Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportat la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, excepţie ridicată de Iulian-Costin Văduvan în Dosarul nr. 737/64/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 648D/2018. 2. La apelul nominal răspunde personal autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Magistratul-asistent învederează că dosarul se află la al doilea termen de judecată. La primul termen de judecată din data de 6 decembrie 2018, având nevoie de timp pentru a studia înscrisurile depuse la dosar în ziua anterioară dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a solicitat acordarea unui nou termen de judecată. Curtea a admis cererea acestuia, acordând termen în data de 22 ianuarie 2019. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate şi reprezentantul Ministerului Public au avut termen în cunoştinţă. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Susţine că dispoziţiile criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, principiul egalităţii de arme şi principiul nevinovăţiei. Arată că instituţia „martorului-denunţător“ este o creaţie a practicii, acesta fiind la rândul său o persoană care a comis fapte penale pentru care este cercetat sau judecat. Apreciază că această persoană prezintă un mare grad de subiectivitate, deoarece, pe de o parte, are în vedere beneficiul pe care legea i-l acordă (cauza specială de reducere a pedepsei) şi, pe de altă parte, calitatea de denunţător determină păstrarea poziţiei acuzatoriale adoptate. Arată că legea nu condiţionează valorificarea cauzei speciale de reducere a pedepsei de condamnarea persoanei denunţate, fiind suficient un simplu denunţ urmat de facilitarea tragerii la răspundere penală a făptuitorilor. Mai mult, reducerea pedepsei nu este înlăturată nici în situaţia în care persoana denunţată este achitată. Apreciază că în cazul modificării declaraţiilor, denunţătorul se poate expune şi la consecinţe pe plan penal, putând fi acuzat de exemplu pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, mărturie mincinoasă, favorizarea făptuitorului. Aceste aspecte determină ca „martorii-denunţători“, în ciuda evidenţei probatorii, să îşi păstreze poziţia acuzatorie, care are o foarte mare greutate în ansamblul probator al cauzei. 4. Susţine că art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală reprezintă el însuşi o excepţie de la principiul libertăţii aprecierii probelor. Acest principiu are o dublă componentă, prima se referă la faptul că nicio probă nu are o valoare probatorie prestabilită, iar cea de-a doua se referă la evaluarea validităţii mijlocului de probă de către judecătorul cauzei. În acest context, arată că legiuitorul, în alte situaţii similare, de exemplu declaraţiile investigatorilor, colaboratorilor şi martorilor protejaţi, a limitat puterea de apreciere a judecătorului din perspectiva valorii probante a declaraţiilor acestor persoane. Apreciază că denunţătorul este un martor care, la rândul lui, a săvârşit fapte de natură penală şi vrea să îşi uşureze propria situaţie. Este evident că în spatele acestei situaţii se pot ascunde interese care nu sunt concordante cu exigenţele principiului fundamental al aflării adevărului. Aşa fiind, apreciază că legiuitorul ar trebui să prevadă în cuprinsul dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală şi declaraţiile „martorului-denunţător“. 5. Susţine că este încălcată şi prezumţia de nevinovăţie, deoarece se ajunge la situaţia în care o persoană să fie condamnată fără ca regula „dincolo de orice dubiu rezonabil“ să fie satisfăcută. Apreciază că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile criticate încălcând prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) şi art. 24 alin. (1). Totodată apreciază că este încălcat şi principiul potrivit căruia România este stat de drept şi democratic, caracteristici încălcate de dispoziţiile criticate. 6. Învederează că instanţa de contencios constituţional poate pronunţa şi o decizie interpretativă prin care să constate că noţiunea de „colaborator“ utilizată în art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală este constituţională în măsura în care se referă şi la „martorul-denunţător“. Având în vedere că noţiunea de „colaborator“ nu este definită de dispoziţiile procesual penale, apreciază că aceasta trebuie să se refere la termenul general acceptat de limba română, care include şi „martorul-denunţător“ în condiţiile în care denunţând şi facilitând tragerea la răspundere a făptuitorului, în fapt, colaborează în strânsă legătură cu procurorul. 7. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Solicită instanţei de contencios constituţional să realizeze o limitare a obiectului excepţiei de neconstituţionalitate prin excluderea din analiză a dispoziţiilor din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor. Arată că din înscrisurile aflate la dosar rezultă că în cauză este vorba despre un denunţător al infracţiunii de dare de mită şi o persoană despre care se pretinde că ar fi primit mită. Din rechizitoriu rezultă că a fost aplicată persoanei care a dat mită cauza de nepedepsire prevăzută de prevederile art. 290 alin. (3) din Codul penal, fără a exista în cauză referire la existenţa vreunei persoane căreia să i se fi aplicat cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor. Aşa fiind, apreciază că legea anterior menţionată nu are legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, drept care excepţia poate fi examinată doar în ceea ce priveşte neincluderea în dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală a declaraţiilor date de o persoană care denunţă o faptă şi beneficiază de o cauză de nepedepsire. Arată că reglementarea cauzelor de nepedepsire era realizată şi în vechea legislaţie penală, nefiind o inovaţie a noilor reglementări. 8. În ceea ce priveşte susţinerile autorului excepţiei, reprezentantul Ministerului Public apreciază că acesta pleacă de la o premisă greşită, neexistând nicio condiţionare a persoanei care denunţă fapta de dare de mită sau de cumpărare de influenţă de a da declaraţie, ci această persoană se prezintă de bunăvoie la organul de urmărire penală. Aceste persoane răspund, eventual, pentru mărturie mincinoasă în condiţiile în care răspunde orice fel de martor care face afirmaţii mincinoase. De asemenea, apreciază că autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită şi în ceea ce priveşte raţiunea reglementării din cuprinsul art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală. Acest articol atenuează forţa probantă a anumitor categorii de martori în modalitatea recunoscută de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta a arătat că hotărârea de condamnare nu se poate baza în exclusivitate pe depoziţiile martorilor anonimi pentru că s-ar încălca prevederile art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, spre exemplu, aceştia sunt audiaţi în condiţii speciale, neputându-li-se adresa anumite întrebări. Aşa fiind, depoziţia acestor martori anonimi trebuie să aibă o forţă probantă redusă tocmai din cauza limitării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţie. 9. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că limitările anterior subliniate nu subzistă şi în cazul depoziţiilor denunţătorilor. Aceştia vor fi audiaţi ca martori în condiţiile prevăzute de lege, aplicabile audierii oricărui martor, identitatea sa fiind cunoscută. Prin urmare, în cazul unui denunţător nu există situaţia care a stat la baza aprecierilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a hotărârii acesteia de a limita forţa probantă a declaraţiilor martorilor a căror identitate nu este cunoscută. Apreciază că, în ceea ce priveşte investigatorii şi colaboratorii, aceştia pot fi cu identitate protejată sau cu identitate reală. În această ultimă situaţie, reprezentantul Ministerului Public apreciază că raţiunea legiuitorului pentru atenuarea forţei probante a declaraţiilor acestora este că aceştia acţionează ca agenţi ai statului. Or, nici această raţiune nu se regăseşte în cazul unui denunţător. Astfel, premisele de la care se pleacă sunt greşite, denunţătorul nefiind condiţionat în vreun fel, el fiind răspunzător, în aceleaşi condiţii ca martorii obişnuiţi, pentru declaraţiile mincinoase. Totodată, raţiunile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 din Convenţie nu sunt incidente, denunţătorul fiind o persoană care este audiată în aceleaşi condiţii ca orice martor. 10. Judecătorul cauzei poate aprecia dacă un martor este sau nu subiectiv sau dacă acesta este condiţionat în vreun fel. Acestea sunt elemente ce ţin de aprecierea probelor de către judecătorul cauzei, nefiind o chestiune abstractă. 11. În ceea ce priveşte categoria colaboratorilor, arată că aceştia sunt definiţi la art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală prin trimiterea la alin. (1) al aceluiaşi articol care reglementează folosirea investigatorilor sub acoperire. Susţine că, deşi în anumite situaţii un martor denunţător poate deveni colaborator al organului de urmărire penală, aceasta nu este însă cazul în dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. În situaţia în care, după formularea denunţului, organul de urmărire penală foloseşte denunţătorul drept colaborator sunt în mod evident aplicabile dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul că acea declaraţie va fi valorificată ca o declaraţie a unui colaborator. 12. Susţine că o soluţie legislativă precum cea solicitată de autorul excepţiei nu există în niciunul dintre statele membre ale Consiliului Europei. De asemenea, nicio instanţă de control constituţional ce funcţionează în statele membre ale Consiliului Europei nu a pronunţat o hotărâre în sensul celor dorite de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că în Malta se reglementează expres că nu va fi admisă nicio obiecţie cu privire la competenţa unui martor pe motiv că acesta a făcut denunţul pe baza căruia a fost începută urmărirea penală. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 13. Prin Încheierea din 20 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 737/64/2016, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, excepţie ridicată de Iulian-Costin Văduvan, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că, în practică, din combinaţia dispoziţiilor Legii nr. 682/2002 s-a creat instituţia „martorului denunţător“, ca „subspecie“ a două instituţii autonome, şi anume „denunţătorul“ (reglementat de dispoziţiile art. 290 din Codul de procedură penală) şi „martorul“ (reglementat de dispoziţiile art. 114 din Codul de procedură penală). Apreciază că „martorul denunţător“ nu oferă aceleaşi garanţii de obiectivitate şi imparţialitate ca martorul obişnuit, deoarece este un martor condiţionat de o dublă subiectivitate, una derivând din statutul său de denunţător, iar cealaltă derivând din beneficiul pe care i-l acordă legea, şi anume reducerea la jumătate a limitelor prevăzute de lege pentru infracţiunile pe care le-a comis. 15. Susţine că, pe de o parte, persoana care formulează un denunţ penal cu rea-credinţă este pasibilă de angajarea răspunderii penale atât pentru comiterea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, cât şi pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, iar, pe de altă parte, „martorul denunţător“ este o persoană profund interesată de obţinerea beneficiului reducerii de pedeapsă. Apreciază că aceste două elemente dublate de presiunea exercitată de procuror determină lipsa de obiectivitate şi bună-credinţă a „martorului denunţător“. 16. Arată că, în practică, deşi „martorul denunţător“ şi-a reconsiderat declaraţiile date anterior, instanţele judecătoreşti au valorizat primele declaraţii ale acestuia, aceste declaraţii fiind considerate suficiente pentru înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie. Apreciază că, în acest mod, se ajunge ca soluţia de condamnare să se întemeieze „în mod exclusiv sau determinant“ pe declaraţiile „martorului denunţător“, cu afectarea principiilor procesului echitabil şi prezumţiei de nevinovăţie. Totodată, este încălcat principiul egalităţii de arme între acuzare şi apărare. 17. Dacă legiuitorul a limitat de o manieră absolută libertatea judecătorului de apreciere a probatoriului în ipotezele altor martori, potenţial subiectivi, ca o măsură eficientă de contrabalansare şi de menţinere a echilibrului între diferitele principii fundamentale, care guvernează procesul penal, aceeaşi măsură trebuie reglementată şi cu privire la „martorul denunţător“. Or, nereglementarea de către legiuitor în acest sens determină încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11), art. 24 alin. (1) şi art. 53. 18. În completarea criticilor de neconstituţionalitate, autorul excepţiei susţine că prin art. 148 din Codul de procedură penală este permisă folosirea de către organul de urmărire penală a investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor, în scopul obţinerii de probe în procesul penal. Arată că noţiunea de „colaborator“ nu este definită de nicio dispoziţie de drept material sau procedural. Ca atare, apreciază că neavând un sens tehnic, autonom, dat de normele incidente, sensul noţiunii de „colaborator“ este cel colocvial, specific vorbirii curente. Prin urmare, solicită Curţii să constate că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai dacă prin „colaborator“ se înţelege inclusiv „martorul denunţător“. 19. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală arată că este opţiunea legiuitorului să nu includă declaraţiile „martorului denunţător“ între cele în privinţa cărora trebuie să existe rezerve de libertate de apreciere (cum este cazul investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi). Denunţătorul are calitatea de martor în procesul penal, iar, potrivit art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002, martorul este persoana care se află, printre altele, în situaţia de a avea calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, într-un proces penal şi prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni. Acesta este audiat în faţa instanţei de judecată în condiţii de contradictorialitate, iar instanţa va pronunţa o hotărâre doar dacă declaraţia acestuia se coroborează cu restul materialului probator. Deşi este adevărat că persoana respectivă poate fi interesată de aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, un anume interes se poate regăsi şi în ceea ce priveşte persoana vătămată sau partea civilă din cauză. Cu toate acestea, declaraţiile acestora nu pot fi înlăturate, acestea constituind, potrivit art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, mijloace de probă ce vor fi evaluate şi valorificate doar în măsura în care se coroborează cu restul materialului probator de la dosar. 20. Pe de altă parte, instanţa judecătorească apreciază că neincluderea declaraţiilor „martorului denunţător“ între cele la care face referire art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală are în vedere tocmai împrejurarea că, pentru a beneficia de calitatea de martor prevăzută de art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002, acesta trebuie să furnizeze informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni. Aşadar, caracterul determinant al informaţiilor furnizate de acest martor încă din cursul urmăririi penale în vederea aflării adevărului cu privire la infracţiuni grave a determinat legiuitorul să excludă declaraţia sa dintre cele ale persoanelor menţionate la art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală. 21. Cu toate acestea, având în vedere dispoziţiile art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, este evident că instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze în care se ridică o astfel de problemă are obligaţia de a evalua toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi readministrate în instanţă şi să pronunţe o hotărâre de condamnare doar atunci când o astfel de declaraţie se coroborează cu alte probe de la dosar, iar instanţa şi-a format convingerea pe baza evaluării şi administrării tuturor probelor de la dosar că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. 22. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportat la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor. Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014. Dispoziţiile criticate au următorul cuprins: - Art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală: „Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.“; – Art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002: "În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles: a) martorul este persoana care se află în una dintre următoarele situaţii: 1. are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, şi prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni." – Art. 19 din Legea nr. 682/2002: „Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.“ 26. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) potrivit căruia România este stat de drept, art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 alin. (1) potrivit căruia dreptul la apărare este garantat şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, potrivit rechizitoriului întocmit în cauză, la data de 16 mai 2016, respectiv 11 iulie 2016 au fost înregistrate două denunţuri prin care se sesizau anumite fapte comise de autorul excepţiei, în concret săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi trafic de influenţă. Cu referire la cei doi denunţători, prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus „clasarea în ceea ce priveşte comiterea infracţiunilor de dare de mită/cumpărare de influenţă, prevăzute de art. 290 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, art. 292 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, pentru care a fost începută urmărirea penală in rem, întrucât există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege şi anume denunţarea faptei mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la aceasta“. 28. Totodată, Curtea reţine că art. 19 din Legea nr. 682/2002 reglementează o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Or, Curtea constată, astfel cum s-a arătat anterior, că în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate au fost aplicate dispoziţiile referitoare la cauzele de nepedepsire, prevăzute de art. 290 alin. (3) şi de art. 292 alin. (2) din Codul penal. 29. Aşa fiind, Curtea reţine că dispoziţiile art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în accepţiunea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Pentru aceste motive, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor. 30. În continuare, în ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiei de martor dată de denunţător - critica ce vizează art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală -, Curtea observă că, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză“. 31. Curtea constată că noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. 32. În acest context, Curtea observă că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. 33. Curtea constată că în doctrină s-a menţionat că, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune. 34. În acest context, Curtea reţine că autorii excepţiei apreciază că dispoziţiile anterior menţionate sunt neconstituţionale din perspectiva faptului că, pe lângă declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, nu sunt menţionate şi declaraţiile denunţătorului audiat în calitate de martor. Aşa fiind, Curtea apreciază necesar a se stabili scopul instituirii dispoziţiei de lege criticate. 35. Din această perspectivă, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte investigatorii, aceştia, potrivit art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală, pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca martorii ameninţaţi. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din acelaşi act normativ, în situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. 36. De asemenea, potrivit art. 150 alin. (3) din Codul de procedură penală, activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. 37. Referitor la martorul protejat, Curtea constată că, din coroborarea art. 125-129 din Codul de procedură penală, rezultă că odată acordat statutul de martor ameninţat se dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute de dispoziţiile procesual penale. În condiţiile în care una dintre măsurile de protecţie este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d) din Codul de procedură penală, audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiţii, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă şi în cazul investigatorilor şi colaboratorilor. 38. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) din Codul de procedură penală, identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită. 39. Curtea observă că au fost exprimate opinii în sensul că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza „instrucţiei“ (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecinţelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Necesitatea protecţiei nu poate aduce atingere substanţei dreptului la apărare, astfel că, şi în aceste situaţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor. 40. Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejaţi ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluşi investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii ameninţaţi, martorii vulnerabili, dar şi persoana vătămată şi partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie similare martorilor ameninţaţi. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată şi partea civilă protejată se află în aceeaşi situaţie faptică şi au acelaşi regim juridic ca cel al martorilor protejaţi, prin urmare, şi efectele declaraţiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât şi martorii protejaţi (în sens larg) sunt supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel pot fi influenţaţi în declaraţii, fie pentru că unii sunt agenţi executivi ai statului, fie că alţii au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obţine o remuneraţie sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau de renunţare la urmărirea penală etc.) în a acţiona conform dorinţei organului judiciar sau sunt îndatoraţi moral de efortul de protejare a lor şi reacţionează în consecinţă etc. Deşi utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum şi având în vedere condiţiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilităţile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declaraţiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat. 41. Curtea apreciază că, într-adevăr, sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziţie legală având în vedere cele enunţate anterior (paragraful 40), ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta, deoarece existenţa unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor şi martorilor protejaţi (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existenţa anumitor interese ale colaboratorului, ale persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoaşterea sau necunoaşterea de către inculpat a identităţii acestor persoane. 42. De altfel, prin comparaţie, Curtea observă că în art. 75 din Codul de procedură penală din 1968, legiuitorul reglementase expres că „Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză“. Iar, referitor la acest aspect, Curtea Constituţională constatase că rezerva manifestată de legiuitor în ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului este justificată din punct de vedere psihologic prin poziţia procesuală a acestuia în proces, după cum este justificată în cazul declaraţiilor părţii civile, ale părţii vătămate şi ale părţii responsabile civilmente, faţă de care se manifestă aceeaşi rezervă (Decizia nr. 151 din 23 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 8 iulie 2002). 43. Astfel, dacă opţiunea legiuitorului s-ar fi întemeiat pe aceste elemente, ar fi însemnat că declaraţiile persoanelor anterior menţionate ar fi trebuit să aibă o forţă probantă mai scăzută decât alte mijloace de probă indiferent de acordarea calităţii de martor protejat (în sens larg) şi indiferent de cunoaşterea identităţii investigatorilor sau colaboratorilor. 44. Totodată, Curtea observă că instanţa de contencios european a acordat o atenţie deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi instanţa europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identităţii sau prin includerea în programe speciale de protecţie şi care au dat declaraţii cu privire la faptele de care este acuzată o persoană şi a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noţiuni sunt incluşi şi agenţii infiltraţi care sunt reprezentanţi ai organelor de anchetă şi care, prin activitatea desfăşurată sub protecţia anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declaraţiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile convenţiei. Însă, dacă se menţine anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăţi deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Probele obţinute de la martori în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenţia europeană trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, paragrafele 43-46). 45. Aşa fiind, Curtea apreciază, luând în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. 46. Or, din perspectiva denunţătorului, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt pe deplin aplicabile. 47. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. 48. În acest din urmă caz, Curtea distinge două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. 49. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. 50. În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă, s-a precizat că, fiind interesaţi în proces, aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. 51. Or, astfel cum s-a arătat, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori. 52. De asemenea, Curtea constată că în majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziţie legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei denunţătorului dată în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească. În acest sens, Norvegia, Moldova, Cehia, Croaţia, Letonia, Polonia, Macedonia. Totodată, Curtea constată că ţări precum Croaţia şi Macedonia au în propria legislaţie dispoziţii similare celei din art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală din România, după cum urmează: în temeiul articolului 298 din Codul de procedură penală, hotărârea de condamnare a inculpatului nu se poate baza exclusiv pe mărturia martorului protejat (Croaţia); articolul 231 din Legea privind procedura penală prevede că hotărârea nu se poate baza numai pe declaraţia martorului protejat a cărui identitate a fost ascunsă (Macedonia). 53. În concluzie, având în vedere cele anterior expuse, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală este neîntemeiată în raport cu criticile formulate. 54. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, excepţie ridicată de Iulian-Costin Văduvan în Dosarul nr. 737/64/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
