Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Maria Staicu Chiriac în Dosarul nr. 1.915/3/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.521D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei. Susţine că soluţia legislativă ce obligă instanţa de apel la readministrarea probelor în caz de achitare în primă instanţă reprezintă transpunerea în dreptul pozitiv a obligaţiilor impuse prin jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva României (hotărârile din 16 decembrie 2014, respectiv din 8 noiembrie 2016, pronunţate în Cauza Mischie împotriva României, respectiv Gutău împotriva României). În cazul soluţiei de condamnare a primei instanţe, instanţa de apel are obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la orice cereri formulate, inclusiv cele privind readministrarea probatoriului, astfel dându-se expresie dreptului la un proces echitabil şi principiului soluţionării cu celeritate. Indică, în sensul menţinerii soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018 şi Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019 ale Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 940/A din 27 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.915/3/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Maria Staicu Chiriac într-o cauză penală aflată în faza de apel. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia arată că soluţia legislativă prin care instanţa de apel este obligată să readministreze probele administrate în faţa instanţei inferioare doar în cazul pronunţării de către aceasta din urmă a unei soluţii de achitare, şi nu şi de condamnare, este de natură să nesocotească dreptul la un proces echitabil, principiul egalităţii în faţa legii, prezumţia de nevinovăţie şi principiul independenţei judecătorului. Consideră că soluţia legislativă criticată nu trebuie impusă de legiuitor cu titlu de obligaţie a judecătorului, ci trebuie să reprezinte o prerogativă a acestuia. În plus, această soluţie avantajează procurorii, care tind să obţină desfiinţarea soluţiei de achitare, spre deosebire de inculpaţi, cărora nu le este asigurat dreptul la readministrarea declaraţiilor care au condus la condamnarea acestora în fondul cauzei. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textele de lege criticate, potrivit cărora instanţa de apel readministrează probele pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia de achitare, fiind constituţionale. Se menţionează că acestea reprezintă expresia transpunerii în legislaţia internă a jurisprudenţei prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, ca urmare a faptului că instanţele de recurs au dispus condamnarea inculpaţilor după ce instanţele inferioare pronunţaseră soluţii de achitare, fără a audia martorii pe ale căror declaraţii instanţele de fond şi-au întemeiat achitarea, dând o nouă apreciere probelor în lipsa readministrării acestora sau a administrării unor probe noi (de exemplu, Hotărârea din 9 aprilie 2013, pronunţată în Cauza Flueraş împotriva României, Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, Hotărârea din 8 martie 2007, pronunţată în Cauza Dănilă împotriva României). Prin urmare, instanţa de judecată apreciază că mai degrabă o omisiune a legiuitorului de a adopta soluţia legislativă prevăzută de textele de lege criticate ar fi reprezentat nerespectarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, totodată, a art. 20 alin. (2) din Constituţie. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Textul de lege criticat are următorul cuprins: Art. 421 - Soluţiile la judecata în apel: "Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: (...) 2. admite apelul şi: a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător." 11. Prevederile constituţionale indicate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 1 alin. (4), care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ale art. 16 alin. (1) referitor la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, ale art. 21 alin. (3), sub aspectul dreptului părţilor la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) cu referire la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 124 alin. (2) şi (3) referitoare la principiile înfăptuirii justiţiei. 12. Examinând actul de sesizare a Curţii Constituţionale şi dosarul cauzei, se constată, faţă de situaţia de fapt, că autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de trafic de influenţă, prevăzute de art. 291 din Codul penal cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. Instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică în două infracţiuni de trafic de influenţă, prevăzute de art. 291 din Codul penal cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. Pentru una dintre infracţiuni, instanţa a dispus condamnarea, iar pentru cealaltă infracţiune, inculpata a fost achitată. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât procurorul, cât şi inculpata, aceasta din urmă invocând, în motivarea apelului formulat, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală. Prin acelaşi act de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa a respins, ca nefondate, apelurile formulate. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul legal criticat a mai fost supus controlului de constituţionalitate prin prisma unor critici asemănătoare, referitoare, în esenţă, la încălcarea egalităţii în drepturi, a dreptului la un proces echitabil şi a prezumţiei de nevinovăţie prin excluderea soluţiei de condamnare pronunţată în primă instanţă ca ipoteză pentru readministrarea probatoriului de către instanţa de apel. 14. Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispoziţiilor art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Aşadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 din Codul de procedură penală. Curtea a reţinut că instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit prevederilor art. 421 din Codul de procedură penală, fie o soluţie de respingere a apelului şi de menţinere a hotărârii atacate (art. 421 pct. 1), fie o soluţie de admitere a apelului şi de desfiinţare a sentinţei primei instanţe (art. 421 pct. 2). Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi de desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b)]. 15. Cu privire la dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, care reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, Curtea a observat, la paragraful 19 din decizia mai sus menţionată, că această soluţie legislativă a fost introdusă prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative. În acest context, Curtea a reţinut că instanţa de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanţele au pronunţat o soluţie de condamnare după desfiinţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanţă de control judiciar este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date în persoană de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în Cauza Constantinescu împotriva României, paragrafele 55 şi 59, şi Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, paragrafele 39 şi 40). 16. Prin urmare, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, instanţa de apel nu ar putea schimba radical soluţia primei instanţe, de achitare a inculpatului, ajungând la soluţia opusă, de condamnare, decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea inculpatului. 17. Curtea Constituţională a mai observat că dispoziţia criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) din Codul de procedură penală, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) din acelaşi cod, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor. 18. Prin aceeaşi decizie mai sus menţionată, paragraful 25, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/ readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală - la care fac trimitere dispoziţiile art. 420 alin. (5) din acelaşi cod - cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către instanţă, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, instanţa de control judiciar, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar, conform prevederilor art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. 19. Prin urmare, Curtea a reţinut că instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece - pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului - principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acord cu dispoziţiile art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti [art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală], iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi al unei juste soluţionări a cauzei [art. 374 alin. (8) şi (10) din Codul de procedură penală]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2)]. 20. Curtea Constituţională a concluzionat, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, mai sus citată, că instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 22 iunie 2018). 21. Curtea şi-a menţinut jurisprudenţa şi s-a pronunţat în acelaşi sens, al respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, şi prin Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 11 octombrie 2019, Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 16 septembrie 2019, Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 19 aprilie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 8 aprilie 2021, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 17 mai 2021, Decizia nr. 263 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 25 august 2022. 22. În lipsa unor elemente de noutate, de natură să determine modificarea acestei jurisprudenţe, se justifică menţinerea, şi în prezenta cauză, a soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, precum şi a argumentelor pe care aceasta se sprijină. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Staicu Chiriac în Dosarul nr. 1.915/3/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că prevederile art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
