Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 375/1/2018
┌─────────┬────────────────────────────┐
│Mirela │- preşedintele cu delegaţie │
│Sorina │al Secţiei penale a Înaltei │
│Popescu │Curţi de Casaţie şi Justiţie│
│ │- preşedintele completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Marius │ │
│Dan │- judecător la Secţia penală│
│Foitoş │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Vasile │ │
│Horia │- judecător la Secţia penală│
│Şelaru │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Cosma │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Aurel │ │
│Gheorghe │- judecător la Secţia penală│
│Ilie │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Aida Popa│ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Lucia Rog│- judecător la Secţia penală│
├─────────┼────────────────────────────┤
│Geanina │ │
│Cristina │- judecător la Secţia penală│
│Arghir │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Francisca│ │
│Maria │- judecător la Secţia penală│
│Vasile │ │
├─────────┴────────────────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 3.320/109/2016 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „dacă infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968“. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele delegat al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. Conform art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Simona Dănăilă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 375/1/2018 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, domnul judecător Marius Dan Foitoş, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, la dosar nefiind depuse puncte de vedere din partea acestora privind chestiunea de drept supusă judecăţii. În continuare, magistratul-asistent a arătat că la dosar au transmis puncte de vedere curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, instanţele arondate acestora şi Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La data de 21 martie 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 341/C/410/III-5/2018 prin care a comunicat că, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept supusă dezlegării. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezlegării. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ de art. 475 din Codul de procedură penală. A arătat că sesizarea urmăreşte desluşirea împrejurării dacă infracţiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicate dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968, text ce a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a Curţii Constituţionale, care din perspectiva art. 5 alin. (2) din noul Cod penal este susceptibil a fi aplicat, în măsura în care este vorba de infracţiuni săvârşite în perioada de timp în care aceste dispoziţii legale erau în vigoare. A mai susţinut că procedura reglementată de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală vizează interpretarea legii, demersul având ca premisă existenţa unei norme susceptibile a fi interpretate. Or, pentru calificarea unei infracţiuni particulare ca aparţinând sau nu unei anumite categorii de infracţiuni, respectiv dacă este o infracţiune economică, ar fi fost necesar ca legiuitorul să fi indicat anumite criterii distinctive comune care să diferenţieze aceste infracţiuni economice de alt gen de infracţiuni sau să fi stabilit criterii în baza cărora să se poată identifica trăsături comune din perspectiva obiectului juridic special sau general al infracţiunii sau din perspectiva valorilor sociale ocrotite. În opinia reprezentantului Ministerului Public, în lipsa unei definiţii legale a infracţiunii economice, dar şi în lipsa oricărei calificări în dispoziţiile penale şi extrapenale a unei fapte concrete ca fiind o infracţiune economică, faţă de care completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală să se raporteze, acest demers este inadmisibil, instanţa neputând da curs unei astfel de sesizări. Concluzionând, reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, deoarece, în lipsa unei definiţii legale sau a unor criterii obiective stabilite de legiuitor, instanţa supremă nu are repere în funcţie de care să facă o astfel de interpretare. Pe fondul cauzei a arătat că atât jurisprudenţa, cât şi doctrina au încercat să definească noţiunea de infracţiune economică, stabilind că este o faptă prin care se aduce atingere regimului legal privind desfăşurarea unor activităţi economice, valoarea socială ocrotită este economia naţională, iar obiectul juridic general vizează relaţiile sociale privitoare la existenţa şi dezvoltarea economiei naţionale. Astfel, elementul comun este protejarea relaţiilor sociale ce au loc în interiorul economiei naţionale şi, comparând această definiţie cu reglementarea infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, reiese că aceasta din urmă protejează relaţiile economice europene, ocrotind interesele financiare ale Uniunii Europene, ceea ce depăşeşte cadrul naţional, fiind vorba de un organism supranaţional. A mai evidenţiat că nu se verifică nici existenţa unui prejudiciu, condiţiile de tipicitate ale infracţiunii fiind îndeplinite şi în lipsa acestuia, fiind suficient ca persoana în cauză să fi obţinut pe nedrept fonduri europene. În raport cu aceste criterii se poate trage concluzia că infracţiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu este o infracţiune economică. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin încheierea de şedinţă din data de 4 decembrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. 3.320/109/2016, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: - dacă infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968. II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 3.320/109/2016 al Curţii de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii M. I. C., R. F. şi de partea civilă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale/Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva Sentinţei penale nr. 235 din data de 15.05.2017 pronunţate de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 3.320/109/2016. Prin sentinţa penală sus-menţionată s-a dispus, printre altele, în temeiul art. 386 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, cu referire la Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, schimbarea, din oficiu, a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata M. I. C. din infracţiunile prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal în infracţiunile prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi art. 20 din Codul penal din 1968 raportat la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal din 1968. S-a respins ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpata M. I. C., prin apărător ales, din infracţiunile prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, în infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968. În temeiul art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 5 din Codul penal, a fost condamnată inculpata M.I.C. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare şi i s-au interzis acesteia drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, pe o durată de 1 an, ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968 i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale. În temeiul art. 20 din Codul penal din 1968 raportat la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 5 din Codul penal a fost condamnată inculpata M.I.C. la pedeapsa principală de 1 an închisoare şi i s-au interzis acesteia drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, pe o durată de 1 an, ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în forma tentativei. În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968, i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale. În temeiul art. 33 lit. a),art. 34 lit. b),art. 35 alin. 1 din Codul penal din 1968, s-au contopit pedepsele aplicate în cauză, urmând ca inculpata M.I.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, ca pedeapsă principală, şi i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, pe o durată de 1 an, ca pedeapsă complementară. În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968, i s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 81 din Codul penal din 1968 s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale. În baza art. 82 din Codul penal din 1968, s-a stabilit un termen de încercare de 4 ani. I s-au pus în vedere inculpatei M.I.C. dispoziţiile art. 83 din Codul penal din 1968. În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1968, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale. În temeiul art. 386 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 5 din Codul penal cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, s-a schimbat, din oficiu, încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul R. F. din infracţiunea prevăzută de art. 47 din Codul penal raportat la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 5 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1968 raportat la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În temeiul art. 25 din Codul penal din 1968 raportat la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu referire la art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul R. F. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, pe o durată de 1 an, ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la folosirea sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. În baza art. 71 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968, i s-au interzis inculpatului R. F. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1968, ca pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 81 din Codul penal din 1968 s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale. În baza art. 82 din Codul penal din 1968, s-a stabilit un termen de încercare de 5 ani. I s-au pus în vedere inculpatului R. F. dispoziţiile art. 83 din Codul penal din 1968. În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1968, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale. În temeiul art. 19, art. 397 din Codul de procedură penală raportat la art. 998 şi următoarele din Codul civil din 1864, s-a respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, constatând că inculpata M. I. C. a achitat integral prejudiciul pe care l-a cauzat, în cuantum de 19.892,48 lei. În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură penală s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurător aplicată prin Ordonanţa nr. 91/P/2015 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, instituit până la concurenţa sumei de 19.892,48 lei, asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatei M.I.C. (vol. 1 dup., fil. 239-241). În baza art. 274 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală a fost obligat fiecare dintre inculpaţii M. I. C. şi R.F., la plata sumei de câte 3.200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel inculpaţii M.I.C. şi R. F., dar şi partea civilă, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură. La termenul din data de 27 noiembrie 2017, apelanta inculpată, M. I. C., prin apărător, a sesizat instanţa cu două cereri: una de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar cealaltă, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Referitor la cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a apreciat că se impune sesizarea instanţei supreme pentru a pronunţa o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept dacă infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968. Instanţa a amânat pronunţarea asupra cererilor la data de 4 decembrie 2017. Prin Încheierea din data de 4 decembrie 2017 instanţa de apel a admis cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de inculpata M.I.C. În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală a suspendat judecarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept puse în discuţie. Punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, având în vedere că prezenta cauză se află în cursul judecăţii, în faţa instanţei de apel, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, însă nu este cazul unei chestiuni de drept a cărei lămurire este necesară curţii de apel printr-o astfel de procedură. A mai susţinut că textul invocat, art. 74^1 din Codul penal din 1968, face trimitere la infracţiunile expres şi limitativ prevăzute în conţinutul său şi nu poate fi extins la alte infracţiuni, existând hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aceste chestiuni de drept, practică în acest sens fiind depusă la instanţa de fond. Pentru toate aceste motive, a apreciat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru o astfel de situaţie. Punctul de vedere al completului de judecată Instanţa de trimitere a constatat că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept puse în discuţie este admisibilă, deoarece sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, iar în acest sens a avut în vedere că o astfel de sesizare se realizează în cursul judecării cauzei, Curtea de Apel Piteşti fiind învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, sesizarea are ca obiect o problemă de drept substanţial, instanţa supremă urmând să stabilească dacă infracţiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie poate fi încadrată în enumerarea prevăzută de art. 74^1 alin. 1 din Codul penal din 1968, între chestiunea de drept supusă analizei şi soluţionarea pe fond a cauzei există o strânsă legătură, având în vedere faptul că inculpata a achitat prejudiciul reţinut în actul de sesizare şi a solicitat încetarea procesului penal, deoarece există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, asupra problemei de drept care formează obiectul sesizării şi Înalta Curte nu s-a mai pronunţat anterior asupra chestiunii supuse dezbaterii printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. Cu privire la obiectul propriu-zis al sesizării, şi anume chestiunea de drept efectivă la care urmează a da dezlegare instanţa supremă, a rectificat cele reclamate în cerere de inculpată, şi anume dacă infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968, având în vedere, pe de o parte, principalele apărări formulate de inculpată pe parcursul judecării cauzei în conţinutul căreia a făcut referire la posibila încadrare a infracţiunii imputate în rândul infracţiunilor economice, iar pe de altă parte, având în vedere că doar această categorie de infracţiuni se pretează la o extindere a aplicabilităţii art. 74^1 din Codul penal anterior dincolo de incriminările luate în considerare de acest text, aflate în partea specială a acestui act normativ, actualmente abrogat, dată fiind formularea pe care instanţa a apreciat-o restrictivă, „prevăzute în prezentul cod“. În legătură cu problema dacă infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este o infracţiune economică, a constatat că acest concept este lipsit de o definiţie clară în legislaţia noastră, aspect subliniat şi de Curtea Constituţională care, în Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), a arătat că nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie care pot fi acele „unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale“, putându-se ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice, acesta fiind unul din principalele motive pentru care textul a fost declarat neconstituţional. În acest sens a mai arătat că în literatura juridică s-a încercat o definire a infracţiunilor economice, ca parte a unei ramuri de drept numite drept penal al afacerilor, în funcţie de criteriul întreprinderii, iar aici s-a considerat că ar trebui să se aibă în vedere, în ceea ce priveşte subiectul activ, principalele forme de asociere permise de lege care au ca scop atingerea unor obiective economice şi răspunderea organelor de conducere din cadrul acestor organizaţii. Pe de altă parte, dincolo de încercările de definire a acestui concept, completul a apreciat, chiar din motivarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 573 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), că instanţa de contencios constituţional priveşte (sau cel puţin privea) cu reticenţă extinderea acestui concept la incriminări de genul celei puse în discuţie, din moment ce în chiar conţinutul motivării se menţiona explicit că se poate ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice (cum ar fi, de pildă, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ori infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie). A mai reţinut că, în jurisprudenţă, soluţiile vizavi de chestiunea de drept pusă în discuţie sunt diferite, după cum o arată şi deciziile prezentate de inculpată, în cadrul Curţii de Apel Piteşti practica constantă fiind în sensul că dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968 nu sunt aplicabile infracţiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. De asemenea, completul de judecată a apreciat că infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu poate fi considerată a fi o infracţiune economică, dat fiind, pe de o parte, obiectul juridic special al acestei infracţiuni, şi anume relaţiile sociale de natură patrimonială a căror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de buna gestionare a resurselor din bugetele Comunităţilor Europene, iar pe de altă parte, categoria de raporturi juridice care se stabilesc între subiectul activ şi entităţile administrative care se interpun între acţiunile acestuia şi deblocarea resurselor solicitate. Aceste relaţii juridice nu angajează doi agenţi economici, aflaţi pe poziţie de egalitate juridică, ci poartă mai degrabă amprenta unor raporturi juridice ce implică un factor de putere, specific dreptului administrativ, iar gravitatea unui astfel de ilicit este apreciată de legiuitor, în primul rând, în funcţie de perturbarea unor astfel de raporturi şi doar în mod subiacent, în funcţie de prejudiciul suferit. A considerat totuşi că o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 477 din Codul de procedură penală, ar înlătura controversele stârnite de o incriminare apreciată ca fiind deficitară şi incompletă chiar de către Curtea Constituţională şi ar da o dezlegare al cărei efect se va impune erga omnes, intervenţia instanţei supreme pe această cale fiind cu atât mai justificată cu cât este vorba de un text al unui act normativ abrogat şi asupra căruia nu se mai poate interveni pe cale legislativă, ci doar pe cale jurisprudenţială. III. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Timişoara şi Târgu Mureş care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate. În urma consultării instanţelor de judecată s-au evidenţiat două opinii. Într-o primă opinie, s-a apreciat că infracţiunea împotriva intereselor financiare ale Comunităţii Europene, prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, nu este enumerată între infracţiunile de prejudiciu de la teza I a art. 74^1 din Codul penal din 1968 şi nici nu reprezintă strict o infracţiune economică prevăzută de legi speciale, având în vedere relaţiile sociale de natură patrimonială protejate şi raporturile juridice stabilite, care sunt speciale, şi nu între doi agenţi economici, profesionişti în sensul noului Cod civil. În acelaşi sens s-a mai invocat obiectul juridic special al infracţiunii, şi anume relaţiile sociale de natură patrimonială a căror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de buna gestionare a resurselor din bugetele Comunităţilor Europene, pe de o parte, iar pe de altă parte, categoria de raporturi juridice care se stabilesc între subiectul activ şi entităţile administrative care se interpun între acţiunile acestuia şi deblocarea resurselor solicitate, aceste relaţii juridice neangajând doi agenţi economici aflaţi pe poziţie de egalitate juridică, ci poartă amprenta unor raporturi juridice ce implică un factor de putere, specific dreptului administrativ, iar gravitatea unui astfel de ilicit este apreciată de legiuitor în funcţie de perturbarea unor astfel de raporturi şi doar în mod subadiacent, în funcţie de prejudiciul suferit. În acest sens au opinat curţile de apel: Bacău, Craiova, Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi Iaşi, tribunalele: Bacău, Bucureşti şi judecătoriile arondate, Călăraşi, Ialomiţa, Teleorman, Braşov, Maramureş, Tulcea, Vrancea şi Prahova, precum şi judecătoriile: Bacău, Moineşti, Urziceni, Alexandria şi Sinaia. Într-o a doua opinie, s-a considerat că infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968, având în vedere urmarea produsă, respectiv prejudicierea intereselor financiare ale Uniunii Europene. S-a susţinut că fapta are natură patrimonială şi este o infracţiune de rezultat, iar sumele de bani sunt acordate pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale. Relaţiile derulate sunt specifice unor agenţi economici şi se bazează pe buna-credinţă şi loialitatea partenerilor implicaţi. În acest sens au opinat curţile de apel: Cluj, Bucureşti, Secţia I penală, Ploieşti, Suceava, Timişoara şi majoritatea judecătorilor Curţii de Apel Galaţi, tribunalele: Giurgiu, Bihor, Caraş-Severin, Arad, precum şi judecătoriile: Sector 6 Bucureşti, Bolintin-Vale, Zalău, Reghin, Harghita. S-a identificat jurisprudenţă la nivelul curţilor de apel Alba Iulia, Braşov, Bucureşti şi Ploieşti. Nu au formulat puncte de vedere: curţile de apel Alba Iulia, Constanţa, Oradea, Târgu Mureş, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Podu Turcului, Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare. IV. Jurisprudenţa naţională în materie Instanţele la care au fost identificare hotărâri judecătoreşti în această materie sunt Curtea de Apel Alba Iulia şi una dintre instanţele arondate, respectiv Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti şi una dintre instanţele arondate, respectiv Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Craiova şi una dintre instanţele arondate, respectiv Tribunalul Olt, Curtea de Apel Ploieşti şi una dintre instanţele arondate, respectiv Tribunalul Prahova. Hotărârile au fost pronunţate în conformitate cu punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate, menţionate anterior la pct. III. V. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante pentru problema de drept supusă dezlegării. VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene Nu au fost identificate decizii relevante pentru problema de drept supusă dezlegării. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale Au fost identificate următoarele decizii ale Curţii Constituţionale: - prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011) Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968 sunt neconstituţionale. – prin Decizia nr. 897 din 17 decembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din data de 28 martie 2016) Curtea Constituţională s-a referit, în considerente, la paragraful 23, la aspectul că art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie reglementează una dintre modalităţile de săvârşire a infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene şi a fost instituit de legiuitor în vederea ocrotirii relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente necesare obţinerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene. VIII. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Din categoria deciziilor în interesul legii trebuie menţionată Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 2/2016 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016 prin care Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal anterior, respectiv art. 244 alin. (1) şi (2) şi art. 306 din Codul penal, a stabilit că fapta de a folosi, în cadrul autorităţii contractante, printr-o acţiune a autorului, documente ori declaraţii inexacte, ce a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din bugetul naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii unice prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, au fost identificate hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în calea de atac a recursului (Decizia nr. 3.301 din data de 16 octombrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 6.365/120/2010, Decizia penală nr. 4.144 din data de 6 decembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 19.221/63/2010, Decizia penală nr. 4.202 din data de 19 decembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 17.139/3/2011 şi Decizia nr. 3.752 din data de 16 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 6.199/95/2011), hotărâri pronunţate în calea de atac a apelului (Decizia penală nr. 303/A din data de 2 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 595/43/2015, şi Decizia penală nr. 2.080 din data de 19 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 17.136/3/2016), precum şi o decizie pronunţată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie (Decizia penală nr. 507/RC din data de 22 noiembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 6.199/95/2011). IX. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, care nu au înaintat la dosarul cauzei puncte de vedere. X. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară La data de 21 martie 2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării, iar prin Adresa nr. 341/C/410/III-5/2018 din data de 21 martie 2018 a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că nu este îndeplinită condiţia ca întrebarea adresată instanţei supreme să constituie o problemă de drept, iar rezolvarea ce se solicită a fi dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie una de principiu. Parchetul a apreciat, în esenţă, că excedează competenţei instanţei supreme să identifice trăsăturile distinctive pe care o faptă trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi calificată drept infracţiune economică, consecutiv acestui demers putându-se verifica dacă infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este ori nu o infracţiune economică. În acest sens a arătat că, deşi este scos din ordinea juridică, în urma constatării ca neconstituţional prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), art. 74^1 alin. (1) din Codul penal va continua să se aplice şi ulterior publicării în Monitorul Oficial a sus-amintitei decizii în cazul infracţiunilor comise în timpul cât textul legal s-a aflat în vigoare, ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Codul penal. Aşa fiind, cum faptele deduse judecăţii instanţei de trimitere au fost comise în perioada 2007-2008, ca lege penală mai favorabilă, art. 74^1 din Codul penal ar putea fi aplicabil, în pofida constatării neconstituţionalităţii sale. S-a mai susţinut că în decizia instanţei de contencios constituţional se reţine că, din redactarea art. 74^1 alin. 1 din Codul penal din 1968 „nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie care pot fi acele «unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale», putându-se ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice (cum ar fi, de pildă, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ori infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie)“, din cele reţinute desprinzându-se poziţia Curţii Constituţionale cu privire la cel puţin două aspecte: pe de o parte, sintagma «unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale» este neclară şi imprecisă, neputându-se determina care sunt infracţiunile economice cărora le este aplicabil textul, iar pe de altă parte, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ar putea fi greşit incluse în categoria infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale. De asemenea, că cele de mai sus justifică susţinerea că problema de drept a cărei dezlegare i se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost deja lămurită de Curtea Constituţională. S-a mai susţinut că, deşi dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală nu indică printre condiţiile de admisibilitate a sesizării şi inexistenţa unei decizii a Curţii Constituţionale cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită, este totuşi neîndoielnic că deciziile instanţei de contencios constituţional sunt obligatorii şi pentru instanţa supremă, câtă vreme art. 147 alin. (4) din Constituţie nu prevede norme derogatorii de la acest caracter. Ministerul Public a considerat că, prealabil examinării condiţiilor de admisibilitate reglementate în art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are a verifica dacă demersul judiciar ce i se solicită se circumscrie competenţei sale funcţionale, astfel cum este aceasta prevăzută în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, şi anume asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Sintagma „interpretarea legii“ porneşte de la premisa existenţei unei norme, chiar neclară sau susceptibilă de varii interpretări, deoarece în cauza ce formează obiectul prezentei dezlegări se solicită instanţei supreme să lămurească dacă o infracţiune tip aparţine unei categorii de infracţiuni, cea a infracţiunilor economice. A opinat că pentru a răspunde acestei întrebări este necesar să existe fie o definiţie legală a infracţiunii economice sau măcar să fie stabilite trăsăturile, elementele distinctive pe care o faptă trebuie să le îndeplinească pentru a fi calificată ca infracţiune economică, fie o enumerare a infracţiunilor care intră în această categorie, aceste demersuri căzând în sarcina legiuitorului şi excedând competenţei judecătorului, care nu stabileşte criteriile după care o infracţiune intră într-o categorie sau alta, nu defineşte infracţiuni şi nu creează dispoziţii legale. Judecătorul interpretează şi aplică norma juridică. Cel care o creează este legiuitorul, care trebuie să indice acele criterii distinctive comune care le diferenţiază de alte infracţiuni (cele contra patrimoniului, de serviciu etc.) şi totodată le uneşte între ele (obiectul juridic special, prejudiciul etc.). În lipsa nu doar a unei definiţii legale a infracţiunii economice, ci şi a inexistenţei în întreaga legislaţie penală şi extrapenală a calificării explicite a unei fapte ca fiind infracţiune economică, demersului solicitat instanţei supreme nu i se poate da curs fără ca prin aceasta instanţa supremă să îşi încalce funcţia de jurisdicţie. Astfel cum s-a reţinut şi în decizia Curţii Constituţionale mai sus menţionată, interpretările jurisprudenţiale nu pot fi decât subiective şi arbitrare. XI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a opinat că includerea infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie în sfera „infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale“ şi aplicarea dispoziţiilor art. 74^1 din Codul penal anterior în cazul acestei infracţiuni ar contraveni dispoziţiilor Deciziei nr. 573 din data de 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011). Prin decizia mai sus menţionată Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968 sunt neconstituţionale ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate, deoarece din redactarea articolului anterior menţionat nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie care sunt acele infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, putându-se ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice (ca, de exemplu, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ori infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie). Ca atare, a susţinut că prin considerentele deciziei antemenţionate, Curtea Constituţională a exclus infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (în prezent, infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene) din sfera infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale la care se referă art. 74 alin. 1 din Codul penal din 1968, considerând că includerea acestei categorii de infracţiuni în sfera „infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale“ reprezintă o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice. XII. Dispoziţiile legale incidente Codul penal din 1968 - Art. 74^1 alin. 1 "În cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate." Codul penal - Art. 5 "Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile." Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie - Art. 18^1 alin. (1) (forma în vigoare la data faptelor) "(1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi." Art. 18^1 alin. (1) (forma în vigoare în prezent): "(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi." Convenţia pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene - Art. 1 "(1) În sensul prezentei convenţii, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene: a) în materie de cheltuieli, orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la: - folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete care au ca efect perceperea sau reţinerea pe nedrept a unor fonduri care provin din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; – necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect; – deturnarea acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial, având acelaşi efect; b) în materie de venituri, orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la: - folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităţilor Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; – necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect; – deturnarea unui avantaj obţinut în mod legal, având acelaşi efect.(2) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia măsurile necesare şi adecvate pentru a transpune în dreptul penal intern dispoziţiile alineatului (1) astfel încât comportamentele menţionate să fie sancţionate ca fapte penale.(3) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia, de asemenea, măsurile necesare pentru a se asigura că întocmirea sau furnizarea cu intenţie a declaraţiilor sau documentelor false, inexacte sau incomplete care au efectul menţionat la alineatul (1) constituie fapte penale în cazul în care ele nu sunt pedepsite deja ca infracţiuni principale sau complicitate, instigare sau tentativă de fraudă astfel cum este definită la alineatul (1).(4) Caracterul intenţionat al unei acţiuni sau al unei omisiuni dintre cele menţionate la alineatele (1) şi (3) poate decurge din împrejurări de fapt obiective." Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1.828/2006 - Art. 27 lit. c "Pentru scopurile acestei secţiuni, se vor aplica următoarele definiţii: c) «suspectare de fraudă» se referă la o neregulă ce duce la iniţierea de demersuri administrative sau juridice la nivel naţional, pentru a stabili caracterul intenţionat al comportamentului, în special existenţa fraudei, aşa cum se menţionează la punctul (a) al articolului 1 (1) din Convenţia redactată pe baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene." Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/ sau a fondurilor publice naţionale, aferente acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 30 iunie 2011 - Art. 2 alin. (1) lit. b)c) şi d) "(1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: b) fraudă - infracţiunea săvârşită în legătură cu obţinerea ori utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, incriminată de Codul penal ori de alte legi speciale; c) fonduri europene - sumele provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general al Uniunii Europene şi/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei; d) fonduri publice naţionale aferente fondurilor europene - sumele provenite din bugetul general consolidat, utilizate pentru: asigurarea cofinanţării, plata prefinanţării, înlocuirea fondurilor europene în situaţia indisponibilităţii/sistării temporare a plăţii acestor fonduri, completarea fondurilor europene în vederea finalizării proiectelor, precum şi alte categorii de cheltuieli legal reglementate în acest scop." XIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Opinia judecătorului-raportor este în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie este admisibilă. Pe fondul sesizării a apreciat că în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 573 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011) se reţine că din redactarea dispoziţiilor art. 74^1 din Codul penal din 1968 nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie care ar putea fi infracţiunile economice prevăzute în legi speciale, putându-se ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice, fiind menţionate în acest sens infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ori infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În acest caz instanţa de contencios constituţional, prin considerentele deciziei, a stabilit faptul că textul este declarat neconstituţional, inclusiv datorită faptului că s-ar putea interpreta, în mod greşit, în sensul aplicării lui şi în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene. Judecătorul-raportor a apreciat faptul că nu există posibilitatea respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de către Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în condiţiile în care dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală fac posibilă respingerea, ca inadmisibilă, a unei întrebări prealabile, doar atunci când chestiunea de drept a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie de recurs în interesul legii, nefiind menţionată situaţia în care chestiunea de drept a primit rezolvarea printr-o decizie a Curţii Constituţionale. În aceste condiţii a apreciat că sesizarea Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, formulată în Dosarul nr. 3.320/109/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968, este admisibilă, urmând să se stabilească faptul că infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu este o infracţiune economică, în acest caz nefiind aplicabile dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968“. XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de către Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Pentru a realiza unificarea practicii judiciare, legiuitorul a instituit în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionarea sesizărilor din partea instanţelor de judecată, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Astfel, se constată că pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în cursul judecăţii în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de textul de lege anterior menţionat, existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii şi soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Piteşti fiind învestită în Dosarul nr. 3.320/109/2016 cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii M. I. C., R. F. şi de partea civilă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale/Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva Sentinţei penale nr. 235 din data de 15.05.2017 pronunţate de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 3.320/109/2016. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată însă că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate, referitoare la existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, prin sesizarea formulată Curtea de Apel Piteşti solicită lămurirea naturii infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Prin Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 2/2016 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că fapta de a folosi, în cadrul autorităţii contractante, printr-o acţiune a autorului, documente ori declaraţii inexacte, ce a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din bugetul naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii unice prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă. În considerentele deciziei anterior menţionate, la pct. 31 se statuează că „din modul de incriminare a faptei de obţinere pe nedrept de fonduri europene rezultă că această faptă penală reprezintă o formă atipică a infracţiunii de înşelăciune“. De asemenea, la pct. 39 se apreciază că „din perspectiva conţinutului său constitutiv, infracţiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 implică, în esenţă, o inducere în eroare a autorităţilor contractante, prin folosirea unor înscrisuri inexacte sau false, reprezentând, prin urmare, o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare, ce nu ar putea fi reţinută simultan cu incriminarea generală prevăzută de art. 215 din Codul penal din 1969“. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că prin decizia menţionată mai sus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit natura juridică a infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În consecinţă, întrucât s-a dat o dezlegare de drept cu privire la natura infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate anterior analizată. Această constatare face inutilă analiza celeilalte condiţii de admisibilitate, respectiv legătura dintre chestiunea de drept invocată şi soluţionarea pe fond a cauzei. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 3.320/109/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ,,dacă infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune economică de natură a-i fi aplicabile dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1968“. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CU DELEGAŢIE AL SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător MIRELA SORINA POPESCU Magistrat-asistent, Simona Dănăilă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
