Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Dorinel Ursărescu în Dosarul nr. 5.282/110/2017 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.295D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă Decizia nr. 656 din 17 octombrie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 573 din 6 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 5.282/110/2017, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Dorinel Ursărescu într-o cauză penală aflată în etapa procesuală a apelului, în care autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu referire la art. 308 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că principiul securităţii juridice consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală instituie obligaţii generale impuse tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorităţii legiuitoare, care trebuie să se asigure atât că activitatea de legiferare se realizează în concordanţă cu Legea fundamentală şi în limitele acesteia şi, cât şi să asigure calitatea legislaţiei. De asemenea, previzibilitatea legii urmăreşte corelarea dispoziţiilor legale cu ansamblul actelor normative existente atât la nivel naţional, cât şi internaţional, prin prisma pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 25 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Damman împotriva Elveţiei. 6. Lipsa predictibilităţii dispoziţiilor criticate prin incriminarea infracţiunii de cumpărare de influenţă în mediul privat generează paralelisme cu alte conduite/activităţi licite. Autorul excepţiei consideră că modalitatea în care infracţiunea de cumpărare de influenţă în mediul privat este reglementată de art. 292 din Codul penal, raportat la art. 308 din acelaşi act normativ, determină imposibilitatea de a cunoaşte conduita sancţionabilă din punct de vedere penal şi situaţii arbitrare. Invocă dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ale art. 18 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi ale art. 12 din Convenţia penală privind corupţia. 7. Susţine că legislaţia internă incriminează anumite conduite ca fiind infracţiuni de corupţie, deşi la nivelul legislaţiei internaţionale în materia infracţiunilor de corupţie, conduita din mediul privat nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni de corupţie, respectiv trafic/cumpărare de influenţă. Consecinţa firească este restrângerea dreptului fundamental la libertate individuală în condiţii mai puţin favorabile decât cele statuate de pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, faptele fiind sancţionate exclusiv cu pedeapsa închisorii. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016 şi Decizia nr. 363 din 7 mai 2015. 8. Susţine că normele criticate nu oferă o garanţie a respectării drepturilor constituţionale, conducând la afectarea principiului securităţii juridice şi previzibilităţii dreptului. De asemenea, neconstituţionalitatea textului de lege criticat este de natură să intre în conflict cu principiile constituţionale şi legale privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. 9. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie arată că prevederile art. 308 alin. (1) din Codul penal nu sunt de natură să creeze dificultăţi de interpretare şi nici nu sunt lipsite de previzibilitate. Face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 şi Decizia nr. 656 din 17 octombrie 2017. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu următorul conţinut: „Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.“ 14. Autorul excepţiei susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. (1) alin. (1) şi (5) referitor la cerinţele de calitate a legii, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia critică dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal din perspectiva coroborării lor cu cele ale art. 292 din Codul penal, fapt ce determină incriminarea infracţiunii de cumpărare de influenţă în mediul privat. Aşa fiind, Curtea observă că, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi ale art. 308 alin. (1) din Codul penal şi a constatat că sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituţională. În cuprinsul deciziei precitate Curtea a reţinut că protecţia penală reglementată prin prevederile art. 308 din Codul penal, deşi adecvată sub aspectul finalităţii, aceea a protejării unor valori sociale chiar şi private, nu este necesară şi nu respectă un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul individual al persoanelor. Curtea a reţinut, de asemenea, că, dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forţa de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea a observat că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancţionării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluţionate, astfel cum s-a arătat, cu ajutorul mijloacelor de drept civil, al dreptului muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală. Aşadar, Curtea a constatat că incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice şi a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie. 16. Prin Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 25 noiembrie 2016, Decizia nr. 219 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 7 iulie 2017, şi Decizia nr. 625 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 28 ianuarie 2021, Curtea a constatat că situaţia este diferită în cazul raportării prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal la dispoziţiile art. 295 din acelaşi cod. 17. Curtea, având în vedere conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare şi pericolul social pe care faptele prin care aceasta poate fi realizată îl prezintă pentru relaţiile sociale de natură patrimonială ale oricărei persoane juridice, precum şi pentru activităţile economice ale oricărei astfel de persoane, a reţinut că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice. Dimpotrivă, Curtea a constatat că pedepsirea faptelor de delapidare, în cazul săvârşirii lor în mediul privat, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime, realizează un just echilibru între nevoia de protecţie a valorilor şi relaţiilor sociale anterior menţionate, inclusiv prin intermediul normelor de drept penal, şi severitatea pedepsei penale aplicabile. 18. Totodată, prin Decizia nr. 256 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, paragraful 25, realizând o analiză similară, Curtea a constatat că, prin incriminarea neglijenţei în serviciu, legiuitorul a urmărit să protejeze nu numai buna funcţionare a unităţilor în care lucrează funcţionarii publici sau persoane asimilate acestora, dar şi patrimoniul, drepturile şi interesele legitime ale celor care vin în contact cu aceste unităţi şi, având în vedere pericolul social pe care faptele de neglijenţă în serviciu îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de neglijenţă în serviciu atunci când ea este săvârşită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. 19. În ceea ce priveşte infracţiunea de cumpărare de influenţă, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 607 din 28 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 968 din 7 decembrie 2017, paragraful 23, a constatat că aceasta nu a fost reglementată anterior în Codul penal din 1969, ci în art. 6^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, potrivit căruia „Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani“. 20. Astfel, Curtea observă că această infracţiune a fost inclusă de legiuitor în cuprinsul titlului V al părţii speciale a Codului penal, intitulat „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu“, în capitolul I - „Infracţiuni de corupţie“. Curtea a reţinut că aceste infracţiuni au, de principiu, subiect activ calificat, ce are calitatea de funcţionar public. Potrivit art. 175 alin. (1) din Codul penal, funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Conform alin. (2) al aceluiaşi art. 175, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. 21. Dispoziţiile art. 292 alin. (1) din Codul penal instituie tragerea la răspundere penală a oricărei persoane cumpărătoare de influenţă, o primă modificare faţă de cea anterioară fiind legată de redefinirea noţiunii de „funcţionar public“, la care se face raportarea în ceea ce priveşte persoana a cărei influenţă se doreşte a fi cumpărată, aceasta fiind cea reglementată de art. 175 alin. (1) şi (2) din Codul penal, dar şi a funcţionarului privat, a cărui determinare este dată de art. 308 din Codul penal. Aşa fiind, subiect activ al infracţiunii de cumpărare de influenţă poate fi orice persoană (fizică sau juridică) care îndeplineşte condiţiile tragerii la răspundere penală. Poate avea această calitate şi un funcţionar public, dacă acesta cumpără influenţa altui funcţionar public. De asemenea, participaţia penală este posibilă sub toate formele, iar dacă promisiunea, oferta sau darea este realizată printr-un intermediar, acesta va avea calitatea de complice sau instigator la cumpărare de influenţă, în funcţie de natura activităţii desfăşurate, în timp ce cumpărătorul de influenţă va păstra calitatea de autor al infracţiunii, chiar dacă nu comite nemijlocit acţiunea ce caracterizează elementul material (Decizia nr. 607 din 28 septembrie 2017, precitată, paragrafele 24 şi 25). 22. Curtea reţine că obiectul juridic special al infracţiunii de cumpărare de influenţă îl constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea unităţilor publice sau private şi care exclud orice încercare de a crea suspiciune în legătură cu corectitudinea funcţionarului public sau persoanei care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice. 23. Totodată, elementul material al infracţiunii constă în una dintre modalităţile alternative de comitere, respectiv promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unei alte persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public pentru a-l determina pe acesta din urmă să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Cu privire la modalităţile de comitere, prin promisiune ori oferire, pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă dacă promisiunea/oferta este acceptată sau nu de către cel căruia îi este adresată. 24. De asemenea, acţiunea trebuie să fie realizată asupra unei alte persoane care „are influenţă“ sau care „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public“. Prin urmare, expresia „are influenţă“ se referă la faptul că acea persoană se bucură în mod real de încrederea unui funcţionar public, iar prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă“ se înţelege o persoană care se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar, care se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realităţii, că este în relaţii bune cu acesta, se bucură de aprecierea şi încrederea sa de asemenea natură încât să poată rezolva problema de care se interesează cumpărătorul de influenţă. 25. O astfel de condiţie este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcţionar public, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia. Aşa fiind, prevalarea de o influenţă inexistentă, în realitate, asupra unui funcţionar, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase - acţiune ce realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune - prin voinţa legiuitorului, constituie o infracţiune distinctă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii legale, infracţiunea existând pentru cel care face trafic de influenţă, spre deosebire de infracţiunea de înşelăciune, indiferent dacă s-a cauzat sau nu o pagubă materială. Oricum, această problemă nu vizează în mod direct subiectul acţiunii de cumpărare de influenţă, ci pe cel care face trafic cu influenţa sa şi asupra căruia intervine cumpărătorul de influenţă (Decizia nr. 607 din 28 septembrie 2017, paragrafele 26 şi 27). 26. Săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă are ca urmare imediată realizarea unor operaţii ilicite pe seama funcţionarului public sau persoanei prevăzute de art. 308 din Codul penal şi prin aceasta crearea unei stări de pericol în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii unei autorităţi, instituţii publice sau altei persoane juridice în serviciul căreia se află funcţionarul public sau persoana prevăzută în art. 308 din Codul penal, care este solicitată de făptuitor. 27. În ceea ce priveşte invocarea de către autorul excepţiei a Convenţiei penale privind corupţia, Curtea reţine că, prin aceeaşi decizie, anterior menţionată, paragrafele 22, 28 şi 29, a constatat că această convenţie reglementează cu privire la două categorii de fapte de corupţie, respectiv corupţia activă şi corupţia pasivă. Potrivit art. 2 din această convenţie, prin corupţie activă se înţelege „fapta de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit unuia dintre agenţii săi publici [...]“, iar prin corupţie pasivă se înţelege „fapta unuia dintre agenţii săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice folos necuvenit pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească un act în exercitarea funcţiilor sale“. Prin urmare, numai în cazul corupţiei pasive subiectul activ este circumstanţiat, şi anume acesta trebuie să fie agent public, pe când în cazul corupţiei active subiectul activ poate fi orice persoană. Mai mult, prin reglementarea corupţiei active şi pasive din sectorul privat în art. 7 şi 8 din Convenţia penală privind corupţia este evident că legiuitorul european doreşte instituirea măsurilor necesare care să atingă efectul disuasiv al acestora cu privire la corupţie. 28. Aşa fiind, pornind de la formularea utilizată în chiar cuprinsul Convenţiei penale privind corupţia, Curtea a constatat că aceste reglementări au un caracter orientativ, întrucât „fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina“ corupţia activă şi pasivă, corupţia membrilor adunărilor publice naţionale, corupţia agenţilor publici străini, corupţia membrilor adunărilor publice străine, corupţia activă şi pasivă în sectorul privat, corupţia funcţionarilor internaţionali, corupţia membrilor adunărilor parlamentare internaţionale, corupţia judecătorilor şi a agenţilor curţilor internaţionale, traficul de influenţă, spălarea produselor obţinute din infracţiunile de corupţie şi infracţiuni contabile. Curtea a constatat că dispoziţiile art. 292 alin. (1) din Codul penal respectă condiţiile de incriminare astfel cum sunt stabilite prin prevederile art. 12 din Convenţia penală privind corupţia. În acelaşi sens, Curtea constată că prin Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragraful 69, a reţinut că, în ceea ce priveşte invocarea Convenţiei penale privind corupţia, aceasta constituie cadrul general în materie, legiuitorul naţional având competenţa de a reglementa conduita legal şi moral dezirabilă politicii penale şi politicii publice anticorupţie din propriul stat. 29. Având în vedere critica formulată în prezenta cauză, care nu priveşte elementele ce contribuie la configurarea infracţiunii de cumpărare de influenţă, ci incriminarea faptelor de cumpărare de influenţă în mediul privat, Curtea apreciază, similar considerentelor Deciziei nr. 461 din 28 iunie 2016, Deciziei nr. 219 din 4 aprilie 2017, Deciziei nr. 625 din 22 septembrie 2020 şi Deciziei nr. 256 din 25 aprilie 2017, că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice. Aşa încât, considerentele şi soluţiile deciziilor anterior menţionate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate din prezenta cauză, sancţionarea faptelor de cumpărare de influenţă, în cazul săvârşirii lor în mediul privat, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime realizând un just echilibru între nevoia de protecţie a valorilor şi relaţiilor sociale anterior menţionate şi severitatea pedepsei penale aplicabile. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dorinel Ursărescu în Dosarul nr. 5.282/110/2017 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 1 februarie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
