Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi ale art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Societatea Grossmann Land - S.R.L., cu sediul în judeţul Arad, în Dosarul nr. 5.799/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secţia civilă, de Societatea Coremans Zootehnia - S.R.L., cu sediul în satul Iratoşu, judeţul Arad, în Dosarul nr. 5.850/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secţia civilă, şi de Cornel Pirtea şi Maria Pirtea în Dosarul nr. 5.901/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secţia civilă şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.505D/2017, 1.506D/2017 şi 1.507D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 5 iulie 2018, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, şi în prezenţa apărătorului ales prezent pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul nr. 1.505D/2017, domnul avocat Florin Alexandru Bornea, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus conexarea dosarelor nr. 1.506D/2017 şi nr. 1.507D/2017 la Dosarul nr. 1.505D/2017, care a fost primul înregistrat, iar în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 17 iulie 2018, apoi, succesiv, pentru aceleaşi motive la data de 18 septembrie 2018 şi 25 septembrie 2018, dată la care este pronunţată prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 7 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.799/55/2015, Judecătoria Arad - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi ale art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Societatea Grossmann Land - S.R.L., cu sediul în judeţul Arad. 4. Prin Încheierea din 7 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.850/55/2015, Judecătoria Arad - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea petrolului nr. 238/2004, excepţie ridicată de Societatea Coremans Zootehnia - S.R.L., cu sediul în satul Iratoşu, judeţul Arad. 5. Prin Încheierea din 7 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.901/55/2015, Judecătoria Arad - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea petrolului nr. 238/2004, excepţie ridicată de Cornel Pirtea şi Maria Pirtea. 6. Excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate în cauze întemeiate pe dispoziţiile Legii petrolului nr. 238/2004. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 238/2004, în prealabil, în susţinerea admisibilităţii excepţiei, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia dacă excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Curtea are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei. Astfel, cu privire la fondul excepţiei, se arată faptul că art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1), ca urmare a faptului că adăugă în mod nepermis la Legea nr. 238/2004. 8. Se arată că, în considerentele Deciziei nr. 25 din 29 iunie 2015, la paragraful 36, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept menţionează faptul că „gazele de şist nu intră în categoria gazelor naturale, astfel cum acestea sunt definite de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 238/2004 şi de art. 100 pct. 48 din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare“, însă, la paragraful 37, reţine că „gazele de şist se includ în categoria petrolului“, astfel cum acesta este definit de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 238/2004, ceea ce, în opinia autorilor excepţiei, nu este nici corect din punct de vedere tehnic, nici legal, pentru că se adaugă la lege. 9. Se învederează faptul că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 238/2004 prevede că petrolul reprezintă „substanţele minerale combustibile constituite din amestecuri de hidrocarburi naturale, acumulate în scoarţa terestră şi care, în condiţii de suprafaţă, se prezintă în stare gazoasă, sub formă de gaze naturale, sau lichidă, sub formă de ţiţei şi condensat.“ Prin urmare, din această definiţie rezultă că, în accepţiunea Legii nr. 238/2004, petrolul îl reprezintă ţiţeiul, care este în formă lichidă, şi gazele naturale, care se prezintă în stare gazoasă. 10. Se susţine că, în mod absolut greşit, gazul de şist a fost asimilat petrolului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015, atât timp cât acesta nu se poate încadra nici în definiţia acestuia din lege şi nici în definiţia gazului natural, şi, prin urmare, reiese fără echivoc faptul că gazele de şist nu intră sub incidenţa Legii petrolului nr. 238/2004. Învederează faptul că definiţia gazelor naturale nu conţine modificări semnificative între Legea petrolului nr. 134/1995, abrogată, şi actuala Lege a petrolului nr. 238/2004, în vigoare, gazele de şist lipsind din enumerarea prezentă la art. 1 alin. (3). Întrucât Legea petrolului nr. 238/2004 nu a fost modificată semnificativ din anul 2004 sub acest aspect, se constată că gazele de şist nu sunt prevăzute de acest act normativ, astfel încât nu se includ în categoria „resurselor de petrol“ ce aparţin statului român, ci ele se află în proprietatea publică, dar aparţin unităţilor administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. 11. Prin urmare, în interpretarea dată art. 1 din Legea nr. 238/2004 prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a încălcat principiul cu valoare de axiomă: unde legea nu distinge, nimeni nu o poate face, nici chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că gazul de şist este reglementat de legea petrolului şi, prin urmare, formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţine statului român. 12. Cu privire la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004, se susţine faptul că această reglementare are un caracter imprecis, fiind lipsită de claritate şi previzibilitate, condiţii prevăzute de Legea nr. 24/2000, situaţie ce decurge din absenţa unei definiţii a noţiunii/sintagmei „asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implică“, prevăzută în cuprinsul acestui text de lege. Prin urmare, lipsa de claritate a textului criticat conduce la diferite interpretări, şi anume: într-o primă interpretare, se apreciază că sintagma menţionată conferă titularului dreptului de efectuare a operaţiunilor petroliere posibilitatea nu doar de a exercita un drept de trecere, ci de a efectua operaţiuni de explorare sau exploatare pe aceste terenuri, interpretare regăsită deja în numeroase hotărâri judecătoreşti. O astfel de interpretare se îndepărtează însă atât de la definiţia din cuprinsul art. 755 alin. (1) din Codul civil, care defineşte servitutea ca fiind „sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar“, cât şi de la înţelesul noţiunii de drept de trecere, prevăzut de art. 617 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu“; o a doua interpretare sistematică a prevederilor art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 238/2004 conduce la o concluzie diferită cu privire la sfera de aplicabilitate a textului de lege criticat. Astfel, denumirea capitolului II, din care fac parte art. 6 şi art. 7, este „Dobândirea folosinţei şi accesul la terenurile pe care se efectuează operaţiuni petroliere“. Din titlu rezultă că dreptul de acces este limitat la ipoteza în care titularul permisului de prospecţiune, care efectuează operaţii de explorare, are un drept de folosinţă asupra terenurilor pe care urmează să se efectueze aceste operaţiuni, având nevoie de un drept de servitute pentru a i se asigura accesul la aceste terenuri. Art. 6 reglementează modalitatea de dobândire a dreptului de folosinţă a terenurilor necesare efectuării operaţiunilor petroliere, iar art. 7 face referire la instituirea unui drept de servitute „asupra terenurilor, altele decât cele declarate de utilitate publică, necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare şi asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implică“. 13. În acest context, se susţine că, din interpretarea sistematică a tuturor textelor legale din capitolul II, se ajunge la concluzia că acest drept de servitute se referă la accesul în perimetrele de explorare, iar nu la efectuarea unor lucrări de explorare pe terenurile care fac obiectul unui drept de servitute. Orice limitare a dreptului de proprietate trebuie prevăzută expres şi neechivoc de către legiuitor, iar în situaţia unei reglementări care nu are o suficientă claritate, interpretarea textului legal trebuie făcută în favoarea proprietarului. 14. Se arată că textul art. 7 alin. (1) din Legea nr.238/2004 este lipsit de claritate şi previzibilitate, folosind o formulă vagă, şi anume „asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implică“, care nu este definită niciunde în corpul legii şi care nu permite unei persoane interesate, chiar apelând la o consiliere de specialitate, să evalueze în mod clar limitele afectării dreptului său de proprietate. 15. Prevederile Legii nr. 238/2004 disting între modalităţile prin care se obţine dreptul de folosinţă asupra terenurilor necesare efectuării tuturor operaţiunilor petroliere şi dreptul de servitute legală asupra terenurilor necesare accesului în perimetrul de explorare. Apreciază, astfel, că legiuitorul a avut în vedere faptul că, pentru a asigura accesul la terenurile aflate în perimetrul de explorare/exploatare, se instituie în favoarea titularului de acord petrolier o servitute legală asupra terenurilor învecinate cu cele din perimetrul de explorare/exploatare. 16. Sintagma „şi asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implică“ din cuprinsul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004 permite însă o extindere neprecisă a dreptului de servitute legală, aducând atingere dreptului de proprietate asupra terenurilor, atât în interiorul, cât şi din exteriorul perimetrului de explorare/exploatare. 17. Judecătoria Arad - Secţia civilă, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.505D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, iar prevederile de lege criticate nu contravin niciunei norme constituţionale. 18. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 19. Avocatul Poporului, în dosarele nr. 1.506D/2017 şi 1.507D/2017, consideră că prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004 sunt constituţionale şi nu contravin niciuneia dintre dispoziţiile invocate din Legea fundamentală. Apreciază, totodată, că acestea nu sunt lipsite de claritate, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele instituite de Constituţie în acest sens, fiind suficient de precise pentru a observa că norma legală criticată instituie un drept de servitute în favoarea societăţilor comerciale titulare ale operaţiunilor petroliere. Aşadar, faptul că sintagma „activităţi pe care acestea le implică“ ar fi susceptibilă de două interpretări din partea instanţelor judecătoreşti nu determină în mod obligatoriu neconstituţionalitatea normei criticate. Sub acest aspect, precizează că interpretarea şi aplicare unitară a legii reprezintă o competenţă specifică ce revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se realizează pe calea recursului în interesul legii. 20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 21. În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, în vederea clarificării anumitor aspecte relevante în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţei de contencios constituţional, Curtea a solicitat informaţii Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale şi Universităţii de Petrol-Gaze din Ploieşti. 22. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.138 din 28 iunie 2018, Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti, a transmis răspunsul formulat de un colectiv de cadre didactice de specialitate, autorizaţi de Agenţia pentru Resurse Minerale Bucureşti, precizându-se următoarele: gazul de şist este gazul natural care se găseşte în formaţiunile des întâlnite şi cunoscute drept argile şi argilite (acestea se caracterizează prin permeabilitate scăzută, gazul captat în spaţii micronice fiind greu eliberat din roca gazdă pentru a fi exploatat; în timpul formării, aceste sedimente au înglobat o mare cantitate de substanţă organică, iar în timp, fiind supuse unor temperaturi şi presiuni mari, prin îngropare, materia organică a fost transformată în hidrocarburi); gazele de şist, în mod evident, sunt gaze naturale, singura diferenţă fiind faptul că acestea sunt cantonate în roci foarte fine, necesitând o tehnologie de exploatare mai complexă, în timp ce zăcămintele convenţionale de gaze reprezintă acumulări exploatabile de gaze naturale acumulate în roci cu porozităţi şi permeabilităţi mari, astfel că pot circula liber şi curg în gaura de sondă, iar prin echipamentul de adâncime al sondei ajung la suprafaţă. De asemenea, compoziţia gazelor de şist nu diferă de cea a gazelor naturale tipice, dar variază de la o formaţiune la alta; în accepţiunea Legii nr. 238/2004, „Petrolul reprezintă substanţele minerale combustibile constituite din amestecuri de hidrocarburi naturale, acumulate în scoarţa terestră şi care, în condiţii de suprafaţă, se prezintă în stare gazoasă, sub formă de gaze naturale, sau lichidă, sub formă de ţiţei şi condensat“. Ţinând cont de originea naturală a gazelor de şist, precum şi de compoziţia acestora, gazele de şist se încadrează în categoria Petrol. Prin urmare, fiind un tip de gaze naturale, gazelor de şist (gaze neconvenţionale) le sunt aplicabile reglementările din Legea petrolului nr. 238/2004, termenul de neconvenţional referindu-se, în principal, la modelul de zăcământ şi tehnologia de exploatare, şi nu la natura acumulării de substanţă utilă care are origine naturală. 23. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.169 din 29 iunie 2018, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a comunicat următoarele informaţii: gazele de şist sunt gaze naturale conţinute în formaţiuni sedimentare cu porozităţi şi permeabilităţi reduse, cu un conţinut de carbon organic de cel puţin 5%, iar pentru producerea acestor tipuri de gaze se aplică tehnologii complexe de exploatare (operaţiunea de fisurare hidraulică); gazele de şist sunt gaze naturale, cu conţinut similar cu gazele naturale din zăcămintele clasice, resursele de gaze de şist putând fi încadrate în categoria resurselor de hidrocarburi; în prezent, în România, datorită faptului că acest tip de gaze nu este cunoscut şi, implicit, exploatat, nu sunt reglementări pentru calculul resurselor de gaze de şist. Ca atare, nu există o reglementare legală referitoare la aceste tipuri de resurse neconvenţionale. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie. 25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iunie 2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi ale art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege. Prevederile criticate au următorul cuprins: - Art. 1: "(1) Resursele de petrol situate în subsolul ţării şi al platoului continental românesc al Mării Negre, delimitat conform principiilor dreptului internaţional şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român.(2) Petrolul reprezintă substanţele minerale combustibile constituite din amestecuri de hidrocarburi naturale, acumulate în scoarţa terestră şi care, în condiţii de suprafaţă, se prezintă în stare gazoasă, sub formă de gaze naturale, sau lichidă, sub formă de ţiţei şi condensat.(3) Gazele naturale cuprind gazele libere din zăcăminte de gaz metan, gazele dizolvate în ţiţei, cele din capul de gaze asociat zăcămintelor de ţiţei, precum şi gazele rezultate din extracţia amestecurilor de gaz condensat." – Art. 7 alin. (1): „Asupra terenurilor, altele decât cele declarate de utilitate publică, necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare şi asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implică, altele decât cele declarate de utilitate publică, se instituie, în favoarea titularului, un drept de servitute legală.“ 26. Prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la interpretarea art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004 privind gazele de şist s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi s-a stabilit că „Dispoziţiile art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că gazele de şist se includ în categoria resurselor de petrol ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român.“ 27. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei puterilor în stat, art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii, art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 44 alin. (1) şi (2), referitor la dreptul de proprietate privată, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi art. 136 alin. (5) potrivit căruia „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice“. De asemenea, sunt menţionate prevederile art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 1 cu privire la protecţia proprietăţii din primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 10 referitor la dreptul oricărei persoane, în deplină egalitate, a de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004, Curtea observă că autorii excepţiei susţin, în esenţă, că datorită modului în care, prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la interpretarea art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004 privind gazele de şist, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept a interpretat art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004 în sensul că „gazele de şist se includ în categoria resurselor de petrol ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român“, au fost încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi cele ale art. 61 alin. (1), instanţa supremă adăugând în mod nepermis la lege, având în vedere că gazele de şist nu sunt reglementate de Legea nr. 238/2004. 29. Referitor la această abordare a autorilor excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la admisibilitatea criticii astfel formulate, prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, spre exemplu, Curtea a reţinut că împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel, şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) dinLegea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală. Curtea a statuat că, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are însă competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora. Aşadar, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la „interpretarea şi aplicarea unitară a legii“ şi numai cu privire la realizarea acestor operaţiuni de către „celelalte instanţe judecătoreşti“. Curtea Constituţională decide asupra constituţionalităţii legilor, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare şi aplicare a conţinutului normelor juridice. 30. În decizia precitată, Curtea a statuat că toate aceste considerente de principiu sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a unui text de lege interpretat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Curtea Constituţională având competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei asupra textului de lege în interpretarea dată de instanţa supremă. Totodată, Curtea a reţinut că pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti. 31. Din analiza prevederilor legale în materie, Curtea constată că reiese cu evidenţă faptul că gazul de şist aparţine surselor neconvenţionale de gaze naturale, fiind un gaz natural produs din şisturi. În ceea ce priveşte procesul de exploatare a gazului de şist, acesta este precedat de acţiuni de prospectare a potenţialului perimetrelor şi de construirea infrastructurii necesare, inclusiv a site-ului de puţuri de forare şi a rezervoarelor pentru tratarea apelor reziduale, iar metoda prin care acest tip de gaz poate fi adus la suprafaţă şi captat în instalaţii se numeşte „fracturare hidraulică“ sau „fisurare hidraulică“. 32. Faţă de prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 238/2004 şi în raport cu definiţia gazelor de şist, respectiv aceea de „formaţiuni de hidrocarburi, care sunt dispersate în sol şi care necesită metode neconvenţionale pentru extragere“ sau „un amestec de hidrocarburi naturale acumulate în scoarţa terestră sub formă de gaz care, în condiţii de suprafaţă, se prezintă în stare gazoasă“, Curtea reţine că gazele de şist reprezintă gaze naturale care, chiar dacă nu sunt expres enumerate de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 238/2004, fac parte din categoria petrolului, astfel cum acesta este definit în Legea nr. 238/2004. 33. Ca atare, gazele de şist se includ în categoria „resurselor de petrol“ ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român, astfel cum este statuat şi prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, concluzie la care s-a ajuns folosind metoda interpretativă, respectiv prin interpretarea logică, raţională şi teleologică a normelor de drept, constatând că prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 238/2004, a căror soluţie legislativă se regăseşte şi în art. 100 pct. 48 din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, nu au o veritabilă existenţă de sine stătătoare, acestea trebuind privite şi analizate prin corelaţie cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 238/2004, care stabilesc domeniul de reglementare al actului normativ, respectiv petrolul, care reprezintă „substanţele minerale combustibile constituite din amestecuri de hidrocarburi naturale, acumulate în scoarţa terestră şi care, în condiţii de suprafaţă, se prezintă în stare gazoasă, sub formă de gaze naturale, sau lichidă, sub formă de ţiţei şi condensat“. 34. În acest context, Curtea constată că dispoziţiile art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se circumscriu prevederilor art. 1 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 126 alin. (3) din Constituţie. 35. Referitor la criticile potrivit cărora prevederile art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004 nu îndeplinesc condiţiile de claritate şi previzibilitate, în jurisprudenţa sa, Curtea a reiterat cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv faptul că o normă este previzibilă atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55). Totodată, a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. Prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (a se vedea şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68). Aceeaşi instanţă europeană a mai reţinut că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. 36. Aplicând considerentele de principiu mai sus enunţate, precum şi cele reţinute de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa cu privire la aspectele legate de calitatea legii la dispoziţiile criticate, Curtea observă că acestea nu sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie. 37. Totodată, Curtea reiterează jurisprudenţa sa, respectiv faptul că trebuie avută în vedere şi funcţia decizională acordată instanţelor, care serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 725 din 5 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 13 august 2012). 38. Prin urmare, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate formulată din perspectiva interpretării conferite prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 25 din 29 iunie 2015, referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la interpretarea art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004 privind gazele de şist, este neîntemeiată. 39. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 din Legea petrolului nr. 238/2004, Curtea constată că au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind Decizia nr. 160 din 22 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 17 mai 2005, şi Decizia nr. 543 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 14 august 2007, prin care a constatat că reglementarea criticată este constituţională şi a statuat, în esenţă, că art. 7 din Legea petrolului nr. 238/2004 instituie un drept de servitute legală asupra terenurilor, altele decât cele declarate de utilitate publică, necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare în favoarea titularului acestor operaţiuni. S-a subliniat, totodată, că prevederile criticate din Legea nr. 238/2004, instituind un drept de servitute în favoarea societăţilor comerciale titulare ale operaţiunilor petroliere, sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora „Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege“, dar şi cu cele ale art. 44 alin. (5), care prevăd că: „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.“ 40. Distinct de cele statuate prin deciziile precitate, Curtea reţine că, în esenţă, autorii excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că sintagma „şi asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implică“ din cuprinsul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004 este neconstituţională, fiind lipsită de claritate, ceea ce permite o extindere imprecisă a dreptului de servitute legală, aducând, astfel, atingere dreptului de proprietate asupra terenurilor, atât în interiorul, cât şi din exteriorul perimetrului de explorare/exploatare. 41. În acest context, Curtea reţine faptul că servituţile legale pot fi clasificate în servituţi generale, stabilite de Codul civil, majoritatea acestora fiind de utilitate privată, şi servituţi speciale, stabilite prin Codul civil şi alte legi, care sunt de utilitate publică/privată. Astfel, servituţile speciale sunt cele create prin reglementări legale cu caracter special, fiind destinate să servească atât unui interes privat, cât şi unui interes public. În această din urmă categorie, cu titlu exemplificativ, se regăsesc servituţile instituite de Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 16 iulie 2012, Legea apelor nr. 107/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 8 octombrie 1996, Legea minelor nr. 85/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 27 martie 2003, şi Legea petrolului nr. 238/2004 sau servituţile aeronautice, cum ar fi cele instituite de Codul aerian. De asemenea, în acelaşi sens, Curtea observă că art. 621 dinCodul civil reglementează dreptul de trecere pentru utilităţi, drept care constituie o servitute legală specială instituită pentru satisfacerea unui interes public denumită şi servitute administrativă. Această servitute legală specială nu serveşte unui interes privat generat de raporturile de vecinătate, ci unui interes public în favoarea autorităţilor publice competente sau a celor cărora li s-a acordat dreptul de a realiza asemenea reţele edilitare. 42. Din examinarea textului de lege criticat, Curtea observă că legiuitorul a statuat că asupra terenurilor, altele decât cele declarate de utilitate publică, necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare şi asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implică, altele decât cele declarate de utilitate publică, se instituie, în favoarea titularului, un drept de servitute legală. Servitutea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea petrolului nr. 238/2004, deşi nu este calificată ca fiind una de trecere, vizează calea de acces la lucrările care se efectuează, ceea ce înseamnă că textul analizat instituie, în realitate, un drept de servitute legală de trecere asupra terenurilor în vederea realizării accesului în perimetrele de explorare sau exploatare de utilitate publică. Aşa fiind, Curtea reţine că şi servitutea instituită prin art. 7 din Legea petrolului nr. 238/2004 reprezintă o servitute legală specială ce serveşte unui interes public, care se remarcă prin flexibilitatea impusă de fluctuaţiile pe care le poate prezenta interesul public căruia îi serveşte, şi apare ca o limită legală a dreptului de proprietate privată al proprietarului terenului afectat. Această servitute este o sarcină reală care serveşte doar satisfacerii unui interes public, justificându-şi existenţa numai prin raportare la utilitatea publică pentru care a fost instituită. Tocmai de aceea, poartă întotdeauna asupra unui fond aservit, însă ea nu este instituită pentru utilitatea şi uzul unui fond dominant, ci pentru satisfacerea unui interes public. Prin urmare, textul criticat instituie o sarcină de origine legală care grevează utilizarea fondurilor private şi care se caracterizează prin scopul său de interes general. 43. Beneficiarii dreptului de servitute legală instituită prin art. 7 alin. (1) din Legea petrolului nr. 238/2004 sunt titularii de acord petrolier care au dreptul de a efectua operaţiuni de explorare sau de exploatare a zăcămintelor de petrol, în perimetrele stabilite în acest scop, în condiţiile legii. 44. De asemenea, Curtea mai reţine că dreptul de servitute legală constituit în favoarea titularului de acord petrolier nu este instituit pentru satisfacerea unui interes privat, aceasta deoarece operaţiunile petroliere sunt declarate lucrări de interes şi/sau utilitate publică, iar acest drept de servitute are ca finalitate asigurarea desfăşurării în condiţii optime a acestor operaţiuni; aşadar, aceasta este o servitute care serveşte utilităţii publice, urmărind satisfacerea unui interes public. Conform alin. (4) al art. 7 din Legea nr. 238/2004, servitutea legală constituită în favoarea titularului de acord petrolier se stinge odată cu încheierea operaţiunilor petroliere, având o durată egală cu aceea a interesului public pentru a cărui realizare a fost constituită. Servind un interes public, servitutea instituită în favoarea titularului de acord petrolier se modifică în funcţie de schimbările interesului respectiv şi încetează numai odată cu încetarea utilităţii publice căreia îi serveşte. În privinţa interesului public pentru a cărui satisfacere a fost instituită, acesta este facil de identificat, întrucât transpare din întreaga economie a Legii petrolului nr. 238/2004, în general, şi, în special, din textul art. 7 alin. (1): desfăşurarea în condiţii optime a operaţiunilor petroliere de explorare şi de exploatare a zăcămintelor petroliere, proprietate publică a statului român, regim care se imprimă şi lucrărilor efectuate în domeniu caracterul utilităţii publice. 45. Referitor la materia analizată în speţă, Curtea mai reţine că autoritatea competentă în materie, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.), care reprezintă interesele statului român în domeniul resurselor de petrol, în calitate de concedent, încheie cu una sau mai multe persoane juridice române sau străine un acord petrolier, în scopul acordării concesiunii petroliere, pe o perioadă determinată, prin care concesionarul dobândeşte: a) dreptul şi obligaţia de a efectua, pe risc şi cheltuială proprii, operaţiuni petroliere ce cad sub incidenţa prezentei legi, în schimbul unei redevenţe; b) dreptul de a utiliza bunurile aflate în proprietatea publică, necesare realizării operaţiunilor petroliere, în schimbul unei redevenţe [art. 2 pct. 7 a) şi b) din Legea nr. 238/2004]. 46. Operaţiunile petroliere pe care le poatedesfăşura concesionarul pot fi efectuate doar în interiorul unui perimetru petrolier stabilit în acest scop de către AN.R.M. Perimetrul petrolier reprezintă „aria corespunzătoare proiecţiei la suprafaţă a conturului părţii din scoarţa terestră în interiorul căreia, pe un interval de adâncime determinat, se realizează lucrări de explorare, dezvoltare, exploatare sau înmagazinare, precum şi suprafeţele necesare desfăşurării activităţilor de explorare, dezvoltare, exploatare, înmagazinare şi transport al petrolului, situate în afara acestei arii“. Pentru derularea acestor operaţiuni petroliere care, în majoritatea lor, se efectuează în subsolul terenurilor petrolifere, este necesară utilizarea suprafeţei corespunzătoare a solului, adică a acestui perimetru petrolier, care constituie, de cele mai multe ori, obiect al dreptului de proprietate privată al unor particulari, fie persoane fizice, fie persoane juridice. 47. Din cauza complexităţii operaţiunilor petroliere (care cuprind, potrivit art. 2 pct. 24 din Legea petrolului nr.238/2004: explorarea, dezvoltarea, exploatarea şi abandonarea unui zăcământ petrolier, înmagazinarea subterană, transportul şi tranzitul petrolului pe conducte magistrale, precum şi operarea terminalelor petroliere) şi a efectelor pe care acestea le au asupra terenurilor proprietate privată, putând determina lipsirea totală a proprietarului de folosinţa acestora, aceste operaţiuni se vor desfăşura numai pe terenuri asupra cărora statul român sau titularul acordului petrolier a dobândit un drept de folosinţă, prin una dintre modalităţile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 238/2004, şi anume: a) vânzarea-cumpărarea terenurilor şi, după caz, a construcţiilor situate pe acestea, la preţul convenit între părţi; b) schimbul de terenuri, însoţit de strămutarea proprietarului afectat şi de reconstrucţia clădirilor pe terenul nou acordat, pe cheltuiala titularului care beneficiază de terenul eliberat, conform convenţiei părţilor; c) închirierea terenului pe durată determinată, pe bază de contracte încheiate între părţi; d) exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii; e) concesionarea terenurilor; f) asocierea dintre proprietarul terenului şi titularul de acord; g) alte proceduri prevăzute de lege. 48. Art. 7 din Legea nr. 238/2004 stabileşte cadrul juridic în care se dobândeşte, de către titularul de acord petrolier, dreptul de acces la perimetrul petrolier, respectiv la terenurile pe care se efectuează operaţiuni petroliere, stipulând, la alin. (1), că „asupra terenurilor, altele decât cele declarate de utilitate publică, necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare şi asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implică, altele decât cele declarate de utilitate publică, se instituie, în favoarea titularului, un drept de servitute legală“. 49. Din cuprinsul textului reiese cu uşurinţă soluţia adoptată de către legiuitor în privinţa dreptului de acces al titularului de acord petrolier la terenurile cuprinse în perimetrul petrolier, şi anume crearea în favoarea acestuia, a unui drept de servitute legală. Această servitute reprezintă o limitare legală a dreptului de proprietate privată al proprietarilor terenurilor afectate, o sarcină reală care serveşte bunei desfăşurări a lucrărilor de utilitate publică privind operaţiunile petroliere de explorare şi de exploatare, aşa cum sunt acestea definite în cuprinsul Legii nr. 238/2004, la art. 2 pct. 14, respectiv pct. 15, operaţiuni efectuate în perimetrele prestabilite în acest sens de către A.N.R.M. (în accepţiunea Legii nr. 238/2004, exploatare semnifică ansamblul de lucrări efectuate la şi de la suprafaţă pentru extragerea petrolului, colectarea, tratarea, transportul, precum şi tranzitul acestuia prin conductele magistrale, în vederea realizării unor scopuri economice prin folosirea şi punerea în valoare a acestuia; iar explorare semnifică ansamblul de studii şi operaţiuni care se realizează pentru cunoaşterea condiţiilor geologice de acumulare a petrolului şi cuprinde identificarea zăcămintelor, evaluarea cantitativă şi calitativă a acestora, precum şi determinarea condiţiilor tehnice şi economice de valorificare). 50. Aceste dispoziţii se încadrează însă în ansamblul reglementărilor care permit limitarea legală a dreptului de proprietate privată, consacrată în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în art. 44 din Constituţie, precum şi în art. 556 din Codul civil, în sensul reglementării folosinţei bunurilor care fac obiectul acestuia în aşa fel încât, ori de câte ori este nevoie, să fie satisfăcut interesul general. 51. În ceea ce priveşte fondul dominant este de observat că textul alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 238/2004 face vorbire, în acest sens, despre „perimetrele de explorare sau exploatare“ a zăcămintelor petroliere. Plecând de la definiţia „perimetrului petrolier“, inserată în cuprinsul pct. 25 al art. 2 din lege, precum şi de la definiţia operaţiunii de „explorare“, consacrată la pct. 15 al art. 2 din acelaşi act normativ, se poate defini „perimetrul de explorare“ ca fiind „aria corespunzătoare proiecţiei la suprafaţă a conturului părţii din scoarţa terestră în interiorul căreia, pe un interval de adâncime determinat, se realizează studii şi operaţiuni pentru cunoaşterea condiţiilor geologice de acumulare a petrolului, constând în identificarea zăcămintelor, evaluarea cantitativă şi calitativă a acestora, precum şi în determinarea condiţiilor tehnice şi economice de valorificare a acestor zăcăminte“. Similar, având în vedere acelaşi text al pct. 25 din art. 2, precum şi textul pct. 14 al art. 2 din Legea petrolului nr. 238/2004, se defineşte „perimetrul de exploatare“ ca fiind „aria corespunzătoare proiecţiei la suprafaţă a conturului părţii din scoarţa terestră în interiorul căreia, pe un interval de adâncime determinat, se realizează, la şi de la suprafaţă, lucrări pentru extragerea petrolului, colectarea, tratarea, transportul, precum şi tranzitul acestuia prin conductele magistrale, în vederea realizării unor scopuri economice prin folosirea şi punerea în valoare a acestuia“. Aşadar, fac parte din fondul dominant suprafeţele de teren care intră în perimetrele de explorare şi suprafeţele de teren care intră în perimetrele de exploatare a zăcămintelor petroliere aflate în subsolul lor, existând posibilitatea ca aceste două tipuri de perimetre să se suprapună. Însă aceste perimetre sunt formate din mai multe suprafeţe de teren, care pot avea un regim al proprietăţii distinct: unele pot fi obiect al proprietăţii private al unor persoane fizice sau juridice, iar altele, al proprietăţii publice, aşa cum îşi asumă şi textul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004, care instituie servitutea legală în discuţie pe alte terenuri decât pe cele declarate de utilitate publică şi care aparţin statului român, întrucât nimeni nu poate să îşi constituie în favoarea sa un drept de servitute. Scopul servituţii legale create prin art. 7 alin. (1) din Legea petrolului nr. 238/2004 este acela de a servi derulării optime a lucrărilor de explorare sau de exploatare a zăcămintelor de petrol aflate în subsolul acestor terenuri, care fac parte din perimetrele de explorare sau de exploatare. 52. Cât priveşte fondurile aservite, art. 7 alin. (1) din Legea petrolului nr. 238/2004 face vorbire, în acest sens, pe de o parte, despre terenurile necesare accesului în perimetrele de explorare sau de exploatare (o primă ipoteză) şi, pe de altă parte, despre terenurile necesare oricăror activităţi pe care explorarea sau exploatarea le implică (a doua ipoteză). 53. Se impune a se reţine că dreptul de servitute legală specială instituit în favoarea titularului de acord petrolier prin art. 7 alin. (1), prima ipoteză, are în conţinutul său doar dreptul de acces la terenurile care fac parte din perimetrul de explorare sau de exploatare, care constituie aşa-zisul fond dominant, şi că nu acordă beneficiarului servituţii dreptul de a explora sau de a exploata zăcămintele de petrol, chiar dacă acestea se află în subsolul fondului aservit, însă în afara perimetrului de explorare sau a celui de exploatare, aşa cum acestea au fost stabilite de către A.N.R.M. Atât explorarea, cât şi exploatarea sunt operaţiuni petroliere, aşa cum indică, fără echivoc, textul pct. 24 al art. 2 din Legea petrolului, iar acestea se efectuează exclusiv în interiorul unui perimetru destinat realizării lor, prestabilit în acest sens de către A.N.R.M., potrivit art. 3 din aceeaşi lege: „Operaţiunile petroliere se realizează de către persoane juridice, române sau străine, în condiţiile legii, numai în cadrul unor perimetre stabilite în acest scop de către autoritatea competentă“. Deci, în afara acestor perimetre nu se pot face nici explorări, nici exploatări. 54. În privinţa celei de-a doua categorii de terenuri, a celor necesare oricăror activităţi pe care explorarea sau exploatarea le implică, sintagmă care face, de altfel, obiectul criticilor de neconstituţionalitate în speţă, trebuie plecat de la premisa că operaţiunile propriu-zise de explorare, respectiv de exploatare a zăcămintelor de petrol se pot efectua, conform art. 3 din Legea petrolului nr. 238/2004, exclusiv în interiorul perimetrelor de explorare sau de exploatare, pe de o parte, şi că, pe de altă parte, pentru efectuarea oricăror operaţiuni petroliere, adică inclusiv a explorării şi a exploatării, legiuitorul a instituit, în art. 6 din Legea petrolului nr. 238/2004, modalităţi de dobândire de către statul român sau de către titularul de acord petrolier a însuşi dreptului de folosinţă asupra terenului în al cărui subsol se află zăcăminte de petrol şi care intră în perimetrul de explorare sau de exploatare. 55. În acest context, concluzia firească este aceea că dreptul de servitute legală, instituit în cea de-a doua ipoteză a alin. (1) al art. 7 din Legea petrolului nr. 238/2004, nu cuprinde în conţinutul său nici dreptul de explorare, nici dreptul de exploatare asupra zăcămintelor de petrol aflate în subsolul terenului aservit, care nu se află nici în perimetrul de explorare, nici în cel de exploatare. Concluzia contrară ar friza absurdul juridic, acordând titularului de acord petrolier un drept de servitute asupra unui teren în privinţa căruia are deja un drept de folosinţă. În acest sens sunt, de altfel, şi dispoziţiile art. 47 lit. c) din Legea nr. 238/2004, potrivit cărora titularii de acord petrolier au dreptul „să execute, în limitele perimetrului acordat, toate operaţiunile petroliere prevăzute în acordul petrolier“. 56. Curtea constată că, reglementând în cuprinsul art. 6 din Legea nr. 238/2004, modurile de dobândire de către statul român sau de către titularul de acord petrolier a însuşi dreptului de folosinţă asupra terenurilor în al căror subsol se află zăcăminte petroliere, în vederea explorării sau a exploatării acestora, legiuitorul român a avut în vedere caracterul permanent şi, poate, uneori, perpetuu al intervenţiilor pe care aceste operaţiuni le presupun asupra solului terenului inclus în perimetrele petroliere, precum şi faptul că terenurile astfel afectate nu mai pot sau chiar nu vor mai putea niciodată să fie utilizate potrivit destinaţiei lor iniţiale, din cauza modificărilor structurale pe care le implică aceste activităţi. Tocmai în acest sens, pentru a preveni limitarea legală perpetuă a dreptului de proprietate privată al proprietarului terenului supus operaţiunilor petroliere de o asemenea manieră încât acesta să fie lipsit, în fapt, totalmente, de prerogativa folosinţei acestui teren, Legea petrolului nr. 238/2004 stabileşte, şi acest lucru este de netăgăduit, rezultând fără echivoc din studiul coroborat al art. 3 şi art. 6 din lege, că orice operaţiune petrolieră se desfăşoară numai în cadrul perimetrului afectat de către A.N.R.M. în acest scop şi numai pe un teren asupra căruia titularul de acord petrolier sau statul român are un drept de folosinţă. 57. Astfel, prin sintagma „activităţi pe care acestea (operaţiunile de explorare, respectiv de exploatare) le implică“ trebuie înţelese orice activităţi adiacente, auxiliare operaţiunilor de explorare şi de exploatare, cu excepţia însă a chiar acestora din urmă. Astfel, terenurile necesare oricăror activităţi implicate de explorarea, respectiv de exploatarea zăcămintelor de petrol sunt terenurile care nu se află în perimetrul de exploatare sau de explorare, dar de pe care se pot şi trebuie să fie efectuate lucrări care să permită începerea, derularea ori sistarea operaţiunilor de explorare sau de exploatare propriu-zise. Ar fi, în acest sens, lucrări: de montaj al instalaţiilor, echipamentelor, maşinilor, uneltelor necesare explorării sau exploatării, de monitorizare a funcţionării acestora, de demontare a lor, de intervenţii în caz de avarie a oricăror instalaţii sau echipamente etc., lucrări care nu se pot efectua de pe terenul asupra căruia titularul de acord petrolier are un drept de folosinţă, teren aflat în interiorul perimetrului de exploatare sau de explorare. Aceasta, întrucât dreptul de acces conferit de servitutea legală specială instituită prin prima ipoteză a alin. (1) al art. 7 din Legea petrolului nr. 238/2004 nu conferă titularului acestuia şi alte prerogative decât pe aceea a accesului, adică a traversării fondului aservit cu scopul de a ajunge la cel dominant, constituit de perimetrul de explorare sau de exploatare, căci titularul dreptului de servitute trebuie să îşi exercite dreptul în limitele titlului său, adică al temeiului juridic al dobândirii dreptului; or, legea făcând vorbire expressis verbis despre „dreptul de acces“, este cât se poate de clar că aceasta este singura prerogativă a beneficiarului servituţii respective. 58. De aceea, legiuitorul a instituit, prin a doua ipoteză a primului alineat al art. 7 din Legea petrolului nr. 238/2004, cea de-a doua servitute legală specială, care, înglobând în conţinutul său dreptul de acces pe fondul aservit, nu se rezumă la acesta, ci îl îndrituieşte pe titularul de acord petrolier să desfăşoare şi orice alte activităţi pe care explorarea sau exploatarea le implică, altele decât aceste operaţiuni petroliere propriu-zise, în condiţii de normalitate sau de forţă majoră ori de avarie a oricăror echipamente, instalaţii, unelte etc. 59. La această concluzie conduce şi alin. (4) al art. 7 din Legea petrolului nr. 238/2004, care prevede că „durata servituţii legale stabilite potrivit prevederilor alin. (1) este cea a operaţiunilor petroliere, iar terenurile ce urmează a fi afectate vor fi determinate, în ceea ce priveşte suprafeţele şi proprietarii, după principiul celei mai mici atingeri aduse dreptului de proprietate“, ceea ce înseamnă că aceste terenuri nu fac parte din perimetrele petroliere, în care sunt incluse şi perimetrele de explorare şi cele de exploatare, şi care sunt prestabilite de către A.N.R.M. 60. Un exemplu de activităţi pe care le implică operaţiunea de exploatare a zăcămintelor petroliere îl oferă chiar legiuitorul, în cuprinsul art. 9 din Legea petrolului nr. 238/2004, în care particularizează exact acest drept de servitute legală specială instituit prin ipoteza a doua a alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 238/2004. Astfel, operaţiunea de exploatare, constând, printre altele, şi în transportul petrolului prin conducte subterane sau supraterane, implică verificarea zilnică a perimetrelor de operare a conductelor magistrale, care delimitează culoarul de protecţie şi siguranţă a conductelor, terenurile aferente staţiilor de pompare, comprimare şi depozitare, precum şi instalaţiilor de protecţie, securitate şi comunicaţii aferente, pentru care dreptul de acces al beneficiarului servituţii este permanent. Pentru lucrările de intervenţii în caz de avarii şi de reparaţii programate, dreptul de acces este ocazional, iar accesul presupune anunţarea prealabilă a proprietarilor de terenuri. 61. Totodată, este de precizat faptul că durata servituţilor legale speciale instituite prin art. 7 din Legea petrolului nr. 238/2004 este egală cu aceea a derulării operaţiunilor petroliere. Deşi servituţile legale speciale de interes general sunt instituite, în majoritatea lor, cu titlu gratuit, Legea petrolului nr. 238/2004, în cuprinsul art. 7,8 şi 9, consacră în favoarea titularului de acord petrolier servituţi cu titlu oneros. Astfel, în alin. (2)-(3) al art.7 din actul normativ criticat se prevede că exercitarea dreptului de servitute legală stabilit potrivit prevederilor alin. (1) se face contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de acesta, pe baza convenţiei încheiate între părţi cu respectarea prevederilor legale, în termen de 60 de zile de la comunicarea către proprietarii de terenuri a unei notificări scrise din partea titularilor de acorduri şi/sau permise. În cazul în care părţile nu ajung la un acord de voinţă în termenul mai sus menţionat, stabilirea cuantumului rentei se va face de către instanţă, în condiţiile legii. De asemenea, pentru toate daunele provocate prin exerciţiul oricărora dintre servituţile legale stipulate în aceste texte, proprietarii fondurilor aservite sunt îndrituiţi la despăgubiri. 62. Concluzionând, Curtea constată că textul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004 cuprinde două teze, şi anume: prima teză are în vedere accesul titularului acordului petrolier asupra terenurilor, altele decât cele declarate de utilitate publică, necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare, respectiv care se limitează strict la terenurile unde se fac exploatări şi explorări; a doua teză se referă la accesul asupra altor terenuri, pe care titularul acordului petrolier le poate folosi pentru alte activităţi pe care activitatea de exploatare şi explorare le implică, fiind evident că pe acestea din urmă nu se fac nici exploatări, nici explorări. Aşadar, pe aceste terenuri, titularii acordurilor petroliere au doar strict o servitute de trecere instituită în considerarea explorării/exploatării bogăţiilor de interes public ale subsolului care fac obiectul acordului. 63. Prin urmare, faţă de cele prezentate, Curtea constată că prevederile criticate nu contravin normelor constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, sens în care reiterează faptul că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, coroborate cu cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private în condiţiile legii organice, au în vedere tocmai circumstanţieri ale exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate, justificate de necesitatea ocrotirii interesului public. 64. Curtea reţine că nu este lipsit de relevanţă faptul că, în condiţiile în care proprietarii terenurilor, altele decât cele ale statului sau care au regimul juridic stabilit potrivit art.6 din Legea nr. 238/2004, sunt nemulţumiţi, în virtutea art. 10 din aceeaşi lege, orice neînţelegeri între titularii care desfăşoară operaţiuni petroliere şi proprietarii terenurilor se soluţionează de către instanţele judecătoreşti competente, potrivit legii. Astfel, despăgubirile se vor stabili avându-se în vedere contravaloarea producţiei estimate a culturilor şi plantaţiilor afectate, precum şi valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate, stabilite în condiţiile legii, la momentul afectării. 65. Faţă de cele prezentate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi ale art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, neputându-se reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei puterilor în stat, art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii, art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 44 alin. (1) şi (2), referitor la dreptul de proprietate privată, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi art. 136 alin. (5) potrivit căruia „proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice“ şi nici celor ale art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 1 cu privire la protecţia proprietăţii din primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 10 referitor la dreptul oricărei persoane, în deplină egalitate, a de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 66. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Grossmann Land - S.R.L., cu sediul în judeţul Arad, în Dosarul nr. 5.799/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secţia civilă, de Societatea Coremans Zootehnia - S.R.L., cu sediul în satul Iratoşu, judeţul Arad, în Dosarul nr. 5.850/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secţia civilă, şi de Cornel Pirtea şi Maria Pirtea în Dosarul nr. 5.901/55/2015 al Judecătoriei Arad - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 29 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi ale art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Arad - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 septembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
