Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (16) şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Valeriu Sorin Chivu în Dosarul nr. 2.989/256/2019 al Judecătoriei Medgidia şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.213D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, considerând că se menţine jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 326 din 9 mai 2017 şi Decizia nr. 426 din 15 iunie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 14 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.989/256/2019, Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (16) şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Valeriu Sorin Chivu într-o cauză penală având ca obiect soluţionarea unei contestaţii împotriva unei încheieri date de judecătorul de supraveghere a privării de libertate. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că textele de lege criticate, care au permis instanţei de judecată să emită citaţia cu menţiunea „nu va fi adus în faţa instanţei de judecată“, încalcă dreptul la apărare, în condiţiile în care contradictorialitatea este o condiţie esenţială pentru garantarea acestui drept. 6. Judecătoria Medgidia consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece persoana condamnată este ascultată în mod obligatoriu la locul de deţinere de către judecătorul de supraveghere, potrivit art. 56 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, aceasta reprezentând o garanţie în ceea ce priveşte beneficiile specifice tratamentului juridic corespunzător situaţiei în care se află persoana aflată în detenţie. În plus, susţinerile acesteia se regăsesc în soluţia pronunţată de judecătorul de supraveghere. Persoana condamnată are cunoştinţă de cauză, aceasta fiind judecată în şedinţă publică, cu citarea sa şi a administraţiei penitenciarului, şi, totodată, poate să depună memorii şi concluzii scrise şi îşi poate angaja un apărător, ca orice parte din proces. 7. În acelaşi timp, instanţa de judecată aminteşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia garanţiile în materie penală, ce decurg din art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare, de pildă, la egalitatea de arme, dreptul la apărare şi contradictorialitate nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor (de exemplu, Decizia din 7 mai 1990, pronunţată în Cauza Aldrian împotriva Austriei, Decizia din 22 februarie 1995, pronunţată în Cauza A.B. împotriva Elveţiei, Decizia din 13 mai 2003, pronunţată în Cauza Montcornet de Caumont împotriva Franţei etc.). 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, astfel cum a stabilit Curtea Constituţională prin Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015 sau Decizia nr. 326 din 9 mai 2017. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013. Prevederile legale criticate fac parte din titlul III - Executarea pedepselor privative de libertate şi au următoarea redactare: - Art. 39 - Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate: „(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată.“; – Art. 56 - Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate: „(12) Dispoziţiile art. 39 alin. (14)-(19) se aplică în mod corespunzător.“ 13. Prevederile constituţionale indicate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 24 alin. (1) privind garantarea dreptului la apărare, drept protejat, prin prisma art. 20 alin. (1) din Constituţie, şi de art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici asemănătoare, fiind pronunţate în acest sens Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015, Decizia nr. 326 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 2 august 2017, sau Decizia nr. 177 din 31 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 25 mai 2022, iar, cât priveşte doar prevederile art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013, ilustrative sunt Decizia nr. 107 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 mai 2020, Decizia nr. 147 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 29 iunie 2020, sau Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015. 15. Prin aceste decizii, Curtea a constatat, în esenţă, că dispoziţiile art. 39 şi 56 din Legea nr. 254/2013 se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare, deci o etapă ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală. Astfel, art. 39 din lege reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât şi cu privire la contestaţia formulată de persoana condamnată sau de administraţia penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluţionat plângerea. Totodată, art. 56 din aceeaşi lege normează atât cu privire la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, la plângerea ce poate fi formulată de către acestea împotriva măsurilor referitoare la exercitarea drepturilor reglementate prin Legea nr. 254/2013, luate de către administraţia penitenciarului, cât şi cu privire la contestaţia ce se poate formula împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost soluţionată plângerea (Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, precitată, paragraful 18). 16. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 şi 56 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel încât Curtea a reţinut că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunţat Curtea în jurisprudenţa sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, şi prin Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014 (Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, precitată, paragraful 19). 17. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. 18. Curtea a invocat, deopotrivă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 22 februarie 1995, pronunţată în Cauza A.B. împotriva Elveţiei, Decizia din 13 mai 2003, pronunţată în Cauza Montcornet de Caumont împotriva Franţei, Decizia din 23 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Decizia din 27 iunie 2006, pronunţată în Cauza Szabo împotriva Suediei, şi Decizia din 23 octombrie 2012, pronunţată în Cauza Ciok împotriva Poloniei, paragraful 33 (Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, precitată, paragraful 20). 19. Totodată, Curtea Constituţională a mai reţinut că, în procedura de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. De asemenea, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată (Decizia nr. 535 din 14 iulie 2015, precitată, paragraful 21). 20. Având în vedere că în prezenta cauză nu au intervenit elemente de noutate faţă de cele analizate prin jurisprudenţa în materie a Curţii, se impune, pentru identitate de raţiune, menţinerea aceleiaşi soluţii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pentru considerentele mai sus arătate. 21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Valeriu Sorin Chivu în Dosarul nr. 2.989/256/2019 al Judecătoriei Medgidia şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (16) şi ale art. 56 alin. (12) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Medgidia şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
