Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie ridicată de Judecătoria Întorsura Buzăului, din oficiu, în Dosarul nr. 73/248/2019 al Judecătoriei Întorsura Buzăului, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 773D/2019. 2. La apelul nominal lipseşte partea. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că excepţia a fost invocată de Judecătoria Întorsura Buzăului, din oficiu. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia analizată şi se arată că nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica soluţia sau considerentele reţinute prin aceasta. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 28 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 73/248/2019, Judecătoria Întorsura Buzăului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 83 alin. (1) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie ridicată de Judecătoria Întorsura Buzăului, din oficiu, într-o cauză în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 37 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea susţine că dispoziţiile legale criticate prevăd drept condiţie pentru accesul inculpatului la beneficiul amânării aplicării pedepsei inexistenţa unei condamnări anterioare, dar că renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei nu pot fi asimilate unei soluţii de condamnare, iar intenţia legiuitorului, cu prilejul reglementării textelor criticate, a fost aceea de a condiţiona revocarea modalităţilor de individualizare a pedepsei anterior menţionate de existenţa unei condamnări. 6. Se arată că renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei sunt modalităţi noi de individualizare a pedepsei ce nu funcţionează după modelul clasic, permiţând judecătorului exercitarea unei prerogative de oportunitate, care se exprimă prin evaluarea necesităţii aplicării în concret a unei pedepse. Se observă că săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere reprezintă o înşelare a încrederii acordate de către judecător inculpatului şi un eşec al evaluării posibilităţilor inculpatului de îndreptare fără aplicarea unei pedepse. Cu toate acestea, se susţine că săvârşirea unei noi infracţiuni nu poate determina per se revocarea amânării aplicării pedepsei, întrucât nu i se poate lua judecătorului prerogativa de oportunitate de care se bucură, potrivit legii, şi cu privire la noua infracţiune. Astfel, se apreciază că dacă, drept urmare a analizei de oportunitate, inculpatul se califică pentru o soluţie de necondamnare, aceasta reprezintă o chestiune ce comportă verificări in concreto şi care nu poate fi rezolvată într-o manieră generală şi abstractă. 7. În aceste condiţii, se apreciază că interpretarea dată dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care practic este lărgită sfera de cuprindere a noţiunii de „condamnare“, este o interpretare extensivă în defavoarea persoanei acuzate, fapt ce contravine prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (1) din Constituţie. 8. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 22 iunie 2017, fiind invocat principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus („acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă“). Sunt invocate, totodată, considerentele Deciziei nr. 363 din 7 mai 2015, prin care Curtea Constituţională a reţinut că principiul legalităţii incriminării presupune respectarea standardelor de calitate a legii, făcându-se trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii. 9. De asemenea, sunt invocate considerentele Deciziei nr. 366 din 25 iunie 2014, prin care instanţa de contencios constituţional a analizat principiul egalităţii în drepturi. În acest context, se arată că, în cazul în care persoana care a fost condamnată cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere comite o nouă infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată, în interiorul termenului de supraveghere, iar pentru noua infracţiune instanţa o condamnă la pedeapsa amenzii, aceasta beneficiază în continuare de suspendarea executării pedepsei anterioare sub supraveghere, revocarea fiind exclusă potrivit art. 96 alin. (4) din Codul penal, în vreme ce, în cazul în care persoana nu ar fi fost condamnată anterior, ci doar i s-ar fi stabilit pedeapsa şi s-ar fi dispus amânarea aplicării acesteia, în situaţia comiterii unei noi infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, revocarea amânării şi executarea pedepsei anterioare sunt inevitabile, potrivit dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Or, în aceste condiţii, o astfel de diferenţă de tratament nu pare a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 1 noiembrie 2017. Prevederile art. 83 alin. (1) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal au următorul cuprins: - Art. 83 alin. (1) lit. b): "Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: […] b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; [...];" – Art. 88 alin. (3): „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.“ 14. Prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. 15. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi şi ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării şi a pedepsei. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, referitor la cuprinderea în sfera noţiunii de „condamnare“ a renunţării la aplicarea pedepsei şi a amânării aplicării pedepsei, prin Decizia nr. 905 din 16 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 mai 2021, paragrafele 17-21, a constatat că, în materie penală, rezolvarea acţiunii penale se face prin pronunţarea unei hotărâri de către instanţa de judecată, prin care aceasta hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal [art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală]. 17. Referitor la cadrul general ce reglementează cu privire la instituţia amânării aplicării pedepsei, Curtea a constatat că în Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, Partea generală, titlul III - Pedepsele, capitolul V - Individualizarea pedepselor, este cuprinsă secţiunea 4 - Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 - Condiţiile amânării aplicării pedepsei; art. 84 - Termenul de supraveghere; art. 85 - Măsurile de supraveghere şi obligaţiile; art. 86 - Supravegherea; art. 87 - Modificarea sau încetarea obligaţiilor; art. 88 - Revocarea amânării aplicării pedepsei; art. 89 - Anularea amânării aplicării pedepsei; art. 90 - Efectele amânării aplicării pedepsei). 18. Amânarea aplicării pedepsei este o instituţie juridico-penală nouă, o modalitate de individualizare a pedepsei care nu se regăsea în Codul penal din 1969 şi care poate fi aplicată de instanţa de judecată dacă sunt întrunite condiţiile legale, atunci când scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia, instanţa stabilind un termen de supraveghere a conduitei condamnatului (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 21). 19. Astfel, potrivit art. 83 alin. (1) din Codul penal, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare [art. 42 - Condamnări care nu atrag starea de recidivă - „La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la: a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; b) infracţiunile amnistiate; (...).“]; c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; d) în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Potrivit art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. 20. Aşadar, art. 83 din Codul penal reglementează condiţiile amânării aplicării pedepsei, acestea privind gravitatea infracţiunii săvârşite, cuantumul pedepsei stabilite de instanţă, conduita anterioară a destinatarului normei şi acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Condiţiile care privesc persoana destinatarului normei sunt menite să contribuie la formarea aprecierii instanţei că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară (Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, precitată, paragraful 21). Această soluţie este un substituent pentru soluţia de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de reglementarea anterioară Codului penal în vigoare şi se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal [art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală]. În cazul acestei soluţii, pedeapsa va fi stabilită, dar nu va fi aplicată. În această situaţie, instanţa trebuie ca, pe baza unor criterii de apreciere care ţin de persoana destinatarului normei, să îşi formeze convingerea că nu este necesară aplicarea unei pedepse, ci doar supravegherea acestuia timp de 2 ani. 21. Prin Decizia nr. 905 din 16 decembrie 2020, precitată, paragraful 27, Curtea a reţinut că efectele amânării aplicării pedepsei reprezintă suma înlesnirilor puse la dispoziţia persoanei în cauză care, în cadrul termenului de supraveghere, execută măsurile obligatorii şi obligaţiile individualizate prin hotărârea instanţei de judecată, aşa încât, după perioada de supraveghere, pedeapsa să nu se mai aplice. Astfel, faţă de efectele renunţării la aplicarea pedepsei, care sunt definitive, efectele amânării aplicării pedepsei sunt provizorii, până la expirarea termenului de supraveghere, şi definitive, după acest termen, şi îl plasează pe destinatarul normei în postura unui cetăţean liber, dar care are de îndeplinit măsurile şi obligaţiile stabilite de instanţa de judecată şi îi impun acestuia o conduită bună pentru resocializare. Persoana în cauză se poate manifesta liber în limitele stabilite concret prin aplicarea acestei măsuri favorabile de individualizare a pedepsei. De altfel, Curtea a reţinut că şi în practica judiciară s-a considerat că instituţia amânării aplicării pedepsei este incompatibilă cu pronunţarea unei soluţii de condamnare şi, în consecinţă, în cazul în care reţine incidenţa dispoziţiilor art. 83 din Codul penal, instanţa nu pronunţă o soluţie de condamnare, ci stabileşte pedeapsa şi dispune amânarea aplicării acesteia (Decizia nr. 17/A/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală). 22. De asemenea, prin paragraful 30 al aceleiaşi decizii, Curtea a reţinut că, în cazul amânării aplicării pedepsei, fapta săvârşită constituie infracţiune şi tragerea la răspundere penală este posibilă, motiv pentru care acţiunea penală se exercită şi se epuizează în condiţii normale, dar judecătorul manifestă încredere în posibilităţile de îndreptare ale inculpatului fără a fi necesară sancţiunea penală şi, ca atare, nu îl condamnă şi nu îi aplică o pedeapsă. 23. Având în vedere aceste considerente, Curtea conchide că, potrivit jurisprudenţei sale, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei, ca modalităţi de individualizare a pedepselor, nu pot fi subsumate noţiunii de „condamnare“. 24. Aceste concluzii ce rezultă din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional nu sunt însă în contradicţie cu soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017 - potrivit căreia în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii -, această soluţie fiind în acord cu dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, referitor la revocarea amânării aplicării pedepsei, care reprezintă opţiunea legiuitorului în ipoteza comiterii de către persoana în privinţa căreia s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a unei noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere. 25. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată. 26. Prin decizia anterior menţionată, paragrafele 14-26, Curtea a reţinut că art. 88 din Codul penal reglementează următoarele trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată, respectiv: dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse; dacă până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, în afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; dacă, după amânarea aplicării pedepsei, persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen. 27. În toate cele trei situaţii prevăzute la art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal, revocarea amânării aplicării pedepsei şi dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată sunt imperative pentru instanţa de judecată, aceasta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal. 28. Această manieră de reglementare a regimului juridic al pedepselor penale este determinată de caracterul excepţional al instituţiei amânării aplicării pedepsei (ca, de altfel, şi al instituţiilor renunţării la aplicarea pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condiţionate), prin raportare la instituţia executării pedepselor penale, care constituie regula în materia analizată, caracter excepţional dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă, pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, faptele care pot fi încadrate în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. (1) şi (2) din Codul penal. În considerarea acestui pericol social redus, legiuitorul a prevăzut regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate, pentru o perioadă de 2 ani. 29. În aceste condiţii, săvârşirea de către persoana supravegheată a unor noi infracţiuni, cu intenţie sau intenţie depăşită, denotă că aceasta nu a înţeles semnificaţia şi pericolul faptelor comise şi ale urmărilor acestora. Altfel spus, în privinţa unei asemenea persoane, stabilirea unei pedepse penale şi amânarea aplicării acesteia nu şi-au produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării sale sociale. 30. Pentru acest motiv, cu privire la persoana aflată în situaţia anterior arătată, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia. 31. Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reţinut că individualizarea pedepselor penale constă într-o operaţiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta, întrucât chiar şi infracţiunile din aceeaşi categorie pot fi săvârşite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalităţi, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispoziţiile legii penale, apoi de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor penale, iar, în final, de către organele administrative ale locului de detenţie, fiecare dintre ultimele două categorii de autorităţi anterior menţionate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenţiei sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară şi individualizare administrativă. 32. Aşa fiind, în ipoteza juridică reglementată la art. 88 alin. (3) din Codul penal, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârşite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei şi în stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenţie. Cele trei forme de individualizare a pedepselor penale sunt aplicabile gradual, aşa încât individualizarea legală analizată este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 39 şi 40 coroborate cu art. 74-79 din Codul penal. 33. Prin urmare, maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracţiuni săvârşit în ipoteza prevăzută prin textul criticat nu este de natură a încălca dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situaţia analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârşirea de către persoana supravegheată a unei noi infracţiuni, pe parcursul termenului de supraveghere. 34. Această soluţie juridică nu este de natură a crea discriminare între persoanele care săvârşesc o singură infracţiune, în privinţa cărora se dispune amânarea aplicării pedepsei, şi cele care au beneficiat de aceeaşi individualizare a pedepsei, dar care comit, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, noi infracţiuni, descoperite în termenul de supraveghere, indiferent de gravitatea acestora, întrucât cele două categorii de persoane se află în situaţii diferite, persoanele din cea de-a doua categorie fiind în situaţia comiterii unei noi infracţiuni, după momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, aspect ce denotă nevoia obligării persoanelor supravegheate la executarea unor pedepse penale. 35. În ceea ce priveşte comparaţia făcută, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, între revocarea amânării aplicării pedepsei şi revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, sub aspectul menţinerii acestei din urmă forme de individualizare a pedepsei în ipoteza săvârşirii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni pentru care este aplicată pedeapsa amenzii şi al imposibilităţii menţinerii amânării aplicării pedepsei, în situaţia comiterii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni similare celei anterior menţionate, Curtea a reţinut că o astfel de critică este inadmisibilă, întrucât neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal nu poate fi dedusă prin compararea lor cu prevederile art. 96 alin. (4) din Codul penal, ci doar din raportarea textului criticat la dispoziţiile Constituţiei. 36. Având în vedere aceste considerente, Curtea a reţinut că prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal nu contravin principiului egalităţii în drepturi, reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Referitor la acesta din urmă, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că impune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) şi, de asemenea, că art. 16 alin. (1) din Constituţie îşi găseşte aplicabilitatea doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic (a se vedea Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005). 37. În fine, Curtea a reţinut că soluţia juridică criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, şi a fost reglementată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. 38. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa mai sus menţionată, atât considerentele, cât şi soluţiile pronunţate prin deciziile mai sus invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Judecătoria Întorsura Buzăului, din oficiu, în Dosarul nr. 73/248/2019 al Judecătoriei Întorsura Buzăului şi constată că dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Întorsura Buzăului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
