarea aspectelor prevăzute la lit. a) şi b) ale alin. (2) al art. 49 din Legea nr. 217/2003 nu va fi incompatibilă cu judecata cererii de înlocuire a măsurii, iar, similar verificării cerinţei prevăzute de lit. c) a alin. (2) anterior menţionat, potenţialitatea agresivă a reclamantului va constitui un parametru al stabilirii conduitei acestuia în vederea luării unei alte măsuri adecvate situaţiei de pericol reţinute, nu se poate susţine că, în cazul soluţionării cererii de înlocuire a măsurilor dispuse prin ordin, judecătorul va fi ţinut să analizeze eventuala schimbare de comportament a agresorului exclusiv prin prisma respectării exigenţelor prevăzute expres de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, condiţii care, conform textului legal, trebuie, de altfel, întrunite în mod cumulativ pentru revocarea ordinului de protecţie.
    125. În plus, necesitatea înlocuirii măsurii luate iniţial se poate datora ivirii unor situaţii obiective, independente de conduita agresorului, care nu mai permit îndeplinirea obligaţiei impuse acestuia în aceiaşi termeni, astfel că nevoia de protecţie a victimei ar putea fi asigurată în noile circumstanţe şi printr-o măsură mai puţin restrictivă.
    126. Trebuie subliniat că îndeplinirea întocmai a condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 nu poate fi solicitată în situaţia înlocuirii unei măsuri dispuse prin ordinul de protecţie nici ca urmare a aplicării acestei norme legale prin analogie, deoarece, în conformitate cu art. 10 din Codul civil, normele legale care restrâng exerciţiul unor drepturi civile se aplică doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
    127. Se poate conchide astfel, în cadrul normativ prezentat, în sensul că legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod explicit condiţiile cumulative care trebuie verificate de către instanţa de judecată pentru revocarea ordinului, întrucât admiterea acestei cereri determină înlăturarea oricăror restricţii pentru reclamant, apreciindu-se că măsurile dispuse iniţial nu mai sunt necesare pentru protecţia victimei, ca urmare a constatării încetării stării de pericol avute în vedere la momentul instituirii acestora.
    128. Aşadar, nerespectarea oricăreia dintre aceste cerinţe legale va duce la respingerea cererii de revocare, însă, ţinând seama de finalitatea distinctă a celor două instituţii analizate, nu se poate susţine că exigenţa îndeplinirii cumulative a aceloraşi condiţii restrictive trebuie verificată ca atare de instanţă şi pentru admiterea cererii de înlocuire a unei măsuri dispuse prin ordinul de protecţie, situaţie în raport cu care trebuie statuat în sensul că examinarea temeiniciei cererii de înlocuire se va realiza pe baza liberei aprecieri a situaţiei concrete deduse judecăţii, conform probelor administrate, nefiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 217/2003.
    129. În ceea ce priveşte a doua întrebare a instanţei de trimitere, vizând incidenţa art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 asupra procedurii înlocuirii, se constată că, deşi acest text face referire în mod expres exclusiv la procedura revocării, nu există niciun impediment pentru ca norma să fie aplicată prin analogie şi în cazul cererii de înlocuire a măsurilor, în lipsa altei reglementări distincte aplicabile, având în vedere că soluţionarea unei cereri cu un astfel de obiect necesită aceleaşi garanţii procesuale care derivă din citarea părţilor implicate, a unităţii de poliţie care a pus în executare ordinul (şi care, la cererea instanţei, ar putea furniza informaţii cu privire la comportamentul agresorului pe parcursul punerii în executare sau, după caz, al supravegherii executării ordinului de protecţie, prin raportare la obligaţiile şi interdicţiile pe care agresorul trebuia să le respecte) şi, respectiv, din participarea procurorului (obligatorie, de altfel, în toate procedurile judiciare reglementate prin acest act normativ).
    130. În argumentarea acestui punct de vedere trebuie precizat că reclamantul care întruneşte condiţia exercitării acţiunii prevăzute de art. 49 alin. (1) din legea anterior menţionată are posibilitatea să formuleze o cerere prin care să solicite instanţei atât revocarea ordinului de protecţie, cât şi, în subsidiar, în situaţia în care se va aprecia că nu sunt întrunite toate cerinţele impuse de lege pentru dispunerea acesteia, înlocuirea măsurii luate prin ordin, solicitând astfel o schimbare a conţinutului restricţiilor la care a fost supus pentru perioada rămasă până la expirarea termenului de 12 luni, în considerarea aceloraşi probe privitoare la revizuirea comportamentului său, învederând, după caz, intervenirea altor împrejurări obiective, ulterior dispunerii ordinului, care ar permite instanţei reeavaluarea situaţiei dintre părţi.
    131. Într-o asemenea ipoteză, având în vedere efectele diferite produse ca urmare a admiterii fiecăreia dintre cereri, rezultă cu evidenţă că numai soluţionarea concomitentă a ambelor petite în intervalul de timp limitat de durata restricţiilor dispuse prin ordin ar asigura atingerea dezideratului efectivităţii protejării drepturilor civile ale reclamantului, prin controlul judecătoresc al măsurii restrictive care constituie o ingerinţă în acestea.
    132. Or, pentru raţiuni de judecată unitară, o atare pricină având ca obiect înlocuirea măsurii se impune a fi soluţionată în aceleaşi condiţii de procedură, respectiv cele stabilite de legiuitor prin art. 49 alin. (3) din Legea nr. 217/2003.
    133. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile formulată de Tribunalul Brăila - Secţia I civilă în Dosarul nr. 20.050/196/2024 şi, în consecinţă, stabileşte că:
    Dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că, pentru formularea unei cereri de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie emis pe durată maximă, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul nu trebuie să facă dovada îndeplinirii, cumulativ, a condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) din aceeaşi lege.
    Cererea de înlocuire a măsurilor stabilite printr-un ordin de protecţie se soluţionează conform procedurii prevăzute de art. 49 alin. (3) din aceeaşi lege.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2025.

                    PREŞEDINTELE SECŢIEI I CIVILE
                    ELENA CARMEN POPOIAG
                    Magistrat-asistent,
                    Marius Ionuţ Bunea

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 60 din 24 februarie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 60 din 24 februarie 2025 privind interpretarea art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 60 din 24 februarie 2025 privind interpretarea art. 49 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice