Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.442/1/2022
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela │Înaltei Curţi de Casaţie│
│Elena Bogasiu│şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentina │- preşedintele delegat │
│Vrabie │al Secţiei a II-a civile│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia I │
│Mitea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I │
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia I │
│Hortolomei │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I │
│Cristescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mari Ilie │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│George Bogdan│- judecător la Secţia a │
│Florescu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a │
│Poliţeanu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina Oana │- judecător la Secţia a │
│Surdu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Dorin │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia a │
│Sandu-Necula │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Horaţiu │- judecător la Secţia de│
│Pătraşcu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Doina Vişan │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Ionel Barbă │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Vasile Bîcu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen Maria │- judecător la Secţia de│
│Ilie │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
└─────────────┴────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.442/1/2022, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.278/110/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; nu au fost formulate puncte de vedere la raport de către părţi. 6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Curtea de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 24 mai 2022, în Dosarul nr. 2.278/110/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă dispoziţiile care reglementează cazul de suspendare a prescripţiei prevăzut de art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi de art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României se încadrează în ipoteza legală de suspendare a cursului prescripţiei executării silite prevăzute de art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. II. Dispoziţiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile 8. Art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 (Decretul nr. 195/2020): "ART. 41 Prescripţiile şi termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă instituite potrivit prezentului decret, dispoziţiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile." 9. Art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020 (Decretul nr. 240/2020): "ART. 62 Prescripţiile, uzucapiunile şi termenele de decădere de orice fel, altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. (12), nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă, dispoziţiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile." 10. Art. 708 din Codul de procedură civilă: "ART. 708 (1) Cursul prescripţiei se suspendă: 1. în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine obligarea pârâtului; 2. pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent; 3. cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire; 4. în alte cazuri prevăzute de lege. (2) După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. (3) Prescripţia nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului urmăritor." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept 11. În Dosarul nr. 2.278/110/2021, Curtea de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este învestită cu soluţionarea apelului declarat de societatea creditoare, prin lichidator judiciar, împotriva Sentinţei nr. 474 din 28 octombrie 2021 a Tribunalului Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei societăţii debitoare. 12. Judecătorul-sindic a reţinut că societatea creditoare invocă titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 12 din 10 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 6.372/110/2009*/a3*, rămasă definitivă prin Decizia nr. 4.716 din 17 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. 13. Această sentinţă civilă a fost pusă în executare la data de 17 decembrie 2015, fiind efectuate acte de executare silită prin înfiinţarea popririlor de către executorul judecătoresc până la 14 mai 2018, moment de la care nu au mai fost îndeplinite alte acte de executare silită. 14. Având în vedere că cererea de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitoarei a fost depusă la 14 iulie 2021, deşi ultimul act de executare fusese îndeplinit la data de 14 mai 2018, s-a apreciat că nu se mai poate vorbi despre o creanţă certă, care să confere îndreptăţire creditorului să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, context în care contestaţia debitoarei a fost admisă, cu consecinţa respingerii cererii introductive. 15. Împotriva acestei hotărâri creditoarea a declarat apel susţinând, în esenţă, că poprirea are caracter continuu, nefiind necesară înnoirea periodică a acesteia de către executorul judecătoresc, astfel că popririle înfiinţate în anul 2018, nefiind ridicate, au continuat să producă efecte, inclusiv cel întreruptiv de prescripţie. Apelanta a mai susţinut că în cauză este incident cazul de suspendare a cursului prescripţiei prevăzut de art. 708 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, întrucât debitoarea şi-a sustras bunurile de la urmărire, aspect dovedit prin corelarea situaţiilor financiare ale acesteia cu procesul-verbal de constatare a insolvabilităţii întocmit de executorul judecătoresc la 8 iulie 2021. A conchis în sensul că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă ce face obiectul unui dosar de executare silită aflat în derulare la data formulării cererii de deschidere a procedurii concursuale împotriva debitoarei, iar aceasta din urmă nu a uzat de calea contestaţiei la executare. 16. În apel, instanţa a pus în discuţia părţilor efectele dispoziţiilor art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi ale art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 referitoare la suspendarea termenelor de prescripţie pe toată durata stării de urgenţă instituite pe teritoriul României. 17. La data de 12 aprilie 2022, intimata-debitoare a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "A) Dacă suspendarea prescripţiei aşa cum este prevăzută de art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, se aplică şi unei cauze de executare silită, având în vedere dispoziţiile privitoare la executarea silită prevăzute de art. 42 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi art. 63 alin. (9) din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, care continuă în cazurile în care este posibilă respectarea regulilor de disciplină sanitară, inclusiv prin transmiterea actelor de procedură în format electronic şi care nu implică deplasări în teren, precum şi în raport cu dispoziţiile art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, având în vedere că prevederea din decret nu are forţă de lege?B) Dacă, având în vedere restricţiile şi limitările dispuse prin Decretul nr. 195/2020 şi Decretul nr. 240/2020, se poate interpreta şi reţine că starea de urgenţă a reprezentat un caz de forţă majoră care să fi intervenit în ultimele 6 luni drept condiţie a suspendării prescripţiei prevăzute de art. 2.532 pct. 9 din Codul civil?" IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii 18. Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 19. Astfel, s-a reţinut că problemele de drept sunt ridicate în faţa curţii de apel învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, că aceste chestiuni sunt noi (intervenite după intrarea în vigoare a decretelor nr. 195/2020 şi nr. 240/2020), că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat până în prezent asupra respectivelor aspecte, iar acestea nu fac obiectul unui recurs în interesul legii. 20. În ceea ce priveşte condiţia ca lămurirea chestiunii de drept să influenţeze soluţionarea pe fond a cauzei s-a constatat că această cerinţă este îndeplinită doar parţial, în legătură cu prima întrebare, pe când dezlegarea ce s-ar putea da celei de-a doua întrebări din cererea formulată de intimata-debitoare nu are aplicabilitate în cauza de faţă. 21. În concret, s-a arătat că art. 2.532 din Codul civil reglementează cazurile generale de suspendare a prescripţiei, însă cu referire la prescripţia aferentă dreptului material la acţiune. În speţă, problema litigioasă vizează suspendarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, cazurile de suspendare fiind prevăzute de art. 708 din Codul de procedură civilă. S-a subliniat că apelanta-creditoare deţine un titlu executoriu împotriva intimatei-debitoare, şi anume Sentinţa civilă nr. 12 din 10 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bacău, în discuţie fiind posibilitatea de a mai putea obţine executarea silită a acestui titlu. 22. Într-adevăr, cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine obligarea pârâtului reprezintă şi cazuri de suspendare a termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, după cum arată art. 708 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, însă acest caz de suspendare nu a fost invocat nici de către apelanta-creditoare, nici de către instanţă din oficiu. Prin urmare, orice dezlegare dată de instanţa supremă celei de-a doua chestiuni ridicate de intimata-debitoare nu ar modifica soluţia ce s-ar impune în cauză. 23. Soluţionarea pe fond a litigiului poate fi însă influenţată de lămurirea primei chestiuni de drept, şi anume aceea dacă dispoziţiile care reglementează cazul de suspendare a prescripţiei prevăzut de art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi de art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 se încadrează în ipoteza legală de suspendare a cursului prescripţiei executării silite prevăzute de art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 24. Ceea ce interesează în concret în cauza de faţă este dacă sintagma „alte cazuri prevăzute de lege“ folosită de art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă înglobează şi cazurile de suspendare prevăzute prin decret prezidenţial. Cu alte cuvinte, se impune a se lămuri dacă termenul de „lege“ trebuie înţeles în sens strict sau trebuie înţeles în sens mai larg, acela de act normativ. 25. Problema aparentei contradicţii dintre dispoziţiile art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi ale art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, pe de o parte, şi dispoziţiile art. 42 alin. (5) din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi ale art. 63 alin. (9) din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, pe de altă parte, invocată de intimata-debitoare, nu are legătură cu soluţionarea apelului, deoarece apelanta-creditoare nu a susţinut imposibilitatea efectuării de acte de executare silită pe perioada stării de urgenţă, ci şi-a întemeiat cererea pe teza efectului continuu al popririi. 26. De altfel, posibilitatea de a efectua acte de executare silită cu respectarea regulilor de disciplină sanitară are o componentă subiectivă şi, evident, trebuie nuanţată şi probată de la caz la caz. Alegerea executorului judecătoresc de a nu efectua acte de executare în perioada stării de urgenţă, apreciind că nu este posibilă ocrotirea dreptului participanţilor la viaţă şi la integritate fizică, nu poate conduce la sancţionarea creditorului (prin curgerea prescripţiei) pentru o aşa-zisă pasivitate. 27. Prin urmare, instanţa de trimitere a admis în parte cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, reformulând, a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile care reglementează cazul de suspendare a prescripţiei prevăzut de art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi de art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 se încadrează în ipoteza legală de suspendare a cursului prescripţiei executării silite prevăzută de art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă“, respingând punctul al doilea din cererea de sesizare formulată de intimata-debitoare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 28. Intimata-debitoare a susţinut că decretele de instituire şi de prelungire a stării de urgenţă pe teritoriul României nu se încadrează în noţiunea de dispoziţie legală, drept cauză de suspendare a prescripţiei civile. A arătat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, decretele Preşedintelui României au fost calificate drept acte administrative cu caracter normativ, cu forţă juridică inferioară legii, care nu pot să deroge, să se substituie ori să adauge la lege. 29. Apelanta-creditoare nu a formulat un punct de vedere asupra acestei chestiuni de drept. 30. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 31. Opinia instanţei de trimitere este că decretul reprezintă un act administrativ emis de o autoritate publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. 32. Decretele nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 au fost emise în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, ce a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările şi completările ulterioare. 33. Măsurile luate prin decretele Preşedintelui României sunt, prin urmare, măsuri prevăzute de lege, prin decret fiind stabilite în concret măsurile necesare, limitele acestora şi condiţiile de aplicare într-o situaţie determinată şi temporară. 34. Aşa fiind, dispoziţiile care reglementează cazul de suspendare a prescripţiei prevăzut de art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi de art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 se încadrează în ipoteza legală de suspendare a cursului prescripţiei executării silite prevăzute de art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale 35. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel Bucureşti, Cluj, Iaşi, Oradea, Piteşti şi Ploieşti au identificat la nivelul instanţelor arondate practică judiciară relevantă însoţită de puncte de vedere teoretice. Curţile de apel Bacău, Braşov, Craiova, Galaţi şi Suceava, neidentificând practică judiciară în materia analizată, au formulat şi transmis doar puncte de vedere teoretice exprimate de judecători. Curţile de apel Timişoara, Ploieşti, Constanţa şi Alba Iulia au comunicat faptul că nu au identificat practică judiciară şi nu au transmis nici puncte de vedere teoretice. 36. Din răspunsurile primite s-au conturat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 37. Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că dispoziţiile care reglementează cazul de suspendare a prescripţiei prevăzut de art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi de art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 se încadrează în ipoteza legală de suspendare a cursului prescripţiei executării silite prevăzute de art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 38. S-a argumentat că este aplicabil cazul special de suspendare a cursului prescripţiei extinctive atât în privinţa dreptului material la acţiune, cât şi în privinţa dreptului de a cere executarea silită. O atare concluzie rezultă din împrejurarea că textele indicate fac referire la „prescripţii“, fără a limita sensul acestei noţiuni la exercitarea dreptului subiectiv civil sau la executarea silită a acestuia. Prin folosirea formulei de plural a noţiunii şi fără indicarea vreunei alte limitări rezultă că ipoteza de suspendare a cursului prescripţiei este incidentă inclusiv în privinţa prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită. 39. Din modul de redactare a art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, care face referire la alte cazuri de suspendare a prescripţiei prevăzute de lege, se desprinde concluzia că noţiunea de „lege“ a fost utilizată de legiuitor într-un sens larg, respectiv acela de act normativ care emană de la o autoritate publică, iar nu în sensul restrâns de act normativ care emană de la puterea legiuitoare, respectiv Parlamentul. Dacă ar fi dorit o atare restrângere, legiuitorul ar fi trebuit să indice în mod expres acest lucru. Prin folosirea termenului generic de „lege“ în materia dreptului procesual civil legiuitorul a avut în vedere toate prevederile cuprinse în acte normative cu caracter general, indiferent de autoritatea emitentă. 40. Decretele prezidenţiale referitoare la instituirea şi prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României au fost emise în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, ce a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999), adică în temeiul unui act normativ cu forţă juridică similară legii, reprezentând astfel acte normative cu caracter general emise de o autoritate publică. Aceste acte normative au fost justificate de contextul excepţional care nu putea fi anticipat, de o situaţie extraordinară ce impunea măsuri de excepţie, în scopul protejării interesul public general. Prin urmare, aceste decrete prezidenţiale intră în sfera noţiunii de „lege“ prevăzute la art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 41. În sensul acestei opinii au fost înaintate, cu titlu de practică judiciară, un număr de şapte hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, Tribunalul Argeş - Secţia civilă, Judecătoria Oradea - Secţia civilă, Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Buzău - Secţia I civilă şi Tribunalul Sălaj - Secţia civilă. Puncte de vedere teoretice au fost exprimate de judecătorii de la: Curtea de Apel Bucureşti - Secţiile a IV-a civilă, a V-a civilă şi a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti - Secţiile III-V civile şi judecătoriile arondate, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman - Secţia civilă, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Buzău - Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Buzău, Judecătoria Pogoanele, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă, Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă, Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă şi judecătoriile arondate, Tribunalul Bihor şi judecătoriile arondate, Tribunalul Bacău, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Bacău, Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Roman, Tribunalul Galaţi şi instanţele arondate, Judecătoria Brăila, Tribunalul Suceava - Secţia a II-a civilă, Judecătoria Suceava, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Botoşani, Judecătoria Darabani, Judecătoria Săveni, Judecătoria Braşov, Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Calafat şi Curtea de Apel Piteşti. 42. Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că dispoziţiile care reglementează cazul de suspendare a prescripţiei prevăzut de art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi de art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 nu se încadrează în ipoteza legală de suspendare a cursului prescripţiei executării silite prevăzute de art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, având în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 152 din 6 mai 2020 prin care s-a reţinut că, din perspectiva conţinutului, decretul Preşedintelui României prin care se instituie starea de urgenţă este un act administrativ cu caracter normativ, subsecvent legii, prin care se stabilesc în concret măsurile de primă urgenţă care urmează a fi luate, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu urmează a fi restrâns, astfel că, având în vedere forţa juridică inferioară legii, acesta nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conţine norme de reglementare primară. 43. Nu a fost identificată practică judiciară care să susţină această opinie, fiind exprimate doar puncte de vedere teoretice de către judecătorii din cadrul Tribunalului Giurgiu şi Tribunalului Dolj - Secţia a II-a civilă. 44. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 45. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, s-a reţinut că: „În ceea ce priveşte natura juridică a decretului emis în temeiul art. 93 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că decretul prin care Preşedintele instituie starea de urgenţă este adoptat în temeiul art. 93 alin. (1) din Constituţie, «potrivit legii» care reglementează regimul juridic al stării de urgenţă, respectiv potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999. În emiterea decretului, Preşedintele acţionează ca organ de stat, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Aşadar, potrivit dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, decretul este un act administrativ emis de o autoritate publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice“ (paragraful 86). 46. În cuprinsul aceleiaşi decizii s-a arătat, la paragraful 88 teza finală, că, „întrucât reglementează o serie de reguli general obligatorii, autorităţile statului fiind însărcinate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, iar persoanele fizice şi juridice având obligaţia de a respecta cele statuate în cuprinsul actului, rezultă că, din perspectiva conţinutului, decretul Preşedintelui este un act administrativ cu caracter normativ“. 47. În continuare, Curtea Constituţională a arătat că, având în vedere natura juridică a actului, „acesta nu poate decât să organizeze executarea, respectiv să pună în aplicare, prin raportare la situaţia de fapt existentă, dispoziţiile de reglementare primară care statuează cu privire la regimul juridic al stării de urgenţă şi, anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999. Cu alte cuvinte, decretul prin care se instituie starea de urgenţă este un act administrativ normativ, subsecvent legii, prin care se stabilesc în concret măsurile de primă urgenţă care urmează a fi luate, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu urmează a fi restrâns“ (paragraful 89). 48. Totodată, s-a reţinut la paragraful 90 din decizia menţionată că, având în vedere forţa juridică inferioară legii, decretul Preşedintelui României nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conţine norme de reglementare primară. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 49. Prin Decizia nr. 58 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1030 din 28 octombrie 2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 30.113/3/2008, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Interpretarea dispoziţiilor art. 63 alin. (12) teza întâi din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, în sensul de a şti dacă se aplică şi termenelor de perimare în curs la data instituirii/prelungirii stării de urgenţă. 50. Prin Decizia nr. 12 din 23 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 1 iulie 2022, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 29.254/94/2020, prin care s-a solicitat dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, şi Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, constituie cauze de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile art. 156 din Codul penal? X. Raportul asupra chestiunii de drept 51. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 52. Prin sesizarea formulată se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare jurisdicţională de principiu a dispoziţiilor art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020, a art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 şi a art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili „Dacă dispoziţiile care reglementează cazul de suspendare a prescripţiei prevăzut de art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi de art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 se încadrează în ipoteza legală de suspendare a cursului prescripţiei executării silite prevăzute de art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă“. 53. Cu titlu prealabil analizei fondului problemei de drept supuse dezbaterii se impune verificarea împrejurării dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, respectiv aceea de a pronunţa o decizie interpretativă de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici judiciare neunitare la nivel naţional. Această finalitate reclamă evaluarea tuturor elementelor sesizării, ceea ce presupune atât verificarea circumstanţelor care au generat-o, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare. 54. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“, iar în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor“. 55. Aşadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor pretinse pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, cerinţe extrase din normele legale citate, care pot fi enunţate astfel: - existenţa unei cauze în curs de judecată aflate în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 56. Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat acest mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, nu sunt îndeplinite cerinţele legale cumulative pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. 57. Astfel, din datele prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, legal învestit cu soluţionarea unui apel formulat împotriva unei sentinţe civile pronunţate de Tribunalul Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în materia insolvenţei, căruia îi revine competenţa de soluţionare, în ultimă instanţă, a litigiului având ca obiect „deschiderea procedurii la cererea creditorului“, faţă de prevederile art. 43 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), coroborate cu cele ale art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Hotărârea pronunţată în apel are caracter definitiv, potrivit art. 43 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 58. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind inexistenţa unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, care să vizeze problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. Se constată, totodată, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra modalităţii de interpretare a prevederilor art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020, ale art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 şi ale art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile. 59. Este, totodată, de remarcat faptul că se confirmă şi cerinţa legală a noutăţii chestiunii de drept supuse analizei. 60. Astfel, într-o jurisprudenţă dezvoltată constant, instanţa supremă a statuat în sensul că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori în ipoteza unor chestiuni noi de drept, generate de un act normativ mai vechi, în situaţia în care aplicarea unei norme vechi a devenit de actualitate şi nu există jurisprudenţă cu privire la interpretarea acesteia, sau dacă se impune clarificarea unei asemenea norme, într-un context legislativ nou, din care rezultă dificultăţi de interpretare. 61. În acelaşi timp, se apreciază că, în raport cu specificul şi finalitatea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială, cerinţa noutăţii chestiunii disputate trebuie analizată în cheia necesităţii preîntâmpinării practicii judiciare neunitare. Or, în cazul concret supus atenţiei instanţei supreme, asistăm la norme legale relativ recent intrate în fondul normativ şi la o practică judiciară despre care se poate afirma că, deşi se cristalizează într-o anumită direcţie, încă nu apare consolidată de o manieră evidentă, faţă de numărul nerelevant de hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie, în măsură să înlăture caracterul de noutate al problemei de drept. 62. În schimb, condiţia de admisibilitate vizând existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată, cerută de legiuitor, în componenta intrinsecă a acesteia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, care să prezinte un grad sporit de dificultate, nu este îndeplinită. 63. Astfel, se reţine că, deşi dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu definesc noţiunea de „chestiune de drept“, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 40 din 27 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 19 septembrie 2022). 64. Aşadar, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, se impune a sublinia că sintagma „chestiune de drept“, la care face referire art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie pusă în corelaţie cu gradul de dificultate pe care îl ridică aceasta, nefiind suficient să fie identificată, în soluţionarea unei cauze, o problemă litigioasă, chiar având caracter de noutate, dacă aceasta nu este susceptibilă, prin aspectele relevate, de a declanşa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudenţe neunitare. 65. Declanşarea, de către instanţa de trimitere, a mecanismului judiciar de unificare a practicii judiciare vizează o problemă de drept procesual, curtea de apel - învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului - apreciind că de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi ale art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, coroborate cu cele ale art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, depinde soluţionarea fondului cauzei deduse judecăţii. În concret, ceea ce interesează este împrejurarea dacă respectivele cazuri de suspendare a cursului prescripţiilor instituite prin decretele prezidenţiale se circumscriu ipotezei generale prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv dacă sintagma „alte cazuri prevăzute de lege“ din dispoziţia procesual-civilă, a cărei interpretare se solicită, înglobează şi cazurile de suspendare prevăzute de cele două decrete. 66. Împrejurarea că este vorba despre un aspect de drept procesual ce se supune analizei este irelevantă din punctul de vedere al admisibilităţii sesizării, câtă vreme, în jurisprudenţa circumscrisă acestei instituţii juridice a hotărârii prealabile, instanţa supremă a statuat, în mod constant, că obiectul sesizării îl poate reprezenta atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procesual dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina, de a influenţa soluţionarea raportului de drept dedus judecăţii (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 36 din 4 mai 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020). 67. Referitor la această condiţie, a existenţei unei veritabile chestiuni de drept, în jurisprudenţa dezvoltată constant de instanţa supremă s-a apreciat că problema de drept care necesită cu pregnanţă să fie lămurită trebuie să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, apt să justifice nevoia de interpretare realizată prin mijlocirea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 2 martie 2018; Decizia nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019; Decizia nr. 40 din 27 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 19 septembrie 2022). 68. Gradul de dificultate trebuie să fie, aşadar, susceptibil de a genera interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, ale unei norme îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultăţii drept condiţie a admisibilităţii este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanţei supreme i se solicită o dezlegare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau aceasta este chemată, în fapt, să soluţioneze, pentru cazul concret dedus judecăţii, o problemă de interpretare a unor dispoziţii legale. 69. Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme legale nu poate constitui temei pentru iniţierea mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018). 70. Se constată că problema semnalată nu constituie o chestiune de drept veritabilă, aptă să antreneze declanşarea prezentului mecanism de preîntâmpinare a unei practici judiciare neunitare. 71. În primul rând, dificultatea pretinsă de instanţa de sesizare este înlăturată de considerentele cu valoare constituţională ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, care circumscriu caracterul executoriu şi general obligatoriu al decretelor emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor mandatului constituţional, potrivit art. 100 alin. (1) din Legea fundamentală şi cadrului normativ infraconstituţional care reglementează regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă, reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999. 72. Prin această decizie, parte integrantă a ordinii constituţionale, Curtea Constituţională a statuat asupra naturii juridice a decretelor în discuţie şi a poziţiei acestora în ierarhia actelor normative care consacră materia stării de urgenţă, în sensul că, din perspectiva conţinutului, acestea au rang constituţional şi constituie acte administrative cu caracter normativ, subsecvente legii, dar emise „potrivit legii“, care reglementează regimul juridic al stării de urgenţă, respectiv al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, Preşedintele României acţionând ca organ de stat, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. 73. Decretele organizează executarea, respectiv pun în aplicare, prin raportare la situaţia de fapt existentă, dispoziţiile de reglementare primară conţinute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 care statuează cu privire la regimul juridic al stării de urgenţă şi la posibilitatea identificării unor drepturi şi obligaţii al căror exerciţiu ar putea fi restrâns. Aceste acte administrative cu caracter normativ stabilesc, în concret, măsurile de primă urgenţă luate, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu se restrânge pe perioada stării de urgenţă. Ca atare, prin actul administrativ de aplicare a legii, Preşedintele României a identificat acele măsuri de primă urgenţă, care sunt adaptate situaţiei concrete care a generat starea excepţională, confirmate ulterior de Parlament în procedura de încuviinţare a instituirii/prelungirii stării de urgenţă. 74. Cum decretele prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 au fost încuviinţate de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, şi, respectiv, Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, în conformitate cu art. 93 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile instituite de acestea se impun atât pentru autorităţile statului, însărcinate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice cărora le revine obligaţia de a respecta regulile statuate în cuprinsul lor. 75. Cu alte cuvinte, chestiunea de drept supusă atenţiei instanţei supreme nu comportă o problemă de dificultate pentru instanţa de sesizare, chemată la o aplicare efectivă, concretă a normelor obligatorii ale decretelor Preşedintelui României. 76. În al doilea rând, trebuie remarcat că, având în vedere forţa juridică inferioară legii, decretele Preşedintelui României nu pot să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu pot să conţină norme de reglementare primară. Luând în considerare că, pe de o parte, cadrul normativ circumscris prin normele cu putere de lege nu poate fi modificat sau completat prin acte infralegale, iar, pe de altă parte, că măsurile instituite în perioada stării de urgenţă/alertă, în vederea prevenirii şi combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, au fost necesare şi pentru domeniul judiciar, având drept scop protejarea drepturilor şi a intereselor legitime ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice, legiuitorul a apreciat asupra necesităţii transpunerii lor în legislaţia primară. 77. Astfel, în expunerea de motive care a fundamentat Legea nr. 120/2020 pentru completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a fost justificată necesitatea completării legislaţiei primare care reglementează cadrul general de desfăşurare a activităţii judiciare din România prin introducerea unor dispoziţii referitoare la derularea proceselor în condiţiile decretării stării de asediu sau de urgenţă. 78. În acest sens, legiuitorul a avut în vedere nevoia de a asigura cetăţenilor toate garanţiile legale că drepturile lor subiective şi procedurale nu sunt afectate de instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi a restricţiilor, inclusiv de circulaţie, pe care acestea le pot presupune. 79. Aşadar, ca o măsură de protecţie a cetăţenilor angrenaţi deja în procese judiciare sau care ar putea fi implicaţi în asemenea litigii pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, legiuitorul a apreciat necesitatea de a se stabili că declanşarea stării excepţionale va avea, ca efect imediat, neînceperea curgerii termenelor de prescripţie şi a celor procedurale, iar, în situaţia în care acestea au început să curgă la momentul declarării stării de asediu sau de urgenţă, suspendarea acestora. 80. În al treilea rând, lipsa caracterului de dificultate a chestiunii supuse atenţiei transpare şi din împrejurarea că practica judiciară a instanţelor naţionale începe a se cristaliza în sensul că ipotezele de suspendare a cursului prescripţiilor, astfel cum au fost statuate de art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 şi de art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, se încadrează în dispoziţia legală generală de suspendare a cursului prescripţiei executării silite prevăzute de art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Această direcţie jurisprudenţială se regăseşte şi în punctele de vedere teoretice conturate în cadrul colectivelor de judecători din ţară, care au exprimat opinii cvasiunanime în acest sens, fiind emisă, doar formal, o părere teoretică contrară, minoritară. 81. În al patrulea rând, instanţa supremă reaminteşte că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal ce implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară. 82. Sub acest aspect, pentru a demonstra necesitatea intervenţiei mecanismului de unificare a practicii judiciare în chestiunea supusă atenţiei, autorul sesizării trebuie să semnaleze complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, care să reclame necesitatea intervenţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 83. Această exigenţă legală a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 15 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 15 aprilie 2021). 84. Or, în acest context, se observă că instanţa de trimitere, deşi a apreciat că se impune declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020, ale art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 şi ale art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, nu a arătat, de o manieră concretă şi explicită, în ce constă dificultatea de interpretare a acestor dispoziţii legale, neafirmând şi neargumentând caracterul îndoielnic, neclar ori susceptibil de mai multe interpretări al prevederilor legale puse în discuţie în cauză. 85. De altfel, distinct de faptul că din încheierea instanţei de trimitere lipseşte orice argument referitor la ambiguitatea, neclaritatea sau plurivalenţa textelor legale a căror lămurire se solicită, se constată că titularul sesizării a pus în discuţia părţilor litigante incidenţa efectelor juridice generate de cele două decrete prezidenţiale şi nu a întâmpinat dificultăţi în interpretarea acestora, exprimându-şi, dimpotrivă, un punct de vedere clar şi concis, în acord cu jurisprudenţa în materie. 86. Aşadar, verificarea premiselor sesizării relevă faptul că aceasta nu pune în discuţie o dificultate de interpretare punctuală a normelor de drept indicate în actul de sesizare, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci urmăreşte mai degrabă o validare a opiniei exprimate. 87. Or, în absenţa identificării în conţinutul sesizării a unor texte de lege lacunare, precare ori controversate, a unor posibile sensuri contradictorii ale acestora, care să necesite interpretarea de principiu printr-o hotărâre prealabilă, demersul instanţei de trimitere nu apare a fi unul îndeajuns de caracterizat, rămânând atributul exclusiv al acesteia să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, recurgând la regulile de interpretare logico-juridică adecvate, la îndemâna judecătorului (Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022), şi făcând o aplicare efectivă, concretă a decretelor prezidenţiale. 88. În considerarea tuturor argumentelor expuse, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat, întrucât nu este îndeplinită condiţia legală referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile în legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei pendinte, care să prezinte un grad sporit de dificultate, aptă să justifice nevoia unei dezlegări de principiu prin mijlocirea instanţei supreme. 89. Ca urmare a neîndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate, nu se mai impune analizarea condiţiei de admisibilitate vizând împrejurarea ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări. 90. Faţă de cele ce precedă, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.278/110/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă dispoziţiile care reglementează cazul de suspendare a prescripţiei prevăzut de art. 41 din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi de art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României se încadrează în ipoteza legală de suspendare a cursului prescripţiei executării silite prevăzută de art. 708 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 octombrie 2022. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Repana -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
