Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 59 din 26 ianuarie 2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 59 din 26 ianuarie 2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 368 din 9 aprilie 2021

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae     │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, obiecţie formulată de un număr de 71 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal.
    2. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.718 din 30 octombrie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.927A/2020.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că legea este neconstituţională în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi cu art. 30-33 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, având în vedere lipsa unei reale motivări a soluţiilor pe care legea le impune şi a unui studiu de impact.
    4. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare.
    5. Premisa dreptăţii, ca valoare constituţională, o constituie legile drepte. Aceasta presupune ca reglementarea să nu fie rezultatul unei majorităţi care îşi impune voinţa de legiferare în mod discreţionar şi arbitrar, fără nicio motivare sau fundamentare a noilor obligaţii pe care le instituie în sarcina actorilor din sectorul privat, cu atât mai mult cu cât reglementarea limitează în mod grav drepturile lor.
    6. Condiţia motivării este esenţială, tocmai pentru a permite atât înţelegerea raţiunilor care stau la baza reglementării, cât şi pentru a permite controlul de constituţionalitate a legii. În acest sens, art. 30 şi 31 din Legea nr. 24/2000 reglementează instrumentele de prezentare a proiectului de act normativ şi cuprinsul motivării. De asemenea, art. 32 şi art. 33 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 prevăd necesitatea unui studiu de impact pentru legile de o importanţă şi complexitate deosebite.
    7. Din această perspectivă, expunerea de motive este formală şi necorelată cu actualul cadru legislativ. Expunerea de motive de aproximativ două pagini se întemeiază pe dezideratul declarat al protecţiei consumatorilor, protecţie care se consideră a fi ineficientă prin intermediul căilor procedurale recunoscute şi la acel moment de Codul de procedură civilă, respectiv contestaţia la executare şi contestaţia la titlu.
    8. Susţinerile din expunerea de motive sunt neconforme cu realităţile economice, sociale şi juridice şi nu constituie o motivare reală. Mai mult decât atât, expunerea de motive distorsionează actualul cadru legislativ, arătând, în mod total neadevărat, faptul că examinarea clauzelor contractuale se poate realiza doar cu prilejul contestaţiei la executare, ceea ce împiedică o veritabilă protecţie a consumatorilor, aflaţi deja pe o poziţie de inferioritate în raport cu societăţile de leasing.
    9. Expunerea de motive prezintă trunchiat, selectiv şi denaturat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi cadrul legal naţional şi practica judiciară naţională, exclusiv în scopul de a justifica ideologic legea. Dacă problema principală ar fi aceea legată de aplicarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, care transpune Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, nu se înţelege de ce ar fi necesară o lege nouă, paralelă cu reglementările existente, şi de ce nu s-ar realiza o modificare sau îmbunătăţire chiar a Legii nr. 193/2000 în discuţie, care transpune această directivă.
    10. De asemenea, expunerea de motive care fundamentează propunerea legislativă nici nu conţine o evaluare preliminară a impactului, nici nu este însoţită de un studiu de impact, astfel cum prevăd în mod obligatoriu dispoziţiile exprese ale art. 6 alin. (3), art. 7, art. 20 şi ale art. 30-33 din Legea nr. 24/2000.
    11. Din prevederile legale indicate rezultă, pe de o parte, caracterul obligatoriu al evaluării preliminare a impactului, respectiv al unui studiu de impact, precizându-se domeniile în legătură cu care acesta din urmă trebuie efectuat (efectele asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, efectele sociale, economice, legislative pe care propunerea le poate genera), precum şi faptul că, în privinţa propunerilor legislative, realizarea acestuia revine ministerelor de resort.
    12. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale, lipsa studiilor de impact a fost considerată o critică de neconstituţionalitate, în sensul că reperul de constituţionalitate nu îl constituie numai lipsa per se a studiilor de impact, ci aceasta se coroborează cu natura şi importanţa soluţiilor legislative reglementate în corpul legii.
    13. De asemenea, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că este necesar ca legea în cauză să fie un act normativ de importanţă şi complexitate deosebite, deci să se încadreze în dispoziţiile legale care fac necesar un studiu de impact. Lipsa studiului de impact prezintă riscul legislativ al adoptării unui act normativ ale cărui consecinţe concrete, complexe şi de o importanţă deosebită nu sunt previzibile, precum şi riscul unui dezechilibru grav şi real la nivel social, economic şi financiar.
    14. Cu privire la necesitatea studiului de impact, Curtea Constituţională s-a pronunţat anterior, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, şi recent, prin Decizia nr. 29 din 29 ianuarie 2020 asupra admiterii obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul transportului de persoane.
    15. Având în vedere conţinutul legii criticate, dată fiind amploarea impactului asupra unor vaste sectoare economice, studiul de impact ar fi trebuit realizat cel puţin pe două planuri: (i) impactul asupra mediului economic; (ii) impactul asupra activităţii instanţelor de judecată.
    16. Mai mult, legea ignoră cu desăvârşire inclusiv impactul negativ pe care îl va produce chiar asupra consumatorilor, câtă vreme, deşi aparent se intenţionează protejarea acestora de executările silite abuzive, nu pot fi trecute cu vederea cel puţin două consecinţe negative, şi anume: (i) obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată efectuate de creditor în procedura de obţinere a titlului executoriu; (ii) limitarea drastică a accesului consumatorilor la acest tip de contracte, câtă vreme recuperarea creanţelor de către creditori va deveni deosebit de anevoioasă, astfel încât societăţile de leasing vor fi nevoite să procedeze la o analiză mult mai detaliată a potenţialilor clienţi şi, de asemenea, să înăsprească procedurile prin care consumatorii pot accesa acest tip de produse.
    17. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra neconstituţionalităţii generate de o lipsă de fundamentare şi motivare reală a propunerilor legislative prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019 referitoare la admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, raţiunea pronunţării acestei soluţii menţinându-se şi în situaţia analizată.
    18. În acest context, cu privire la măsura eliminării caracterului de titlu executoriu al contractelor de leasing, trebuie precizat faptul că, în mod eronat, legiuitorul a considerat că aceasta ar fi o măsură de protecţie a consumatorilor, pornind astfel de la o premisă greşită. Conferirea prin lege a caracterului de titlu executoriu unei creanţe nu este o măsură contrară protecţiei consumatorilor, după cum înlăturarea acestui caracter nu este o măsură de protecţie a consumatorilor.
    19. Titlul executoriu nu vizează calitatea creditorului sau a debitorului, raţiunile care stau la baza acestei măsuri legislative fiind variate: lipsa de complexitate a unor operaţiuni juridice în care creanţa creditorului este, de regulă, certă, lichidă şi exigibilă ori frecvenţa utilizării în mediul privat (de exemplu, facturile emise în executarea contractelor cu furnizorii de utilităţi sau contractele de asigurare de tip R.C.A.), dar şi raţiuni de ordin economic - executorialitatea asigurând dinamica circuitului civil şi comercial.
    20. Opţiunea legiuitorului privind executorialitatea a fost dictată, aşadar, de raţiuni de politică economică, dar şi de raţiuni care ţin de o bună administrare a justiţiei, astfel încât imperativul economic şi cel juridic să se armonizeze, respectând, pe de o parte, exigenţele statului de drept, iar, pe de altă parte, exigenţele unei economii de piaţă funcţionale. Raţiunile de natură economică dau viaţă obligaţiei pozitive a statului de asigurare a libertăţii comerţului [art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie].
    21. În acest context, se impunea realizarea unei evaluări serioase a impactului economic şi juridic al eliminării caracterului de titlu executoriu în materia contractelor de leasing încheiate cu consumatorii.
    22. Dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum au fost introduse prin legea criticată, sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie coroborat cu art. 13 din Legea nr. 24/2000, precum şi cu art. 16 şi 44 din Legea fundamentală. Noua reglementare este în contradicţie cu cadrul legal instituit de Codul civil şi Codul de procedură civilă, precum şi cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
    23. Se arată că textul legal criticat contravine principiului previzibilităţii şi clarităţii normei, având în vedere faptul că, deşi se arată că dispoziţiile respectivului articol nu se aplică în cazul în care locatarul/utilizatorul este consumator, la art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum a fost introdus prin legea criticată, se defineşte noţiunea de consumator în sensul legii. Încălcarea normelor de tehnică legislativă în ceea ce priveşte calitatea şi claritatea normei conduce la o concluzie ilogică, în sensul că, atunci când locatarul/utilizatorul este consumator, nu se aplică întregul articol 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, deci inclusiv alin. (3), care defineşte noţiunea de consumator. Redactarea textului este evident deficitară, deoarece dispoziţiile alin. (2) sunt în contradicţie cu dispoziţiile alin. (3), ceea ce creează un conflict intern între normele aceluiaşi act normativ.
    24. Se mai susţine că art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum a fost introdus prin legea criticată, contravine principiilor de tehnică legislativă care obligă la corelarea actelor normative cu întreg corpul legislativ în vigoare.
    25. Astfel, nu există corelare în raport cu dispoziţiile din Codul civil, deoarece art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum a fost introdus prin legea criticată, instituie o derogare totală de la alin. (1) al aceluiaşi articol, atât pentru contractele de leasing, cât şi pentru garanţiile reale sau personale, ori de câte ori locatarul/utilizatorul are calitatea de consumator, iar Codul civil a consacrat existenţa unui caracter de titlu executoriu pentru anumite acte juridice raportat la natura contractului, şi nu în considerarea calităţii părţilor, cum este cazul legii analizate, care face inaplicabil caracterul de titlu executoriu în considerarea calităţii de consumator a debitorului.
    26. Statul acordă calitatea de titlu executoriu unui înscris în considerarea faptului că acesta „prezintă suficiente garanţii de corectitudine pentru a permite absenţa evaluării judiciare în vederea punerii sale în executare.“ Astfel, un înscris ce reprezintă în temeiul legii un titlu executoriu poate fi pus în executare cu celeritate, prin intermediul unui executor judecătoresc, fără alte formalităţi. După cum a explicat Curtea Constituţională în Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, „Titlul executoriu reprezintă, aşadar, instrumentul legal pe care statul îl acordă creditorului pentru a putea recurge la măsuri coercitive pe care, de asemenea, statul, prin intermediul organelor sale, trebuie să le pună la dispoziţia creditorilor.“
    27. Prin urmare, înlăturarea caracterului de titlu executoriu al contractelor în care debitorul are calitatea de consumator este o măsură nejustificată, excesivă şi total necorelată cu legislaţia în vigoare în materia protecţiei consumatorilor, deoarece raţiunea pentru care legiuitorul instituie caracterul de titlu executoriu nu depinde de persoana debitorului, ci de natura creanţei şi de existenţa unui interes public. Din această perspectivă, împrejurarea că o creanţă este sau nu titlu executoriu nu are legătură cu materia protecţiei consumatorilor, ci opţiunea legiuitorului este dictată de cu totul alte raţiuni.
    28. În plus, în materia garanţiilor, art. 2.430 din Codul civil prevede că „Executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu şi pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă“, iar, potrivit art. 2.431 din Codul civil, „Contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii“.
    29. Textul are în vedere atât ipoteca imobiliară convenţională, care presupune ad validatem încheierea unui contract de ipotecă în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 2.378 din Codul civil), cât şi ipoteca mobiliară, care se constituie printr-un înscris în formă autentică sau sub semnătură privată, de asemenea, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 2.388 din Codul civil).
    30. Oricare ar fi persoana creditorului şi oricare ar fi contractul încheiat, a cărei creanţă este garantată, contractul de ipotecă este, aşadar, titlu executoriu. Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017, a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 2.431 din Codul civil raportat la art. 632 din Codul de procedură civilă este posibilă executarea silită a unei creanţe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu“, ceea ce înseamnă că un contract de ipotecă mobiliară este titlu executoriu per se, chiar şi atunci când ipoteca garantează o creanţă izvorâtă dintr-un contract care nu este el însuşi titlu executoriu.
    31. Textele din Codul civil sunt generale şi, chiar dacă se înlătură prevederile speciale din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, ele devin susceptibile de a se aplica chiar şi în materia contractelor de leasing încheiate cu consumatorii. Tehnica de redactare este defectuoasă, întrucât se foloseşte o normă negativă, care prevede că, în cazul în care locatarul/utilizatorul are calitatea de consumator, prevederile alin. (1) ale art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 nu sunt aplicabile şi, astfel, contractele nu sunt titluri executorii.
    32. Or, chiar această tehnică legislativă face legea neclară şi neconstituţională din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie, pentru că, luând în considerare corelarea obligatorie cu normele din Codul civil, se pot pune două întrebări: 1. care vor fi atunci dispoziţiile legale aplicabile, dacă alin. (1) al art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 nu se aplică? şi 2. care sunt mecanismele pentru obţinerea titlului executoriu, fiind evident exclusă ipoteza în care creditorul nu ar putea obţine niciodată titlu executoriu?
    33. Or, la aceste întrebări textul nu răspunde, astfel încât, evident, reglementarea este echivocă şi susceptibilă de interpretări.
    34. O primă interpretare ar fi că, deşi va fi înlăturat din legislaţia specială caracterul de titlu executoriu al contractului de leasing şi al garanţiilor încheiate cu un consumator, rămân în continuare aplicabile prevederile generale din Codul civil. Aceasta va însemna că, în condiţiile dreptului comun, ipotecile, fie că sunt imobiliare sau mobiliare, vor constitui oricum titluri executorii.
    35. Dacă s-ar reţine această interpretare, rezultă că, practic, noua reglementare nu mai are sens, pentru că interesul urmărit în principal prin aceasta este anihilat chiar de Codul civil. Întrucât nu mai există norma specială, înseamnă că se vor aplica normele din Codul civil în materia garanţiilor, care, însă, tot acolo vor conduce în final, adică la acceptarea caracterului de titluri executorii al acestor contracte.
    36. O altă interpretare posibilă ar fi că, în realitate, se instituie o nouă normă specială şi, potrivit principiului specialia generalibus derogant, aceasta ar deroga nu numai de la alin. (1) al art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, ci şi de la Codul civil, astfel încât contractele de garanţie încheiate cu consumatorii nu vor mai constitui titluri executorii nici în condiţiile Codului civil. O asemenea interpretare este însă criticabilă, pentru că excepţiile sunt de strictă interpretare. Pe de altă parte, această interpretare ar avea la bază şi ratio legis, acesta fiind, în realitate, scopul urmărit de legiuitor.
    37. Un creditor nu poate fi lipsit de dreptul de a obţine executarea silită, pentru că atunci se afectează chiar substanţa dreptului său. Simpla împrejurare că modalitatea de redactare a normei juridice, prin utilizarea unei negaţii, este susceptibilă de a genera aceste două interpretări diametral opuse este suficientă pentru a susţine neconstituţionalitatea reglementării în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie şi cu art. 13 din Legea nr. 24/2000.
    38. Textul este necorelat în raport cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, deoarece, în conformitate cu art. 713 alin. (3) din Codul de procedură civilă, art. 14 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori prevede o acţiune de drept comun pentru eliminarea clauzelor considerate abuzive, o astfel de acţiune fiind calificată în mod constant în practica instanţelor de judecată şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ca o acţiune în constatarea nulităţii absolute.
    39. De lege lata, invocarea unor motive de fapt sau de drept prin care se tinde la desfiinţarea, chiar şi parţială, a titlului executoriu, este incompatibilă cu contestaţia la executare, în timp ce legea analizată prevede expres o astfel de cale procedurală pentru invocarea clauzelor abuzive, fără a corela aceste prevederi cu prevederile Codului de procedură civilă, generând un paralelism legislativ neconstituţional.
    40. Or, semnificativ este faptul că, în prezent, potrivit Codului de procedură civilă, în cazul în care consumatorul formulează o acţiune în anularea unor clauze abuzive, potrivit dreptului comun, instanţa poate dispune suspendarea executării silite, potrivit art. 638 alin. (2) coroborat cu art. 719 din Codul de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător, text care este complet ignorat de expunerea de motive ce stă la baza legii analizate. Acţiunea de drept comun este scutită de orice taxă judiciară de timbru, pentru protecţia consumatorilor.
    41. Dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum au fost introduse prin legea criticată, sunt necorelate cu dreptul european şi cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deoarece reglementarea existentă în prezent satisface cerinţele dreptului european în această materie, în virtutea acestuia fiind necesar ca orice consumator să aibă posibilitatea de a supune controlului instanţei de judecată caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi de a nu se ajunge ca executarea silită să se realizeze înainte ca instanţa să se pronunţe asupra acestei chestiuni.
    42. Din analiza jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene rezultă că, în sensul dreptului european, nu este obligatoriu ca legislaţia naţională să permită consumatorului invocarea caracterului abuziv al unor clauze atât în procedura încuviinţării executării silite, cât şi pe calea contestaţiei la executare, precum şi pe calea acţiunii de drept comun. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are în vedere, de fiecare dată, legislaţia specifică fiecărui stat şi nu impune o soluţie unică, lăsând legiuitorului naţional o marjă de apreciere, în funcţie de propriul sistem de drept, ci oferă doar criteriile pe care calea procedurală reglementată de fiecare stat în virtutea autonomiei procedurale trebuie să le îndeplinească, pentru ca dreptul consumatorului să fie unul efectiv. În acest sens, o cale efectivă presupune ca acţiunea să fie scutită de taxe, consumatorul să poată să obţină, dacă este cazul, ajutor public judiciar şi suspendarea executării silite, astfel încât executarea silită să nu fie finalizată înainte ca instanţa sesizată să se pronunţe cu privire la pretinsul caracter abuziv al unor clauze. Or, acţiunea de drept comun prevăzută de Codul de procedură civilă şi de Legea nr. 193/2000 îndeplineşte aceste criterii.
    43. Chiar dacă prin intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative a fost eliminat cumulul de acţiuni, astfel încât consumatorul nu poate invoca (simultan), nici pe calea contestaţiei la executare şi nici pe calea dreptului comun, caracterul abuziv al unor clauze, calea de drept comun este o cale efectivă, din moment ce consumatorul poate obţine, în temeiul art. 638 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea executării silite în cadrul acestei acţiuni, astfel încât să nu se ajungă ca executarea silită să fie finalizată înainte de judecata definitivă a acestei cereri.
    44. Dreptul european presupune, în această materie, ca orice consumator să aibă posibilitatea să supună controlului instanţei de judecată caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi să nu ajungă în situaţia ca executarea silită să se realizeze înainte ca instanţa să se pronunţe asupra acestei chestiuni. Or, potrivit Codului de procedură civilă, în cazul în care consumatorul formulează acţiune în anulare, potrivit dreptului comun, instanţa poate dispune şi în prezent suspendarea executării silite, potrivit art. 638 alin. (2) coroborat cu art. 719 din Codul de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător, text care este complet ignorat de expunerea de motive.
    45. Dreptul de a cere executarea silită este o componentă a dreptului material la acţiune (care apare ca dreptul material la acţiunea condamnatorie - dacă nu există titlu executoriu, respectiv ca drept material la acţiunea executorie - dacă titularul dreptului are un titlu executoriu). Dreptul material la acţiune în ambele laturi asigură, aşadar, protecţia juridică a dreptului în substanţa lui. Executarea silită este, la rândul ei, o etapă a procesului civil, astfel încât, practic, accesul la justiţie, în sens larg, adică la obţinerea protecţiei juridice a dreptului [art. 21 alin. (3) din Constituţie], implică şi accesul la procedura executării silite.
    46. Mai mult decât atât, creditorul are dreptul la executarea întocmai a obligaţiei din partea debitorului [art. 1.469 alin. (2) din Codul civil], ca reflex al forţei obligatorii a contractului (art. 1.270 din Codul civil).
    47. Aceasta este o garanţie a realizării dreptului său de creanţă ca bun, în sensul art. 44 alin. (2) din Constituţie şi al art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    48. Executarea silită este guvernată de principiul legalităţii, astfel încât, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, se încuviinţează de către instanţa de judecată. Dacă se săvârşesc acte de executare nelegale, acestea pot fi contestate şi anulate.
    49. Modificările privind condiţiile de valorificare ale bunului pentru anumite categorii de utilizatori, după cum utilizator/ beneficiar este o persoană fizică ori consumator, determină insecuritatea raporturilor juridice, de natură să încalce principiul garantării şi ocrotirii dreptului de proprietate privată consacrat la art. 44 alin. (2) din Constituţie.
    50. Prin aplicarea dispoziţiilor legale citate anterior [art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum a fost introdus prin legea criticată] se ajunge la o situaţie de inegalitate în faţa legii între creditorii care au o creanţă derivând din acelaşi tip de contracte de garanţie (ipoteci), deoarece un asemenea creditor potrivit dreptului comun poate beneficia de caracterul de titlu executoriu al contractului de ipotecă, fără să fie nevoie să recurgă la o procedură judiciară pentru a obţine o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu, în timp ce, în cazul unei societăţi de leasing, garanţia acesteia, deşi are aceeaşi natură, a fost degradată, fiindu-i eliminat chiar de legiuitor un element important care permite realizarea ei, şi anume executorialitatea. Executorialitatea este o calitate a creanţei certe, lichide şi exigibile, în această materie, care derivă din funcţionalitatea ipotecii, independent de persoana debitorului.
    51. Rezultă că, dacă se admite interpretarea că aceste contracte de garanţie nu constituie titluri executorii atunci când utilizatorul/locatarul are calitatea de consumator, se încalcă principiul egalităţii în faţa legii a creditorilor.
    52. În privinţa încălcării principiului egalităţii în faţa legii din perspectiva Codului civil, în situaţia în care art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum a fost introdus prin legea criticată, se interpretează în sensul că nici în virtutea Codului civil contractele de garanţie nu sunt titluri executorii, reglementarea este neconstituţională prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitor la egalitatea în faţa legii.
    53. Aşadar, comparaţia trebuie realizată între creditori aflaţi în aceeaşi situaţie, adică titulari ai unei creanţe garantate cu ipotecă imobiliară sau mobiliară. În acest sens este de notat faptul că, oricând după încheierea contractelor de leasing şi independent de începerea executării silite, consumatorii au posibilitatea formulării unei acţiuni în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale în temeiul art. 14 din Legea nr. 193/2000, această acţiune prezentând mai multe avantaje: (i) poate fi formulată oricând, fiind o acţiune imprescriptibilă extinctiv; este independentă de începerea executării silite, deci nu presupune plata taxei de timbru corespunzătoare contestaţiei la executare şi nici plata unei cauţiuni aferente suspendării executării silite; (ii) este scutită de la plata oricărei taxe de timbru, astfel cum prevede art. 29 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru; (iii) în cazul unei declanşări ulterioare a executării silite, creanţa pusă în executare este deja clarificată, este certă, dacă este cazul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care, eventual, instanţa a constatat caracterul abuziv al unor clauze contractuale pe care le-a eliminat din contract, banca nemaiavând dreptul de a solicita perceperea costurilor corespunzătoare acestora; (iv) exercitarea anterioară a acţiunii întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 193/2000 îl scuteşte pe consumator de cheltuielile pe care le presupune contestaţia la executare, inclusiv suspendarea executării silite, în situaţia în care singurele motive pe care le-ar invoca ar fi cele legate de caracterul abuziv al unor clauze contractuale.
    54. Rezultă că, de lege lata, există în legislaţia naţională o cale procedurală care aduce satisfacţie principiului eficienţei din dreptul Uniunii Europene şi care permite consumatorilor să supună controlului judecătoresc contractele încheiate cu societăţile de leasing, fără niciun cost din partea acestora şi fără a fi supuşi executării silite, astfel încât protecţia consumatorilor este realizată pe deplin şi nu necesită eliminarea caracterului de titlu executoriu al contractelor de leasing încheiate cu consumatorii.
    55. Se mai susţine că dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum au fost introduse prin legea criticată, sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    56. Astfel, textul nu este corelat cu dispoziţiile Codului civil, care nu mai utilizează terminologia de comercial/comerciant, acestea fiind ieşite din uz odată cu abrogarea Codului comercial şi înlocuite cu noţiunea de „profesionist“, astfel cum acesta este definit la art. 3 alin. (2) din Codul civil. Aşa fiind, definiţia noţiunii de consumator, dincolo de faptul că este inutilă, câtă vreme are sediul în „Codul consumului“ şi în Legea nr. 193/2000, încalcă şi dispoziţiile de tehnică legislativă ale art. 13 din Legea nr. 24/2000, care impun corelarea propunerilor legislative cu actele normative în vigoare, astfel încât să se realizeze coerenţa acestora şi să se respecte principiile constituţionale ale clarităţii şi predictibilităţii legii.
    57. Se mai susţine că dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum au fost modificate prin legea criticată, sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    58. Astfel, textul în noua redactare este neclar, echivoc, deoarece restrânge drepturile utilizatorilor şi generează insecuritate juridică. Limbajul juridic este evident impropriu şi echivoc, pentru că textul nu se mai referă la plata integrală a ratei, ci la faptul că debitorul „nu acoperă“ rata de leasing. Nu este clar ce se înţelege prin această formulare, având în vedere faptul că, pe lângă rata de leasing, în sarcina locatarului/utilizatorului sunt şi alte costuri specifice contractului (de exemplu, asigurări, costuri GPS etc.) care trebuie acoperite.
    59. Textul criticat este aplicabil doar consumatorilor. Cu toate acestea, art. 15 alin. (1) nu este corelat cu celelalte alineate noi ale art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, din care nu rezultă în mod explicit care norme sunt aplicabile numai consumatorilor şi care sunt de aplicabilitate generală, indiferent de calitatea locatarului/utilizatorului. De exemplu, alin. (6) apare ca fiind de aplicaţie generală, dar alin. (3)-(5) sunt aplicabile doar în ipoteza consumatorilor, deşi raţiunea limitării aplicării lor în cazul consumatorilor este de neînţeles, fiind vorba, în principal, de exercitarea dreptului de opţiune al locatarului/utilizatorului la cumpărarea bunului.
    60. Norma este imperativă, deoarece nu permite părţilor ca prin contract să prevadă altfel, fiind expres eliminată această precizare existentă în textul în vigoare. Aceasta încalcă libertatea economică, în sensul art. 45 şi art. 135 alin. (1) din Constituţie, în componenta ei privind libertatea contractuală. Inutilitatea textului este evidentă, dat fiind că, oricum, norma în vigoare ar fi permis, în cazul oricărui contract de leasing încheiat cu un consumator sau un profesionist, să se prevadă prin contract faptul că dreptul de reziliere poate fi exercitat de locator/finanţator numai după plata a 3 sau chiar 4 rate de leasing consecutive, ceea ce, în lumina noului text, nu ar mai fi permis.
    61. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.
    62. Preşedintele interimar al Senatului a transmis punctul său de vedere prin care a arătat că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    63. Astfel, cu privire la critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, se arată că evaluarea expunerii de motive depuse odată cu iniţierea propunerii legislative este eminamente subiectivă şi supusă unor critici formulate de pe poziţii de adversitate politică. Problema de care depinde soluţionarea acestei critici este analiza conţinutului normativ al art. 30-33 din Legea nr. 24/2000, în raport cu normele constituţionale a căror încălcare este susţinută în sesizarea de neconstituţionalitate.
    64. Fără îndoială că Legea nr. 24/2000 instituie norme de conduită pentru titularii dreptului de iniţiativă legislativă, a căror respectare are ca urmare stabilitatea relaţiilor sociale reglementate prin norma de drept şi eficienţa legislativă a reglementărilor normative.
    65. Expunerea de motive, ca document de fundamentare a unor soluţii legislative, nu are, însă, în sine, un conţinut normativ. Ca atare, este problematică raportarea viciilor sale de conţinut - reale ori doar susţinute doctrinar sau ca o critică făcută din considerente exclusiv politice - la încălcarea unor prevederi constituţionale, cărora Adunarea Constituantă le-a conferit valoarea de principii constituţionale. Este cunoscut că previzibilitatea şi claritatea normei juridice nu depind de conţinutul expunerii de motive ce însoţeşte un proiect de lege sau o propunere legislativă. Norma de drept poate fi neclară, chiar dacă expunerea de motive ce o însoţeşte este foarte bine fundamentată teoretic. Tot astfel, textul legislativ poate fi clar şi eficient, ca instrument de reglementare a unor relaţii sociale, deşi expunerea de motive este formală. De aceea, judecătorii constituţionali au posibilitatea de a aprecia dacă expunerea de motive ce însoţeşte Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing afectează eficienţa legislativă a textului normativ propriu-zis.
    66. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la încălcarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 24/2000, precum şi a prevederilor art. 44 şi ale art. 16 din Constituţie, se arată că legiuitorul are tot dreptul să stabilească un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, atâta vreme cât există o astfel de justificare socială. Înlăturarea caracterului de titlu executoriu al contractelor de leasing în care debitorul are calitatea de consumator este o măsură socială pe deplin justificată, neexistând o obligaţie de natură constituţională care să împiedice sau să limiteze o astfel de măsură cu caracter juridic şi, deopotrivă, social-economică.
    67. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, raportate la noul alineat (3) al art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, se arată că instanţele de judecată fac automat corespondenţa între cei 2 termeni (consumator şi profesionist). De altfel, nu denumirea unui termen juridic este generatoare de efecte juridice, situaţie în care, în mod firesc, sar fi pus problema utilizării termenului corect. Ca atare, este vorba doar de o critică formală. Prin utilizarea termenului de consumator în locul celui de profesionist nu se încalcă în mod real regula de tehnică legislativă stabilită de art. 13 din Legea nr. 24/2000.
    68. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, raportate la art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum a fost modificat prin legea criticată, această critică este forţată şi lipsită de orice temei. Compararea conţinutului normativ al art. 15 din textul iniţial al Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 cu modificările operate de legiuitor la acelaşi articol în legea criticată arată că nu există o diferenţă de concepţie de reglementare. Noul legiuitor stabileşte un alt moment la care locatorul/finanţatorul în contractul de leasing are dreptul să rezilieze acest contract, în ipoteza în care cealaltă parte nu se achită de obligaţiile sale.
    69. Cum prin sintagma noua redactare se înţelege, de fapt, termenul de 3 luni, în locul celui de două luni utilizat în textul iniţial al Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997, când finanţatorul capătă dreptul de a rezilia contractual de leasing, este evident că această critică de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, nu are nicio acoperire.
    70. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    71. La termenul de judecată fixat pentru data de 9 decembrie 2020, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat dezbaterile pentru data de 26 ianuarie 2021, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui interimar al Senatului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    72. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, care au următorul conţinut:
    "ARTICOL UNIC
    Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    1. La articolul 8, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alineatele (2) şi (3) cu următorul cuprins:
    "(2) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică în situaţia în care locatarul/utilizatorul este consumator.
(3) În sensul prezentei legi, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice care are calitatea de utilizator/locator într-un contract de leasing, şi care acţionează în scopuri în afara activităţii sale comerciale. Calitatea de consumator care acţionează în scopuri personale sau familiale se prezumă şi se analizează în raport de contractul care intră sub incidenţa prezentei legi, şi nu de întreaga activitate a debitorului."

    2. Articolul 15 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ART. 15
    (1) În cazul în care locatarul/utilizatorul, care are calitatea de consumator, nu acoperă rata de leasing timp de 3 luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing.
    (2) În cazul în care locatarul/utilizatorul restituie bunul în termenul prevăzut în contract eventualele despăgubiri nu pot cuprinde decât diferenţa între totalul sumelor datorate conform contractului, diminuată cu valoarea obţinută prin valorificare, exclusiv T.V.A., sau după caz, cu valoarea stabilită printr-un raport de evaluare a bunului emis de un evaluator autorizat conform legii. Sumele datorate conform contractului de leasing se constituie din facturile emise şi neachitate, valoarea de intrare rămasă de achitat până la finele perioadei de leasing, inclusiv valoarea reziduală, cheltuieli cu asigurările bunului, reprezentate de poliţa de asigurare obligatorie şi/sau poliţa de asigurare facultativă, amenzi de circulaţie şi amenzi pentru neplata rovinietei, precum şi taxe/impozite aferente bunului.
    (3) În situaţiile în care bunul a fost restituit în termenul prevăzut în contract, locatarul/utilizatorul consumator sau un terţ cumpărător propus de acesta în termen de 5 zile de la îndeplinirea obligaţiei de predare, beneficiază de dreptul prioritar la cumpărarea bunului, valabil timp de 30 de zile de la data predării, timp în care poate fi emisă acceptarea fermă şi irevocabilă de cumpărare la un preţ cel puţin egal cu contravaloarea tuturor sumelor datorate conform contractului, locatarul/utilizatorul consumator are obligaţia de a credita contul finanţatorului cu diferenţa necesară până la concurenţa sumelor datorate conform contractului de leasing, inclusiv valoarea reziduală la care se adaugă T.V.A., potrivit Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
    (4) În cazul în care acceptarea de cumpărare emisă de terţul cumpărător propus este inferioară cuantumului sumelor datorate conform contractului, locatarul/utilizatorul consumator are obligaţia de a credita contul finanţatorului, cu diferenţa necesară până la concurenţa sumelor datorate conform contractului, cel mai târziu la data încasării de către locator/finanţator a preţului de vânzare aferent transferului bunului, cu respectarea termenului de 30 de zile de mai sus. Transferul dreptului de proprietate asupra bunului va opera la data încasării integrale a sumelor datorate conform contractului, care nu va putea fi ulterioară datei de expirare a dreptului prioritar.
    (5) În cazul în care locatarul/utilizatorul consumator sau terţul cumpărător propus nu respectă prevederile alin. (1) şi (2), locatorul/finanţatorul poate dispune în mod liber de bun, iar locatarul/utilizatorul este obligat să plătească locatorului/ finanţatorului sumele stabilite potrivit prevederilor alin. (2).
    (6) În cazul în care locatarul/utilizatorul nu restituie bunul în termenul prevăzut de contract, acesta va achita locatorului/ finanţatorului, pe lângă sumele datorate conform contractului de leasing şi cheltuielile pentru recuperarea bunului."
"

    73. Prevederile constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 44 privind dreptul de proprietate, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 135 alin. (1) privind libera iniţiativă. Se mai invocă art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Din formularea sesizării se poate deduce în mod rezonabil că autorii acesteia au înţeles să invoce şi prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea în Uniunea Europeană.
    74. Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, al titularului dreptului de sesizare, precum şi al termenului de sesizare.
    75. Astfel, sesizarea a fost formulată de 71 de deputaţi, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii, stabilită de textul mai sus menţionat, acesta vizând prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, adoptată de Parlament, dar nepromulgată. În ceea ce priveşte termenul de sesizare, se constată că, potrivit fişei legislative, legea criticată a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, în data de 27 octombrie 2020. În aceeaşi zi a fost depusă la secretarul general, pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar în data de 2 noiembrie 2020 a fost trimisă la promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 30 octombrie 2020, aşadar, cu respectarea termenului legal, fiind formulată în interiorul termenului de cinci de zile prevăzut de Legea nr. 47/1992. Rezultă, prin urmare, că sesizarea este admisibilă sub toate cele trei aspecte ce privesc legalitatea sesizării.
    76. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    77. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la obligaţia de motivare şi fundamentare a unui act normativ, precum şi de întocmire a studiilor de impact, Curtea reţine că o critică este cea potrivit căreia motivarea şi fundamentarea unui act normativ sunt esenţiale pentru a permite înţelegerea raţiunilor care stau la baza reglementării. În acest sens, art. 30 şi 31 din Legea nr. 24/2000 reglementează instrumentele de prezentare a proiectului de act normativ şi cuprinsul motivării. De asemenea, art. 32 şi art. 33 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 prevăd necesitatea unui studiu de impact pentru legile de o importanţă şi complexitate deosebite.
    78. În ceea ce priveşte temeinica motivare a legilor, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, aceasta a fost considerată o componentă esenţială a conceptului de stat de drept consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie şi a fost utilizată ca normă de referinţă pentru controlul de constituţionalitate a legilor coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie privind obligativitatea respectării legilor, precum şi coroborat cu diverse dispoziţii din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative [art. 6 alin. (1) şi art. 29-31 referitoare la motivarea proiectelor de acte normative, sub aspectul instrumentelor de prezentare şi motivare, precum şi al cuprinsului şi redactării motivării]. Astfel, într-o serie de decizii (a se vedea Decizia nr. 666 din 16 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 31 iulie 2007, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2012) Curtea Constituţională a invalidat legile criticate deoarece fie prezentau expuneri de motive extrem de sumare, cuprinzând numai câteva menţiuni generice, fie în respectivele expuneri de motive nu se regăsea motivarea asupra niciuneia dintre soluţiile legislative preconizate, ceea ce a fost considerat contrar exigenţelor constituţionale referitoare la claritatea şi predictibilitatea legii, precum şi la securitatea raporturilor juridice impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie. În Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 80, Curtea a subliniat că, faţă de obiectul iniţiativei legislative, cu pronunţat caracter tehnic, de strictă specialitate, motivarea formală, fără o temeinică fundamentare a legii criticate, afectează calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    79. În jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-au cristalizat două considerente de principiu în această materie. Pe de o parte, în Decizia nr. 29 din 29 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 19 februarie 2020, paragraful 38, şi Decizia nr. 153 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 10 iunie 2020, paragrafele 80-88, Curtea a explicat că fundamentarea temeinică a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât previne arbitrarul în activitatea de legiferare, asigurând că proiectele de lege şi propunerile legislative adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale. Pe de altă parte, în Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragrafele 36-40, Decizia nr. 642 din 24 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 976 din 22 octombrie 2020, paragrafele 40-42, Decizia nr. 644 din 24 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.001 din 29 octombrie 2020, paragrafele 56-60, Decizia nr. 678 din 29 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 15 octombrie 2020, paragraful 97, Decizia nr. 724 din 7 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.014 din 2 noiembrie 2020, paragrafele 31 şi 32, Decizia nr. 773 din 22 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2021, paragraful 26, şi Decizia nr. 850 din 25 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.253 din 18 decembrie 2020, paragrafele 37 şi 38, Curtea Constituţională a stabilit că, „de principiu, nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate“. Expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia. Prin urmare, expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Doar dacă în urma parcurgerii tuturor metodelor interpretative, inclusiv a celei teleologice, se ajunge la concluzia că textul legal este neclar/imprecis/imprevizibil, atunci se poate constata încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin urmare, între instrumentul de prezentare al legii şi calitatea sa se stabileşte o relaţie funcţională, care permite analiza lor sistematică şi valorizează exigenţele statului de drept prevăzute de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    80. În prezenta cauză, autorii sesizării au invocat faptul că „expunerea de motive este formală şi necorelată cu actualul cadru legislativ“, iar „susţinerile din expunerea de motive sunt neconforme realităţilor economice, sociale şi juridice şi nu constituie o motivare reală“. Acestea sunt aprecieri de fapt şi nu consideraţii de ordin juridic prin care să fie susţinute argumente de neconstituţionalitate. În plus, autorii sesizării arată şi că „expunerea de motive prezintă trunchiat, selectiv şi denaturat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi cadrul legal naţional şi practica judiciară naţională, exclusiv în scopul de a justifica ideologic legea“. Curtea reţine că propunerea legislativă este însoţită de o expunere de motive, în care se arată că legea va înlătura efectele negative ale unor contracte de adeziune prin care consumatorul este obligat ca, în situaţia în care nu mai poate plăti ratele de leasing, să restituie bunul şi să accepte pierderea ratelor deja plătite, în condiţiile în care cadrul procesual existent impune debitorului plata unei cauţiuni pentru a putea formula o contestaţie la executare şi, în practică, instanţele se limitează să efectueze doar un control formal în ceea ce priveşte titlul executoriu. Este astfel îndeplinită cerinţa impusă de art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în sensul existenţei unui instrument de motivare.
    81. Referitor la studiile de impact, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragraful 245, Curtea a statuat că art. 30 din Legea nr. 24/2000 nu are valoare constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate.
    82. În cauza de faţă, legea a fost adoptată în urma unei iniţiative legislative parlamentare, iar art. 7 alin. (6) din Legea nr. 24/2000 referitor la evaluarea preliminară a impactului noilor reglementări prevede că aplicarea dispoziţiilor alin. (1)-(5) nu este obligatorie în cazul iniţiativelor legislative ale deputaţilor şi senatorilor, precum şi al celor bazate pe iniţiativa cetăţenilor. În consecinţă, evaluarea preliminară a impactului noului act normativ nu era obligatorie, iar inexistenţa unui studiu de impact nu poate constitui un motiv de neconstituţionalitate a legii, deoarece nu este incidentă nicio prevedere legală specială care să impună obligativitatea realizării unui studiu de impact.
    83. Prin urmare, Curtea constată că legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la obligaţia de motivare şi fundamentare a unui act normativ, precum şi de întocmire a studiilor de impact.
    84. Referitor la criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 1 alin. (3) privind statul de drept din Constituţie prin raportare la pretinse necorelări legislative, adică dintre prevederile legale criticate şi cele ale Codului civil, având în vedere jurisprudenţa sa în materie, acestea nu pot fi analizate de către Curtea Constituţională. Astfel, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011) că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins a fi încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele.
    85. Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 reprezintă legea specială în ceea ce priveşte contractul de leasing, iar în cadrul său, în urma modificărilor operate prin legea criticată, art. 8 alin. (1) reprezintă norma cu caracter de principiu cu privire la executorialitatea contractelor de leasing, precum şi a garanţiilor aferente, iar prevederile art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum a fost introdus prin legea criticată, introduc o excepţie de la această regulă prevăzută de art. 8 alin. (1) (renumerotarea rezultă implicit prin adăugarea de către legea criticată a două noi alineate în cadrul art. 8), potrivit căruia contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii. Astfel, atunci când contractele de leasing sunt încheiate de societăţile de leasing cu consumatorii, acestea nu mai constituie titluri executorii. Aşadar, noile prevederi introduc o nouă ipoteză, clară, ce stabileşte regula conform căreia contractele de leasing încheiate cu consumatorii nu mai constituie titluri executorii. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte prevederile art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, este vorba de aplicarea regulii specialia generalibus derogant, cadrul general fiind configurat de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997.
    86. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie prin raportare la pretinse necorelări legislative nu au fost încălcate.
    87. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la înlăturarea caracterului de titlu executoriu pentru contractele vizate de legea criticată , autorii sesizării arată că există suficiente instrumente legale pentru protecţia consumatorilor, printre care şi contestaţia la executare.
    88. Curtea reţine că existenţa unui cadru general care permite consumatorilor să îşi apere drepturile nu împiedică legiuitorul să îl perfecţioneze în domenii pe care le consideră importante şi în care a constatat că drepturile consumatorilor nu sunt apărate eficient. Aceste dispoziţii nu devin neconstituţionale pentru că stabilesc reguli speciale, referitoare la un anumit domeniu al relaţiilor sociale.
    89. În aceste condiţii, Curtea reţine că reprezintă opţiunea legiuitorului să retragă caracterul de titlu executoriu al contractelor de leasing încheiate cu consumatorii, pentru contractele încheiate după intrarea în vigoare a modificărilor aduse Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997. Consumatorul se află, de obicei, pe o poziţie de vulnerabilitate faţă de profesionistul cu care încheie contractul de leasing, ceea ce este de natură să justifice pe deplin o astfel de soluţie legislativă care nu încalcă prevederile constituţionale invocate.
    90. Totodată, Curtea constată faptul că modificările operate intervin în contextul în care, prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 18 decembrie 2018, prevederile art. 713 alin. (2) au fost modificate în sensul înăspririi condiţiilor în care o persoană, respectiv un consumator poate formula o contestaţie la executare privitoare la un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, iar prevederile legale criticate vin să compenseze înăsprirea condiţiilor menţionate.
    91. Prin urmare, Curtea constată că art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la înlăturarea caracterului de titlu executoriu pentru contractele vizate de legea criticată nu a fost încălcat.
    92. Referitor la critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie prin raportare la necorelarea cu legislaţia Uniunii Europene, precum şi cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate înţeleg să invoce, în mod indirect, nerespectarea art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie raportată la Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Pentru aceasta trebuie ca norma juridică deferită Curţii Constituţionale să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi şi să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională. Însă, deşi prima condiţie este îndeplinită (norma este suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene), Curtea constată că a doua condiţie nu este îndeplinită, adică norma nu are relevanţă constituţională (a se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011).
    93. De altfel, afirmaţiile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate sunt inexacte, astfel cum reiese din analiza jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor.
    94. În Hotărârea din 14 martie 2013, pronunţată în Cauza C415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), paragraful 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că, în lipsa armonizării mecanismelor naţionale de executare silită, modalităţile de punere în aplicare a motivelor de contestaţie admisibile în cadrul unei proceduri de executare ipotecară şi a puterilor conferite instanţei de fond, competentă să analizeze legalitatea clauzelor contractuale în temeiul cărora a fost stabilit titlul executoriu, sunt reglementate de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, cu condiţia ca acestea să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare supuse dreptului intern (principiul echivalenţei) şi să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivităţii) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunţată în Cauza C-168/05 Mostaza Claro, punctul 24, şi Hotărârea din 6 octombrie 2009, pronunţată în Cauza C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones, punctul 38).
    95. Curtea a decis, de asemenea, că Directiva 93/13/CEE „trebuie interpretată în sensul că se opune reglementării unui stat membru (...) care, în condiţiile în care nu prevede, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, motive de contestaţie întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul titlului executoriu, nu permite instanţei sesizate cu procedura de fond, competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze, să adopte măsuri provizorii, printre care în special suspendarea procedurii de executare menţionate, atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacităţi a deciziei sale finale“ (punctul 64).
    96. Totodată, în Ordonanţa din 14 noiembrie 2013 pronunţată în Cauza C-537/12 şi Cauza C-116/13 Banco Popular Español SA împotriva Maria Teodolinda Rivas Quichimbo, Wilmar Edgar Cun Pérez şi Banco de Valencia SA împotriva Joaquín Valldeperas Tortosa, María Ángeles Miret Jaume, Curtea afirmă că „Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru (...) care nu permite instanţei de executare, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, nici să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului, caracterul abuziv al unei clauze care este cuprinsă în contractul din care rezultă datoria solicitată şi pe care se întemeiază titlul executoriu, nici să adopte măsuri provizorii, printre care în special suspendarea executării, atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacităţi a deciziei finale a instanţei sesizate cu procedura pe fond corespunzătoare, competentă să verifice caracterul abuziv al acestei clauze“ (punctul 60).
    97. Totodată, Curtea reţine că, în aceste condiţii, legea criticată vine să compenseze imposibilitatea debitorului de a mai formula apărări de fond în cadrul contestaţiei la executare sau chiar de a mai cere suspendarea executării, de vreme ce art. 14 din Legea nr. 193/2000 prevede o acţiune separată pentru anularea clauzelor abuzive.
    98. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie prin raportare la necorelarea cu legislaţia Uniunii Europene, precum şi cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu au fost încălcate.
    99. Referitor la criticile de neconstituţionalitate privitoare la încălcarea art. 16 din Constituţie prin raportare la discriminarea dintre diverse categorii de creditori, adică dintre cei care beneficiază de executorialitatea titlului lor şi cei care nu beneficiază, Curtea reţine că aceasta nu poate fi primită. Prevederile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar prevederile legale criticate iau în considerare interesele consumatorului în condiţiile în care aplicarea prevederilor legale preexistente în această materie a reliefat existenţa unor probleme care ţineau de denaturarea scopului iniţial al legiuitorului.
    100. De altfel, în ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie şi se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (a se vedea în acest sens Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2002, Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001, Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019). Nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 61).
    101. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 16 din Constituţie prin raportarea la discriminarea dintre diverse categorii de creditori nu au fost încălcate.
    102. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 44 din Constituţie prin raportare la încălcarea dreptului de proprietate privată, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, acesta nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, în considerarea art. 44 alin. (1) din Constituţie, iar limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013). Legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.
    103. Curtea reţine că, în principiu, calitatea unui înscris de a fi titlu executoriu este consacrată ex lege, statul considerând că acesta prezintă suficiente garanţii de corectitudine pentru a permite absenţa evaluării judiciare în vederea punerii sale în executare (Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, precitată, paragraful 47). Titlul executoriu reprezintă instrumentul legal pe care statul îl acordă creditorului pentru a putea recurge la măsuri coercitive pe care, de asemenea, statul, prin intermediul organelor sale, trebuie să le pună la dispoziţia creditorilor (Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017, paragraful 77).
    104. Curtea reţine că este de opţiunea legiuitorului să retragă caracterul de titlu executoriu al contractelor de leasing, având în vedere că acesta a menţinut un just echilibru între interesele societăţilor de leasing şi cele ale consumatorilor aflaţi într-o poziţie de vulnerabilitate.
    105. Aşadar, Curtea nu poate constata încălcarea art. 44 prin raportarea la încălcarea dreptului de proprietate privată.
    106. Referitor la criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la definiţia noţiunii de consumator, precum şi la utilizarea noţiunilor de comercial/comerciant, Curtea reţine că definiţia consumatorului în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori este următoarea: „Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.“
    107. Art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum a fost introdus prin legea criticată, prevede că „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice care are calitatea de utilizator/locator într-un contract de leasing, şi care acţionează în scopuri în afara activităţii sale comerciale. Calitatea de consumator care acţionează în scopuri personale sau familiale se prezumă şi se analizează în raport de contractul care intră sub incidenţa prezentei legi, şi nu de întreaga activitate a debitorului“.
    108. Aşadar, scopul legii a fost acela de a conferi persoanelor fizice (şi grupurilor de persoane fizice) care acţionează în scopuri în afara activităţii lor comerciale beneficiile pe care legea nouă le aduce pentru consumatori. Prin urmare, intenţia legiuitorului este clară, iar legea este constituţională prin raportare la criticile formulate.
    109. În ceea ce priveşte presupusa lipsă de corelare a prevederilor legale criticate cu Codul civil, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, precitată) s-a arătat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins a fi încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele.
    110. De asemenea, Curtea reţine faptul că noţiunile de comercial/comerciant nu îşi găsesc consacrarea normativă în Codul civil, însă folosirea acestora nu pune probleme de constituţionalitate, atât timp cât se poate înţelege foarte clar conţinutul acestor noţiuni. De altfel, folosirea cuvântului comercial nu aduce atingere clarităţii textului şi nici nu pune o problemă de înţelegere a textului legal criticat. Din analiza reglementărilor cuprinse în art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil reiese că, în ceea ce priveşte activitatea profesionistului, legiuitorul a avut în vedere normele referitoare la activităţile de producţie, prestări servicii şi comerţ.
    111. Astfel, înlocuirea expresiilor clasice de „acte de comerţ“ şi, respectiv, „fapte de comerţ“ [prevăzută la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011] are meritul de a stabili conţinutul juridic actual al noilor noţiuni care vizează sensul economic al noţiunii de comerţ, adică acela de interpunere în schimbul şi circulaţia mărfurilor. Aceasta înseamnă că, în accepţiunea actuală a legiuitorului, actele de comerţ, respectiv activitatea comercială sunt alcătuite din operaţiunile ce privesc activităţile de producţie, comerţ sau prestări de servicii (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 243 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 6 iulie 2017, paragraful 34). Se poate deduce de aici că prin cuvântul comercial se face, de fapt, trimitere la activităţile de producţie, prestări servicii şi comerţ.
    112. Având în vedere că sensul noţiunii de comercial poate fi dedus cu uşurinţă din lecturarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, raportarea la dispoziţiile Codului civil nici măcar nu ar avea sens.
    113. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la definiţia noţiunii de consumator, precum şi la utilizarea noţiunilor de comercial/comerciant.
    114. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la presupusa lipsă de claritate a prevederilor art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum au fost modificate prin legea criticată, Curtea reţine, referitor la chestiunea plăţii integrale a ratei, faptul că a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Însă, în cauza de faţă, potrivit art. 2 lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997: „d) rata de leasing reprezintă:
    - în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing, care se stabileşte pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părţilor;
    – în cazul leasingului operaţional, chiria se stabileşte prin acordul părţilor;“.

    115. Aşadar, prevederile legale menţionate din cadrul Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 dau o definiţie clară a ratei de leasing, care cuprinde atât principalul, cât şi dobânda de leasing. Modificările aduse se vor raporta deci la această definiţie a ratei de leasing care are două componente. În aceste condiţii, critica de neconstituţionalitate apare ca fiind neîntemeiată.
    116. În ceea ce priveşte lipsa de corelare dintre noile alineate ale art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum au fost modificate prin legea criticată, precum şi pretinsa încălcare a libertăţii contractuale, Curtea reţine că respectiva critică vizează caracterul eterogen al normelor de la art. 15, care se aplică, în parte, consumatorilor şi, în parte, profesioniştilor. Chiar dacă art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 în forma în vigoare (care are un singur alineat) se referă atât la consumatori, cât şi la profesionişti, faptul că legiuitorul a introdus mai multe alineate care au destinatari diferiţi nu transformă primul alineat al art. 15 într-unul neclar şi, în consecinţă, neconstituţional.
    117. Art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, în forma în vigoare, are următorul conţinut: „Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.“
    118. Aşadar, chiar dacă art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum a fost modificat prin legea criticată, se referă doar la contractele de leasing încheiate cu consumatorii, acest lucru nu înseamnă că, în ipoteza în care profesioniştii nu execută obligaţia de plată a ratei de leasing, locatorul nu are la îndemână instrumente juridice eficiente prevăzute chiar în textul legii. Astfel, art. 11 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 prevede că „În cadrul operaţiunilor de leasing drepturile şi obligaţiile părţilor vor fi stipulate în contract şi nu vor fi limitate la prevederile art. 9 şi 10.“ Cu alte cuvinte, aspectele legate de ipoteza menţionată pot fi reglementate prin legea părţilor, adică prin contract.
    119. În ceea ce priveşte libertatea economică şi, implicit, libertatea contractuală, aceasta nu este absolută. Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr. 282 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014, paragraful 16, că principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor.
    120. În consecinţă, Curtea constată că nu au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la presupusa lipsă de claritate a prevederilor art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, astfel cum au fost modificate prin legea criticată.
    121. Analizând legea criticată în ansamblu, Curtea constată că aceasta nu conţine dispoziţii tranzitorii şi nu precizează explicit faptul că prevederile sale nu se aplică şi contractelor aflate în curs de derulare, însă având în vedere dispoziţiile art. 78 din Constituţie potrivit cărora „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.“, Curtea reţine că prevederile legii criticate nu se pot aplica decât pentru contractele de leasing încheiate după intrarea sa în vigoare.
    122. Curtea constată că executorialitatea este parte integrantă a regimului juridic al creanţei, nemaifiind un aspect de drept procedural. De aceea, ca un aspect al securităţii juridice, executorialitatea unei creanţe născute/garantate sub legea veche nu poate fi retrasă ulterior de către legiuitor decât cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie. Faptul că modalitatea de executare a obligaţiilor rezultate dintr-un contract de leasing se realizează în rate/în mod succesiv nu înseamnă că legiuitorul poate modifica pe parcursul derulării contractului elementele de ordin substanţial ale acestuia, din contră, trebuie să se abţină de la afectarea executorialităţii creanţelor rezultate din contracte încheiate anterior intrării în vigoare a noilor reglementări ce retrag caracterul de titlu executoriu al acestora (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 500 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 6 ianuarie 2021, paragraful 39).
    123. Pentru toate considerentele de mai sus, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (3) privind statul de drept, a art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, a art. 16 privind egalitatea în faţa legii, a art. 44 privind dreptul de proprietate, a art. 45 privind libertatea economică, a art. 135 alin. (1) privind libera iniţiativă şi a art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea în Uniunea Europeană, precum şi a art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    124. Cu privire la dispoziţiile art. 53 din Constituţie, având în vedere faptul că nu s-a constatat restrângerea vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale, Curtea reţine că acestea nu au incidenţă în cauză.
    125. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 71 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing este constituţională în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 26 ianuarie 2021.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Fabian Niculae

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 59 din 26 ianuarie 2021

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 59 din 26 ianuarie 2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 59 din 26 ianuarie 2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing