Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.960/1/2018
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela │Înaltei Curţi de Casaţie│
│Elena Bogasiu│şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a│
│Voicheci │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Corina-Alina │- preşedintele Secţiei │
│Corbu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen Elena │- judecător la Secţia I │
│Popoiag │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Alina Iuliana│- judecător la Secţia I │
│Ţuca │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I │
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I │
│Puşcaşiu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Nina │- judecător la Secţia I │
│Ecaterina │civilă │
│Grigoraş │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Sorinela │- judecător la Secţia I │
│Alina Macavei│civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Aurelia Rusu │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Bianca Elena │- judecător la Secţia I │
│Ţăndărescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Minodora │- judecător la Secţia a │
│Condoiu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia a │
│Trănica Teau │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a │
│Florentina │II-a civilă │
│Duminecă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a │
│Poliţeanu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Iulia Manuela│- judecător la Secţia a │
│Cîrnu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Luiza Maria │- judecător la Secţia de│
│Păun │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia de│
│Gheorghe │contencios administrativ│
│Severin │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Oana Burnel │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
└─────────────┴────────────────────────┘
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.960/1/2018 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Diana Berlic. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499,art. 514 alin. (1) şi (3), art. 515, art. 525 alin. (1),art. 529-531 din Codul civil şi art. 729 alin. (3) şi (7) din Codul de procedură civilă, referitor la posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligaţiilor de întreţinere datorate de părinţi copiilor, atunci când copiii au fost separaţi, iar fiecare dintre părinţi prestează întreţinere copilului (copiilor) care nu locuieşte (locuiesc) împreună cu el“. Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti şi raportul întocmit de judecătorii-raportori. Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii. Rezumând orientările jurisprudenţiale, doamna procuror Diana Berlic arată că procurorul general apreciază prima orientare jurispudenţială (în care se consideră că este posibilă compensaţia obligaţiilor de întreţinere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinţi, atunci când copiii au fost separaţi, iar fiecare părinte prestează întreţinere copilului/copiilor care nu locuieşte/locuiesc împreună cu el, sub forma compensaţiei convenţionale) ca fiind în litera şi spiritul legii. Pornind de la trăsăturile juridice ale obligaţiei de întreţinere, astfel cum sunt stabilite de art. 514 din Codul civil, se observă inoperabilitatea compensaţiei legale, generată de caracterul insesizabil al obligaţiei de întreţinere, potrivit art. 1.618 lit. c) din Codul civil. Insesizabilitatea creanţei nu este însă absolută, ea putând fi urmărită în condiţiile art. 729 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă. Din această perspectivă, s-ar putea deduce posibilitatea aplicării compensaţiei legale, numai că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia caracterului reciproc al datoriilor. Codul civil reglementează numai compensaţia legală, dispoziţiile art. 1.616 şi 1.617 privind definiţia şi condiţiile de existenţă ale acesteia neputând fi aplicate celorlalte forme de compensaţie - convenţională şi judiciară - creaţii ale doctrinei şi jurisprudenţei. În această materie, libera voinţă a părinţilor, exprimată în faţa instanţei de tutelă, face să opereze compensaţia convenţională, care este posibilă numai dacă este respectat principiul ocrotirii interesului superior al minorului, astfel cum este reglementat de art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 272/2004). Astfel, orice învoială a părinţilor poate produce efecte numai cu condiţia încuviinţării ei de către instanţa de tutelă. În alegerea soluţiei propuse, procurorul general a avut în vedere şi faptul că restabilirea echităţii se poate face admiţând posibilitatea compensării obligaţiilor de întreţinere. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii, în sensul arătat. La întrebarea membrilor completului dacă procurorul general a avut în vedere doar ipoteza compensaţiei convenţionale sau acceptă că poate opera şi o compensaţie judiciară, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de instanţa competentă, doamna procuror Diana Berlic arată că procurorul general achiesează la teza compensaţiei convenţionale, de care instanţa poate lua act sau nu, în funcţie de probele administrate în cauză şi de principiul interesului superior al copilului. Doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 1. La data de 9 noiembrie 2018, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind problema de drept menţionată anterior. 2. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la aceeaşi dată, formându-se Dosarul nr. 2.960/1/2018, cu termen de soluţionare la 11 februarie 2019. II. Obiectul recursului în interesul legii 3. Din cuprinsul recursului în interesul legii declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezultă că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte posibilitatea compensării judiciare a obligaţiilor de întreţinere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinţi, atunci când copiii au fost separaţi, iar fiecare părinte prestează întreţinere copilului (copiilor) care nu locuieşte (locuiesc) împreună cu el. III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale: 4. Codul civil ART. 499 "(1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională.(3) Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.(4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială." ART. 514 "(1) Obligaţia de întreţinere are caracter personal. (...)(3) Dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu poate fi urmărit decât în condiţiile prevăzute de lege." ART. 515 "Nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul său la întreţinere." ART. 525 "(1) Minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri. (...)" ART. 529 "(1) Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.(2) Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.(3) Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu întreţinerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat." ART. 530 "(1) Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.(2) Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani.(3) Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinere. Dispoziţiile art. 529 alin. (2) şi (3) rămân aplicabile." ART. 531 "(1) Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei.(2) Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei." ART. 1.616 "Datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele." ART. 1.617 "(1) Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.(2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia.(3) Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie." ART. 1.618 "Compensaţia nu are loc atunci când: (...) c) are ca obiect un bun insesizabil." 5. Codul de procedură civilă ART. 729 "(...) (3) Veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum. (...)(7) Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii." IV. Examenul jurisprudenţial 6. Din examinarea hotărârilor judecătoreşti transmise, procurorul general a observat că s-a conturat existenţa unei practici judiciare neunitare în ceea ce priveşte problema de drept anterior expusă, fiind identificate două orientări: A. Într-o opinie majoritară, se consideră că este posibilă compensaţia judiciară a obligaţiilor de întreţinere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinţi, atunci când copiii au fost separaţi, iar fiecare părinte prestează întreţinere copilului (copiilor) care nu locuieşte (locuiesc) împreună cu el. S-a arătat că, potrivit art. 531 alin. (1) din Codul civil, instanţa de tutelă va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau poate hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui care o primeşte. Obligaţia de întreţinere are caracter personal, fiind inseparabil legată atât de persoana celui îndreptăţit a o primi, cât şi de persoana celui obligat să o presteze. Astfel, creanţa de întreţinere este exceptată de la regula compensaţiei legale, însă compensaţia judiciară este posibilă, atunci când unii dintre copii sunt încredinţaţi unui părinte, iar alţii, celuilalt părinte. Cum fiecare dintre părinţi locuieşte cu unul (unii) dintre minori şi asigură în natură întreţinerea acestuia (acestora), se poate dispune compensarea obligaţiilor de întreţinere datorate reciproc de părţi şi, eventual, sistarea obligaţiei de întreţinere stabilite în sarcina părintelui care datorează o pensie de întreţinere mai mică pentru copilul (copiii) încredinţat (încredinţaţi) celuilalt părinte. Totodată, s-a mai reţinut că este necesară îndeplinirea condiţiei ca fiecare dintre părinţi să contribuie în mod egal, atât proporţional cu mijloacele sale, cât mai ales cu nevoile concrete ale persoanei faţă de care se prestează întreţinerea (conform art. 529 din Codul civil), instanţa fiind datoare să realizeze un echilibru, astfel încât, respectându-se principiul egalităţii de drepturi, fiecare părinte să contribuie, în ansamblu, proporţional cu mijloacele sale, iar fiecare dintre copii să primească o întreţinere proporţională cu nevoile sale. Necesitatea creării acestui echilibru rezidă tocmai în a nu exista situaţii defavorabile, în care unul dintre copii ar avea condiţii mai bune de trai deoarece se află în grija unui părinte cu venituri mai mari sau, dimpotrivă, contribuţia unuia dintre părinţi să fie mai împovărătoare decât a celuilalt din cauza unor venituri mai mici ale sale ori a unor nevoi mai mari ale copilului care locuieşte cu el. În unele dintre aceste cauze, instanţele au constatat că, potrivit art. 1.617 alin. (1) din Codul civil, a operat de drept compensaţia dintre cele două obligaţii de plată a pensiei de întreţinere, datoriile fiind certe, lichide şi exigibile. Majoritatea instanţelor au compensat obligaţiile de întreţinere, obligând pe fiecare dintre părinţi la întreţinerea copilului care locuieşte cu acesta, în considerarea unor venituri aproximativ egale, de cele mai multe ori la nivelul salariului minim pe economie, determinat statistic. Este de remarcat şi faptul că soluţia compensării nu a fost dezbătută şi motivată în drept de către instanţe, ci a fost considerată ca firească. Totodată, se poate constata că instanţele care au recurs la această soluţie au considerat că ambii părinţi sunt obligaţi să presteze întreţinere către toţi copiii pe care îi au, compensarea fiind doar o modalitate concretă şi eficientă de executare a obligaţiei. Soluţia compensării judiciare se adoptă în funcţie de situaţia concretă din fiecare speţă. B. Într-o altă orientare, minoritară, s-a considerat că în această ipoteză nu este posibilă compensarea judiciară a obligaţiilor de întreţinere, întrucât ambii părinţi datorează întreţinere copiilor lor, potrivit art. 516 din Codul civil. S-a motivat şi în sensul că, potrivit art. 1.618 lit. c) din Codul civil, compensaţia nu poate interveni atunci când are ca obiect un bun insesizabil, precum sunt creanţele privind dreptul de întreţinere, interdicţia fiind de natură a ocroti interesul superior al minorilor creditori ai întreţinerii. Aceste dispoziţii sunt imperative, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că ambele creanţe sunt certe, lichide şi exigibile şi faptul că au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură. În plus, s-a arătat că, potrivit art. 515 din Codul civil, nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul său de întreţinere. Prin urmare, părinţii minorilor, în calitate de reprezentanţi legali ai acestora, nu pot renunţa la dreptul de a primi plata pensiei de întreţinere. Această interdicţie legală este aplicabilă chiar şi în cazul în care fiecare minor ar locui la celălalt părinte, deoarece minorii trebuie să beneficieze de aceleaşi condiţii financiare. Dacă unul dintre părinţi nu ar datora pensie de întreţinere pentru minorul care se află în grija celuilalt părinte, atunci s-ar ajunge în situaţia în care un minor ar avea condiţii de trai mai bune, deoarece se află în grija unui părinte care are venituri mai mari. Or, plata pensiei de întreţinere aduce egalitate în aceste situaţii. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 7. Instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii textelor de lege ce fac obiectul sesizării. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 8. Procurorul general consideră că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, susţinând că, în principiu, compensaţia este posibilă în materia obligaţiei de întreţinere datorată de părinte copilului său, întrucât creanţa de întreţinere nu este insesizabilă, în sensul că nu poate fi nicicând urmărită, ci, dimpotrivă, aceasta poate fi supusă urmăririi silite mobiliare, după distincţiile prevăzute de art. 729 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură civilă (până la o cotă de 1/2 pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere, respectiv până la o cotă de 1/3 pentru orice alte datorii). Caracterul reciproc al datoriilor este de esenţa compensaţiei, aşa cum se desprinde din definiţia dată acesteia de art. 1.616 din Codul civil. Pe de altă parte, atât definiţia dată compensaţiei, cât şi condiţiile de existenţă ale acesteia prevăzute de art. 1.617 din Codul civil (datorii certe, lichide şi exigibile, având ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură) trebuie considerate ca referindu-se doar la compensaţia legală, aspect care rezultă din utilizarea în art. 1.617 alin. (1) din Codul civil a termenului „compensaţia operează de plin drept“, noul Cod civil, la fel ca şi cel din 1865, nefăcând referiri la compensaţia convenţională sau la cea judiciară, acestea fiind creaţii ale doctrinei şi jurisprudenţei. Faptul că legea civilă nu reglementează decât compensaţia legală se explică prin aceea că existenţa compensaţiei convenţionale nu este altceva decât rezultatul libertăţii contractuale şi al autonomiei de voinţă a datornicilor mutuali, părţile fiind libere să încheie orice act juridic prin care să pună capăt unor obligaţii reciproce într-un alt mod decât prin plată efectivă (prin compensaţie, remitere de datorie, dare în plată). Rostul compensaţiei convenţionale este acela de a acoperi tocmai acele situaţii în care compensaţia legală nu poate fi operaţională, cum ar fi faptul că datoriile nu sunt ajunse încă la maturitate, nu sunt certe sau cuantumul nu rezultă cu exactitate din titlul lor. Efectul esenţial care se produce între beneficiarii compensaţiei este că obligaţiile se sting reciproc şi concomitent, ca şi când ar fi fost făcută o plată a fiecărei obligaţii în parte. Atât sub imperiul fostului Cod al familiei, cât şi al actualelor dispoziţii ale Codului civil, se prevede posibilitatea încheierii de către părinţi a unor înţelegeri cu privire la contribuţia fiecăruia la întreţinerea copilului minor în caz de divorţ, însă, în această situaţie, învoiala produce efecte numai dacă este încuviinţată de instanţă. Spre deosebire de reglementarea Codului familiei, potrivit căreia întreţinerea se putea executa alternativ, fie în natură, fie în bani [art. 93 alin. 1], Codul civil instituie executarea în natură ca principală modalitate de executare. În considerarea obligaţiei de încurajare a părţilor de a recurge la metode de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă stipulată în dispoziţiile art. 263 alin. (2) din Codul civil, instanţa de judecată poate lua act de înţelegerea părţilor cu privire la compensarea obligaţiilor reciproce de întreţinere datorate de fiecare părinte, aceasta şi pentru că acest mod de stingere a obligaţiilor prezintă o mare utilitate practică pentru ambele părţi. Compensarea obligaţiilor bilaterale de întreţinere, prin validarea de către instanţă a înţelegerii părinţilor în acest sens, este şi singura modalitate de restabilire a caracterului echitabil al contribuţiei părinţilor la întreţinerea copilului minor. Solicitarea pe care părţile o adresează instanţei ca aceasta să dispună compensarea obligaţiilor lor reciproce se datorează în acest caz tocmai faptului că nu este incidentă compensaţia legală, altfel, compensarea obligaţiilor s-ar fi făcut automat, în virtutea legii, fără ca părţile să o mai solicite. Din faptul că înţelegerea părţilor cu privire la compensarea obligaţiilor de întreţinere trebuie validată de instanţă, compensarea convenţională fiind lăsată la aprecierea instanţei, în funcţie de modul în care aceasta influenţează interesul superior al copiilor, nu trebuie să se înţeleagă că în astfel de cauze ar fi vorba despre o compensaţie judiciară expresă, ce ar putea opera doar în acele proceduri ce presupun o lichidare judiciară în sensul art. 1.617 alin. (2) din Codul civil. În concluzie, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499,art. 514 alin. (1) şi (3), art. 515, art. 525 alin. (1),art. 529-531 din Codul civil şi art. 729 alin. (3) şi (7) din Codul de procedură civilă, instanţa de tutelă va putea încuviinţa compensaţia convenţională a obligaţiilor de întreţinere datorate de fiecare părinte copilului care nu locuieşte cu acesta, în măsura în care înţelegerea părinţilor nu contravine interesului superior al copilului. VII. Opinia judecătorilor-raportori 9. Constatând îndeplinite condiţiile privind admisibilitatea recursului în interesul legii, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a textelor de lege supuse dezlegării, instanţa de tutelă va putea dispune compensaţia obligaţiilor de întreţinere datorate de fiecare părinte copilului care nu locuieşte cu acesta, până la limita celei mai mici dintre ele şi în măsura în care compensaţia nu contravine interesului superior al copilului. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 10. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii 11. Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii“. 12. Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă patru condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii. 13. Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept. Potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţe vizează „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499,art. 514 alin. (1) şi (3), art. 515, art. 525 alin. (1),art. 529-531 din Codul civil şi art. 729 alin. (3) şi (7) din Codul de procedură civilă, referitor la posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligaţiilor de întreţinere datorate de părinţi copiilor, atunci când copiii au fost separaţi, iar fiecare dintre părinţi prestează întreţinere copilului (copiilor) care nu locuieşte (locuiesc) împreună cu el“. Problema de drept supusă dezbaterii a fost generată de interpretarea şi aplicarea diferite de către instanţele judecătoreşti a unor reglementări legale ce s-au dovedit a fi insuficient de clare şi precise, generând în acest fel o practică neunitară. Sunt instanţe care au considerat, în interpretarea acestor dispoziţii legale, că este posibilă compensaţia judiciară a obligaţiilor de întreţinere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinţi, atunci când copiii au fost separaţi, iar fiecare părinte prestează întreţinere copilului (copiilor) care nu locuieşte (locuiesc) împreună cu el, soluţia compensării nefiind dezbătută şi motivată în drept, ci considerată ca firească. Alte instanţe au considerat, în interpretarea aceloraşi dispoziţii legale, că nu este posibilă compensarea judiciară a obligaţiilor de întreţinere, întrucât ambii părinţi datorează întreţinere copiilor lor, potrivit art. 516 din Codul civil, iar părinţii minorilor, în calitate de reprezentanţi legali ai acestora, nu pot renunţa la dreptul de a primi plata pensiei de întreţinere. Prin urmare, există o jurisprudenţă neunitară în ceea ce priveşte posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligaţiilor de întreţinere datorate de părinţi copiilor, atunci când copiii au fost separaţi, iar fiecare dintre părinţi prestează întreţinere copilului care nu locuieşte împreună cu el. De aceea, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, pe calea recursului în interesul legii, să stabilească o interpretare unitară a acestor dispoziţii legale, în sensul de a decide dacă din cuprinsul acestor prevederi legale rezultă sau nu posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligaţiilor de întreţinere datorate de părinţi copiilor, atunci când fiecare părinte prestează întreţinere unui copil/unor copii. Problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii este una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit texte de lege care se aplică prin coroborare. Sintagma „problemă de drept“ trebuie raportată şi la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“, astfel că se extinde şi la noţiuni care derivă din aplicarea unuia sau unor texte legale şi care nu au o consacrare legislativă expresă, dar îşi găsesc aplicabilitatea în cauză şi sunt recunoscute şi abordate la nivel doctrinar sau jurisprudenţial, astfel cum se întâmplă în cazul compensării convenţionale şi a celei judiciare. În analiza supusă dezbaterii, normele de drept disputate reglementează cadrul legal al obligaţiilor de întreţinere a copiilor de către părinţii lor, pentru ipoteza în care ambilor părinţi le sunt încredinţaţi copii, şi sunt interpretate în corelaţie cu art. 1.616 şi următoarele din Codul civil, care reglementează compensaţia, ca modalitate de stingere a obligaţiilor, în scopul stabilirii posibilităţii realizării unei compensaţii judiciare. Întrucât realizarea compensaţiei judiciare, în funcţie de regimul juridic al obligaţiei de întreţinere, a creat o jurisprudenţă neunitară, este îndeplinită şi condiţia posibilităţii de interpretare diferită a textelor legale în discuţie. Înţelesul unor astfel de norme, în raport cu corelarea lor, urmează a fi explicat şi determinat prin procedura recursului în interesul legii. În consecinţă, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au dat-o în privinţa unor norme juridice insuficient de clare şi precise, astfel încât prima condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită. Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesul legii de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă. 14. Problema de drept ce face obiectul sesizării a fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti. Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare, sunt instanţe care consideră că este posibilă compensaţia judiciară a obligaţiilor de întreţinere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinţi în ipoteza vizată de sesizare. În această orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că obligaţia de întreţinere are caracter personal, fiind inseparabil legată de persoana celui îndreptăţit a o primi, precum şi de persoana celui obligat să o presteze. Astfel, creanţa de întreţinere este exceptată de la regula compensaţiei legale, însă compensaţia judiciară este posibilă, atunci când unii dintre copii sunt încredinţaţi unui părinte, iar alţii, celuilalt părinte. Într-o altă orientare jurisprudenţială, minoritară, rezultată din hotărârile anexate, se consideră că nu este posibilă compensarea judiciară a obligaţiilor de întreţinere, întrucât ambii părinţi datorează întreţinere copiilor lor. Dacă unul dintre părinţi nu ar datora pensie de întreţinere pentru minorul care se află în grija celuilalt părinte, atunci s-ar ajunge în situaţia în care un minor ar avea condiţii de trai mai bune, deoarece se află în grija unui părinte care are venituri mai mari. Or, plata pensiei de întreţinere aduce egalitate în aceste situaţii. În consecinţă, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudenţiale diferite, întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudenţă. 15. Dovada soluţionării diferite trebuie să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive. Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluţionării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menţionat să impună cerinţa unui anumit număr de hotărâri sau condiţia ca soluţiile diferite să fi fost pronunţate la nivelul instanţelor din întreaga ţară. Această condiţie este, de asemenea, îndeplinită în cauză, întrucât au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprind soluţiile jurisprudenţiale neunitare, rezultate din interpretarea diferită a textelor de lege analizate. 16. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie anexate cererii. Anexele care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii acestei condiţii formale. 17. Pentru argumentele expuse, apreciind îndeplinite cerinţele art. 515 din Codul de procedură civilă, se constată că recursul în interesul legii este admisibil. Asupra fondului recursului în interesul legii 18. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că, în dezlegarea problemei de drept referitoare la posibilitatea compensării pe cale judiciară a obligaţiilor de întreţinere datorate de părinţi copiilor, atunci când copiii au fost separaţi, iar fiecare dintre părinţi prestează întreţinere copiilor care nu locuiesc împreună cu el, se vor analiza următoarele aspecte: dreptul la întreţinere al minorului şi conţinutul autorităţii părinteşti; principiul respectării interesului superior al copilului; obligaţia de întreţinere; modalităţi de executare: compensaţia legală, compensaţia convenţională şi compensaţia judiciară. 19. Dreptul la întreţinere al minorului şi conţinutul autorităţii părinteşti; principiul respectării interesului superior al copilului Dreptul copilului la întreţinere din partea părinţilor este inerent drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, fundamentat pe asumarea responsabilă a calităţii de părinte. Starea de nevoie a minorului care nu obţine venituri din muncă se prezumă, în lumina art. 499 alin. (1) din Codul civil, care instituie obligaţia de întreţinere a copilului minor de către părinţii săi, fără nicio circumstanţiere. Dreptul copilului minor la întreţinere din partea ambilor părinţi există indiferent dacă părinţii sunt despărţiţi în fapt sau divorţaţi. Nici părintele decăzut din exerciţiul autorităţii părinteşti nu este scutit de obligaţia de a da întreţinere copilului, astfel cum dispune art. 510 din Codul civil. Mai mult, art. 525 alin. (1) din Codul civil prevede că „minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri“. În consecinţă, starea de nevoie a minorului se apreciază în raport cu imposibilitatea de a obţine venituri din muncă, iar nu şi în raport cu posibilitatea de a se întreţine din bunurile sale, spre deosebire de condiţia generală privitoare la starea de nevoie prevăzută de art. 524 din Codul civil. Corelativ, obligaţia de întreţinere a părinţilor este parte componentă a autorităţii părinteşti, ca ansamblu de drepturi şi obligaţii ce privesc persoana şi bunurile copilului şi care aparţin în mod egal ambilor părinţi. Autoritatea părintească are caracter legal şi imperativ. Părinţii nu pot să renunţe sau să modifice conţinutul drepturilor şi obligaţiilor pe care le au faţă de copil; se pot însă înţelege asupra modului de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, dar numai cu încuviinţarea instanţei care va verifica dacă învoiala părinţilor răspunde interesului copilului. Astfel, orice înţelegere a părinţilor cu privire la modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părinteşti trebuie subsumată principiului respectării interesului superior al copilului, principiu înscris în art. 2 din Legea nr. 272/2004, conform căruia: "(1) Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.(2) Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie.(3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.(4) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.“" În acelaşi sens, art. 263 alin. (1) din Codul civil enunţă principiul esenţial care fundamentează măsurile privitoare la copil, şi anume respectarea interesului superior al acestuia, în timp ce alin. (2) subliniază prevalenţa şi preferinţa pentru modalităţile alternative de rezolvare pe cale amiabilă a conflictelor, în considerarea ocrotirii interesului superior al copilului, stipulând că „pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă“. Atât sub imperiul fostului Cod al familiei (art. 107 alin. 3), cât şi al actualelor dispoziţii ale Codului civil [art. 499 alin. (4)], legiuitorul a reglementat posibilitatea încheierii de către părinţi a unor înţelegeri cu privire la contribuţia fiecăruia la întreţinerea copilului minor; în caz de divorţ însă învoiala produce efecte numai dacă este încuviinţată de instanţă. Încuviinţarea instanţei era necesară pentru ca instanţa să poată cunoaşte şi cenzura dacă învoiala părinţilor privind contribuţia fiecăruia la întreţinerea copilului minor nu a intervenit pentru a determina pe un soţ să accepte divorţul şi, deci, de a uşura obţinerea lui, precum şi pentru a se verifica dacă, prin învoiala soţilor, nu se urmăreşte, în realitate, micşorarea pensiei de întreţinere cuvenite, de exemplu, unui alt copil al unuia dintre părinţi. 20. Obligaţia de întreţinere. Modalităţi de executare Conform dispoziţiilor art. 499 din Codul civil, "(1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională.(3) Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 ani. (...)“" Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că obligaţia de întreţinere are un caracter legal şi un conţinut complex, material şi moral. Astfel, obligaţia de întreţinere a minorului include mai multe componente, reflectate în conţinutul art. 487 şi 499 din Codul civil, respectiv cele necesare traiului, dar şi cele necesare asigurării educaţiei, învăţăturii şi pregătirii profesionale. Prin urmare, starea de nevoie a minorului trebuie apreciată în funcţie de toate aceste aspecte. Obligaţia de întreţinere pe care o părinţii o au faţă de copilul lor minor este o obligaţie solidară, solidaritatea fiind instituită expres prin dispoziţiile art. 499 alin. (1) din Codul civil. Din caracterul legal al obligaţiei de întreţinere rezultă unele consecinţe, cum ar fi inadmisibilitatea renunţării la întreţinere, aspect prevăzut expres în dispoziţiile art. 515 din Codul civil, şi cenzurarea de către instanţa de tutelă a înţelegerii părinţilor cu privire la prestarea întreţinerii către copii, cu scopul de a se verifica dacă este respectat interesul superior al copilului. Potrivit art. 514 din Codul civil: „(1) Obligaţia de întreţinere are caracter personal. (...) (3) Dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu poate fi urmărit decât în condiţiile prevăzute de lege.“ Acest articol instituie caracterul esenţialmente intuitu personae al obligaţiei de întreţinere, caracterul personal raportându-se atât la debitor, cât şi la creditor. Din caracterul legal şi intuitu personae al dreptului la întreţinere rezultă că aceasta, în principiu, nu poate fi transmis şi nu poate fi urmărit. În acelaşi sens, fiind o măsură de protecţie a unei persoane prezumate a fi în nevoie, nu se poate renunţa la dreptul de întreţinere. Spre deosebire de reglementarea Codului familiei, potrivit căreia întreţinerea se putea executa alternativ, fie în natură, fie în bani (art. 93 alin. 1), Codul civil actual instituie executarea în natură ca principală modalitate de executare. În acest sens, art. 530 din Codul civil prevede: "(1) Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.(2) Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani. (...)" Prin urmare, instanţa de tutelă dispune executarea obligaţiei de întreţinere prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani, ori de câte ori obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie în natură, ipoteză care se regăseşte în cazul soluţionării acţiunilor de divorţ care implică şi încredinţarea minorilor spre creştere şi educare unuia dintre părinţi sau ambilor părinţi, atunci când copiii sunt separaţi. Se instituie prin lege obligaţia instanţei de a se pronunţa şi asupra obligaţiei de întreţinere, stabilită în bani, datorate de părinţi copiilor, chiar dacă nu există un petit al cererii de chemare în judecată care să aibă un astfel de obiect. Art. 499 alin. (4) din Codul civil prevede că „în caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţiile fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială“. Textul impune condiţia de a exista neînţelegere, ceea ce presupune fie existenţa unei convenţii a părţilor asupra căreia au revenit, fie, în cele mai multe cazuri, când nu există o astfel de convenţie sau cereri exprese ale părţilor cu privire la întinderea obligaţiei de întreţinere, a felului şi modalităţii de executare şi a contribuţiei părţilor, ca instanţa să pună în discuţia părţilor aceste aspecte. Faptul că această schimbare de paradigmă nu pare să dea posibilitatea instanţei de judecată de a stabili încă de la început plata unei pensii de întreţinere în bani, ci doar în subsidiar, în măsura în care obligaţia de întreţinere în natură nu se execută de bunăvoie, a fost criticat de o parte a doctrinei, pe motiv că obligă părţile să aştepte ca instanţa de tutelă să constate refuzul de executare în natură, în acele situaţii în care este evident că atât creditorul, cât şi debitorul preferă modalitatea achitării întreţinerii prin echivalent bănesc. 21. Compensaţia legală, compensaţia convenţională şi compensaţia judiciară, ca modalităţi de executare, prin stingere, a obligaţiei de întreţinere Reglementată între modurile de stingere a obligaţiilor în art. 1.615 din Codul civil, compensaţia a primit o consacrare distinctă în art. 1.616 din acelaşi cod, care prevede că „datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele“. Astfel, dacă obligaţiile sunt egale, se sting în întregime, iar dacă nu sunt de aceeaşi valoare, se sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele. În opinia jurisprudenţială minoritară, care a respins posibilitatea compensării obligaţiilor de întreţinere ce incumbă părinţilor divorţaţi, motivul principal pentru care compensaţia nu ar putea să opereze în această materie a constat, de fapt, în lipsa caracterului reciproc al obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copiii lor minori, obligaţia de întreţinere revenind doar părinţilor. S-a reţinut în acest sens că este de esenţa compensaţiei caracterul reciproc al datoriilor, aşa cum se desprinde din definiţia dată acesteia de art. 1.616 din Codul civil. Această opinie ignoră însă faptul că atât definiţia dată compensaţiei de art. 1.616 din Codul civil, cât şi condiţiile de existenţă ale acesteia prevăzute de art. 1.617 din Codul civil (datorii certe, lichide şi exigibile având ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură) trebuie considerate ca referindu-se doar la compensaţia legală, aspect care rezultă din utilizarea în art. 1.617 alin. (1) din Codul civil a sintagmei „compensaţia operează de plin drept“, noul Cod civil, la fel ca şi cel din 1865, nefăcând referiri la compensaţia convenţională, care operează prin acordul de voinţă al părţilor, sau la cea judiciară, care este hotărâtă de instanţa de judecată competentă, aceste noţiuni fiind dezvoltate în doctrină şi jurisprudenţă. Faptul că legea civilă nu reglementează decât compensaţia legală se explică prin aceea că existenţa compensaţiei convenţionale nu este altceva decât rezultatul libertăţii contractuale şi al autonomiei de voinţă a datornicilor mutuali, părţile fiind libere să încheie orice act juridic prin care să pună capăt unor obligaţii reciproce într-un alt mod decât prin plată efectivă, iar compensaţia judiciară intervine atunci când instanţa, constatând dovedite pretenţii reciproce în cauză, procedează la compensarea datoriilor pe care părţile le au una faţă de alta până la valoarea celei mai mici şi dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata diferenţei rămase neacoperite prin compensare, în aplicarea art. 1.616 din Codul civil. Rostul compensaţiei convenţionale este acela de a acoperi tocmai acele situaţii în care compensaţia legală nu poate fi operaţională, cum ar fi faptul că datoriile nu sunt ajunse încă la maturitate, nu sunt certe sau cuantumul nu rezultă cu exactitate din titlul lor, pe când raţiunea compensaţiei judiciare este aceea de a facilita executarea obligaţiilor reciproce între părţile litigiului, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate în cauză. Efectul esenţial care se produce între beneficiarii compensaţiei este că obligaţiile se sting reciproc şi concomitent, ca şi când ar fi fost făcută o plată a fiecărei obligaţii în parte. În cazul compensaţiei legale efectul extinctiv se produce automat, ope legis, deci fără să mai fie necesară vreo manifestare de voinţă din partea debitorilor reciproci, în schimb, în cazul compensaţiei convenţionale, stingerea datoriilor se produce după cum au convenit părţile prin contractul lor, iar în cazul compensaţiei judiciare, stingerea obligaţiilor se realizează în temeiul dispoziţiilor instanţei. Aplicând aceste principii problemei de drept de dezlegat, se impune acceptarea opiniei conform căreia, în ipoteza în care părinţii sunt separaţi şi fiecăruia dintre ei i-au fost încredinţaţi copii în întreţinere, se va dispune compensarea judiciară a obligaţiilor lor reciproce de către instanţă, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze şi cu respectarea principiului interesului superior al copilului. Astfel, după îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 499 alin. (4) din Codul civil, compensaţia judiciară, ca modalitate de executare a obligaţiilor reciproce, se poate dispune de către instanţă, scopul său fiind acela de a stinge reciproc şi concomitent obligaţiile dintre părţi, până la limita celei mai mici dintre ele, astfel încât niciun copil să nu primească mai puţin decât alt copil şi să se evite proceduri inutile, precum plăţi lunare reciproce ale unor sume de bani având aceeaşi destinaţie. În consecinţă, dreptul fiind un instrument viu, realităţile practice trebuie să primească consacrări juridice, printr-o interpretare evolutivă, sociologică a dispoziţiilor legale care guvernează o anumită materie, chiar dacă, strict formal, această situaţie nu este reglementată în mod expres. În acest context, deşi, în opinia minoritară, s-a susţinut că obligaţia de întreţinere nu poate face obiectul compensaţiei, din cauza insesizabilităţii generate de caracterul său personal, în literatura de specialitate s-a arătat că este admisibilă compensaţia judiciară ce poate fi dispusă de instanţă numai cu privire la creanţe de întreţinere, ceea ce se întâmplă în cazul părinţilor divorţaţi, când fiecăruia i s-au încredinţat copii spre creştere şi educare. În situaţia compensării, pensia de întreţinere se stabileşte exclusiv în sarcina părintelui căruia îi revine obligaţia pensiei celei mai mari, suma reducându-se corespunzător cu suma pe care celălalt părinte o datorează pentru copilul încredinţat debitorului pensiei respective. Mai mult, se poate observa că, în jurisprudenţa fostului Tribunal Suprem, se accepta inclusiv ca instanţa de judecată să poată încuviinţa înţelegerea părţilor în sensul ca întreţinerea să fie suportată numai de părintele în îngrijirea căruia se afla minorul, dacă acest părinte avea posibilităţile materiale îndestulătoare pentru aceasta. Numai în cazurile în care toate nevoile copilului erau acoperite cu posibilităţile materiale îndestulătoare ale părintelui căruia i-a fost încredinţat, instanţa judecătorească era îndreptăţită să încuviinţeze înţelegerea potrivit căreia întreţinerea va fi suportată numai de persoana în cauză, pentru că, într-o asemenea situaţie, copilul nu se mai afla, temporar, în nevoie (Tribunalul Suprem - Secţia civilă, Decizia nr. 214 din 1 februarie 1983, în Culegerea de decizii, 1983, pagina 111). Împrejurarea că este posibilă compensaţia convenţională nu poate semnifica în niciun caz că părintele renunţă la pensia de întreţinere cuvenită copilului, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, dreptul la pensie de întreţinere aparţine acestuia, iar nu părintelui căruia i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, iar compensaţia urmează a se face până la limita celei mai mici dintre obligaţiile de întreţinere, evitându-se astfel prejudicierea intereselor copilului. Cu atât mai mult, compensaţia judiciară, prin care instanţa consfinţeşte compensaţia convenţională, nu poate fi considerată ca renunţare la pensia de întreţinere cuvenită copilului. Este necesar însă ca, în ipoteza descrisă, dar şi în situaţia în care părţile solicită expres compensarea convenţională a obligaţiilor de întreţinere, instanţa să verifice in concreto elementele fiecărei cereri de chemare în judecată, pe baza anchetelor sociale dispuse în cauză, stabilind veniturile fiecărui părinte şi, în funcţie de aceste venituri şi de nevoile copiilor, pensia de întreţinere ce urmează a fi plătită copiilor minori sau celor aflaţi în continuarea studiilor, în limitele şi cuantumurile legale, tinzând a asigura fiecărui copil încredinţat unuia dintre părinţi un nivel de viaţă corespunzător şi fără disproporţii. În plus, ca o exigenţă a procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii consideră că dispunerea de către instanţa de judecată a măsurii compensării judiciare ar trebui motivată în fiecare caz în parte cu expunerea ansamblului argumentelor de fapt şi drept care determină o asemenea măsură. 22. Pentru toate aceste considerente, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.616-1.618 lit. c) raportat la art. 499,art. 514 alin. (1) şi (3), art. 515, art. 525 alin. (1),art. 529-531 din Codul civil şi art. 729 alin. (3) şi (7) din Codul de procedură civilă, instanţa de tutelă va putea dispune compensaţia obligaţiilor de întreţinere datorate de fiecare părinte copilului care nu locuieşte cu acesta, până la limita celei mai mici dintre ele şi în măsura în care compensaţia nu contravine interesului superior al copilului. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2019. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
