Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 324 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Tilibaşa în Dosarul nr. 296/829/2019/a1 al Judecătoriei Podu Turcului - Judecătorul de cameră preliminară şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.700D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât aceasta nu este susţinută de o reală critică de neconstituţionalitate, susţinerile formulate vizând aspecte de interpretare şi aplicare a legii, asupra cărora Curtea Constituţională nu este competentă să se pronunţe. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 8 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 296/829/2019/a1, Judecătoria Podu Turcului - Judecătorul de cameră preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 324 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Gheorghe Tilibaşa în faza de cameră preliminară, într-o cauză penală având ca obiect infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în prealabil, că, pe fondul caracterului confuz, imprecis şi imprevizibil al dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul de caz a delegat efectuarea majorităţii actelor de urmărire penală organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, ceea ce a dus la invocarea încălcării normelor referitoare la competenţa materială a organelor de urmărire penală. 6. În acest context al cauzei se arată că, de principiu, potrivit art. 55 din Codul de procedură penală, exercitarea atribuţiilor de a efectua urmărirea penală este facultativă pentru procuror, însă aceasta este obligatorie în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 56 alin. (3) lit. a)-e) din acelaşi cod, ceea ce înseamnă că, în aceste situaţii, procurorul are îndatorirea să efectueze personal toate actele de urmărire penală. Chiar dacă există derogări de la această regulă, ele sunt prevăzute în mod expres de lege şi sunt justificate de urgenţa actelor procesuale, care nu suferă amânare, sau de necesitatea efectuării acestora în afara razei de competenţă teritorială a organului care instrumentează cauza. 7. Autorul excepţiei consideră că, din analiza coroborată a prevederilor art. 56 alin. (3) lit. e) şi ale art. 324 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 22 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, rezultă că în propria sa cauză urmărirea penală trebuia efectuată în mod obligatoriu de către procuror. Or, contrar acestor norme legale, deşi cauza în care s-a ridicat excepţia priveşte săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 297 alin. (1) din Codul penal, majoritatea actelor de cercetare penală nu au fost efectuate de procuror, ci de organele de cercetare penală, unele în baza unor ordonanţe de delegare date de procuror în temeiul prevederilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, criticate pentru neconstituţionalitate. 8. Se susţine, prin urmare, că aceste din urmă dispoziţii intră într-o evidentă contradicţie cu normele imperative ale art. 56 alin. (3) din acelaşi cod, fiind astfel lipsite de previzibilitate în procesul de interpretare şi aplicare. Ca atare, procurorul, deşi este obligat să efectueze, în condiţiile prevăzute de lege, actele de cercetare penală, totuşi, el poate să delege aceste atribuţii prin simple ordonanţe de delegare, lăsând deschisă şi posibilitatea unei practici neunitare în materie. Mai mult decât atât, art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală nu stabileşte în concret ce acte de urmărire penală pot fi efectuate de organele de cercetare penală în temeiul delegării, limitându-se doar la sintagma „unor acte de urmărire penală“. 9. Strict sub aspectul neconstituţionalităţii art. 324 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, se arată că acest text contravine, totodată, şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece pentru acelaşi tip de infracţiuni, prevăzute de art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul poate delega sau poate efectua el însuşi urmărirea penală, cetăţenii fiind astfel afectaţi sub aspectul principiului egalităţii de şanse. 10. Prin prisma art. 20 din Constituţie, care, în caz de neconcordanţă faţă de normele din dreptul intern cu caracter mai puţin favorabil, acordă prioritate reglementărilor internaţionale privind drepturile omului, se susţine că este încălcat şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, text care, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu poate primi o interpretare restrictivă, în condiţiile în care, într-o societate democratică, dreptul la un proces echitabil reprezintă fundamentul principiului preempţiunii dreptului. 11. În sfârşit, se susţine că dispoziţiile legale criticate contrazic atât rolul atribuit Ministerului Public de art. 131 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care nu mai poate reprezenta drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cât şi principiul legalităţii, care, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, este unul dintre principiile pe baza căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea. 12. Judecătoria Podu Turcului - Judecătorul de cameră preliminară apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece, potrivit normelor procesual penale, dreptul la apărare al inculpatului este garantat pe întreg parcursul urmăririi penale. Posibilitatea procurorului de a delega efectuarea unor acte de urmărire penală organelor de cercetare penală nu este menită să afecteze dreptul la un proces echitabil ori dreptul la apărare. În exercitarea acestor drepturi, persoana interesată poate oricând să sesizeze procurorului care supraveghează urmărirea penală orice neregulă care ar periclita drepturile sale procesuale, iar avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, în acord cu art. 92 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum, în cursul procesului penal, inculpatul are dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii. În plus, normele legale criticate au caracter procedural, iar art. 126 alin. (2) din Constituţie permite legiuitorului ca, în considerarea unor situaţii deosebite, să instituie reguli speciale de procedură. 13. Totodată, instanţa observă că autorul excepţiei nu a formulat veritabile critici de neconstituţionalitate, fiind mai degrabă nemulţumit de modalitatea în care procurorul a interpretat şi a aplicat textele legale criticate în speţă. Interpretarea conţinutului normelor juridice şi aprecierea legalităţii activităţii desfăşurate de organele de urmărire penală sunt însă operaţiuni ce intră în sfera de competenţă a instanţei de judecată, şi nu a Curţii Constituţionale, aspect confirmat şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 332 din 11 mai 2017. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 324 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Textele de lege criticate au următorul cuprins: "ART. 324 Efectuarea urmăririi penale de către procuror: (3) În cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. (4) Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi, încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării prevăzute la alin. (3)." 18. Prevederile constituţionale indicate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 16 alin. (1) referitor la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 131 alin. (1) şi (2) referitoare la rolul Ministerului Public şi ale art. 132 alin. (1) conform cărora procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta a fost formulată în faza de cameră preliminară, într-o cauză penală aflată pe rolul Judecătoriei Podu Turcului, având ca obiect infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 din Codul penal, şi infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal (concursul formal de infracţiuni). Ulterior invocării excepţiei în faţa Judecătoriei Podu Turcului, cauza a fost atribuită spre soluţionare Judecătoriei Oneşti (în condiţiile constatării incompatibilităţii tuturor judecătorilor de la Judecătoria Podu Turcului şi admiterii cererii de abţinere a judecătorului de cameră preliminară iniţial desemnat), instanţă în faţa căreia inculpatul a invocat o serie de excepţii, printre care şi excepţia de necompetenţă a organelor de urmărire penală, respinsă de judecătorul de cameră preliminară prin Încheierea din 28 iulie 2020, rămasă definitivă prin Încheierea finală de cameră preliminară pronunţată în 20 octombrie 2020 de Tribunalul Bacău - Judecătorul de cameră preliminară, prin care a fost respinsă contestaţia formulată în cauză. 20. Examinând jurisprudenţa constituţională în materie, Curtea constată că o excepţie cu acelaşi obiect şi aceeaşi motivare a fost soluţionată prin Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017. 21. Cu acel prilej, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia, constatând că autorul acesteia nu a formulat o veritabilă critică de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 324 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, nemulţumirea acestuia vizând, în realitate, modul de interpretare şi aplicare de către procuror a respectivelor prevederi de lege. Or, Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, şi Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23), acestea urmând a fi soluţionate de către instanţele judecătoreşti. Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cât şi aprecierea legalităţii activităţii desfăşurate de organele de urmărire penală sunt, în speţă, de competenţa judecătorului de cameră preliminară. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a răspunde criticilor autorului excepţiei într-o astfel de situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 22. În prezenta cauză sunt formulate critici de neconstituţionalitate asemănătoare faţă de aceleaşi texte legale, astfel că se impune, pentru aceleaşi raţiuni, menţinerea aceleiaşi soluţii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. 23. În plus, Curtea constată că autorul îşi construieşte argumentaţia plecând de la compararea mai multor texte cuprinse în Codul de procedură penală, pe care le consideră contradictorii. Indică în acest sens prevederile art. 56 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, 257, 277, 279-283 şi 289-294 din Codul penal, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, norme pe care le consideră încălcate prin textele de lege criticate, care permit procurorului să delege, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, în cazurile în care acesta efectuează urmărirea penală. Or, neconstituţionalitatea unei norme juridice are un caracter intrinsec şi autonom, ce rezidă în însuşi conţinutul său normativ şi nu poate fi dedusă prin coroborarea sau compararea mai multor texte cuprinse în acelaşi sau alte acte normative. În acest sens, Curtea a arătat, în jurisprudenţa sa, că neconstituţionalitatea unei reglementări constituie o stare intrinsecă a acesteia şi nu poate fi dedusă pe calea unei interpretări per a contrario, operaţie care presupune a atribui legiuitorului ceea ce acesta nu a prevăzut in terminis (Decizia nr. 122 din 16 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2004), iar „examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele“ (Decizia nr. 33 din 28 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 5 iunie 2003). Prin urmare, şi din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate are caracter de inadmisibilitate. 24. Pe de altă parte, examinând motivarea excepţiei în raport cu circumstanţele specifice cauzei în care aceasta a fost formulată, respectiv infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 din Codul penal, şi infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, Curtea observă că aceste infracţiuni nu se numără printre cele la care face referire art. 56 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală şi pentru care urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror. Prin urmare, este lipsită de suport factual şi legal pretinsa comparaţie dintre dispoziţiile art. 324 alin. (3) şi (4) şi cele ale art. 56 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, sub aspectul obligativităţii efectuării urmăririi penale exclusiv de către procuror, în condiţiile în care acestea din urmă nu se aplică autorului excepţiei. 25. În acelaşi timp, chiar şi critica de neconstituţionalitate privind lipsa de precizie a dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală în sensul determinării exacte a actelor de urmărire care pot fi obiect al ordonanţei procurorului de delegare a organelor de cercetare penală este în mod vădit eronată, deoarece alin. (4) al aceluiaşi articol, de asemenea criticat, menţionează expres actele de urmărire care nu pot forma obiectul delegării, astfel că, printr-o simplă interpretare per a contrario, coroborată, a celor două alineate criticate, rezultă că celelalte acte de urmărire pot forma obiectul delegării. Întrucât autorul excepţiei pretinde, în critica sa, o altă redactare normativă a textelor legale atacate, care să cuprindă enumerarea exhaustivă a tuturor celorlalte acte de urmărire penală care pot fi efectuate de organele de cercetare penală în baza delegării dispuse prin ordonanţa procurorului, rezultă că acesta doreşte, în realitate, modificarea textului legislativ într-o manieră considerată satisfăcătoare în mod subiectiv, în baza propriei interpretări date dispoziţiilor art. 324 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală şi plecând de la modul în care acestea au fost aplicate în propria cauză. Or, Curtea nu este în drept să analizeze critici care tind la modificarea textului de lege sau prin care sunt vizate diferite modalităţi de interpretare şi aplicare a acestuia. Pentru această din urmă ipoteză, autorul excepţiei are la dispoziţie alte instrumente juridice de natură procesuală, cum ar fi excepţia de necompetenţă a organelor de urmărire penală, excepţie, de altfel, invocată şi analizată de către instanţa de judecată în faza camerei preliminare şi respinsă ca neîntemeiată. 26. Toate argumentele mai sus prezentate nu fac decât să consolideze soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, cu menţinerea mutatis mutandis a precedentului constituţional reprezentat de Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, precitată. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 324 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Tilibaşa în Dosarul nr. 296/829/2019/a1 al Judecătoriei Podu Turcului - Judecătorul de cameră preliminară. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Podu Turcului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
