Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii referitor la modul de interpretare a sintagmei „stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive“, excepţie ridicată de Costel Simion în Dosarul nr. 5.735/63/2018 al Tribunalului Dolj - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.135D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca devenită neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, în considerarea soluţiei de admitere a aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 10 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.735/63/2018, Tribunalul Dolj - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii referitor la modul de interpretare a sintagmei „stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive“. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Costel Simion într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în despăgubire prin care a solicitat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate prin prisma soluţiei de achitare a autorului excepţiei într-o cauză penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul de lege criticat, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, aduce atingere plenitudinii de competenţă a instanţei civile, care este redusă rezidual în condiţiile în care, în cauzele penale finalizate printr-o soluţie de achitare, instanţele nu se pronunţă decât asupra măsurilor preventive aflate în curs de executare, iar nu şi asupra acelora care au încetat anterior. Or, răspunderea statului trebuie angajată în mod obiectiv (în absenţa ideii de culpă) deoarece statul este garantul drepturilor şi libertăţilor individuale. Totodată, instanţa civilă învestită cu o cerere având ca obiect repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate poate şi trebuie să analizeze, în cazul achitării unui inculpat care a fost lipsit de libertate în cursul procedurilor penale şi ulterior achitat, dacă şi în ce măsură, în funcţie de datele particulare ale cauzei, este îndreptăţită cererea de despăgubiri, ceea ce nu presupune, în mod necesar, ca instanţa civilă să se pronunţe cu privire la legalitatea măsurilor privative de libertate la momentul adoptării acestora. 6. În concluzie, autorul excepţiei apreciază că interpretarea dată dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 a instanţei supreme, prin care s-a redus sfera de aplicare a acestor norme legale, aduce atingere unor principii fundamentale din Constituţie, respectiv principiului egalităţii de tratament şi al dreptăţii intrinseci statului de drept. 7. Tribunalul Dolj - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, în interpretarea dată prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017. Art. 539 din Codul de procedură penală, cu titlul marginal Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevede la alin. (2) următoarele: "(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei." 12. Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 privind examinarea recursului în interesul legii referitor la modul de interpretare a sintagmei „stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive“ din cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.“ 13. Prevederile constituţionale indicate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 1 alin. (3), care consacră valorile supreme ale statului român, cu referire specială la principiul statului de drept. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, ulterior sesizării sale cu prezenta excepţie, soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau prin achitare a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021. 15. Problema de drept cu caracter de noutate analizată de Curte cu acel prilej viza existenţa unei măsuri preventive privative de libertate dispuse potrivit legii [respectiv care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în Codul de procedură penală şi art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale], dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate (paragraful 25 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 16. În expunerea argumentelor care au fundamentat această soluţie de admitere, Curtea Constituţională a analizat prevederile art. 539 din Codul de procedură penală în contextul interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atât prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii - şi invocată şi în prezenta cauză -, cât şi prin Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al aceleiaşi instanţe supreme, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019. Reţinând cele stabilite în prima decizie menţionată, şi anume faptul că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, prin cea de-a doua decizie indicată s-a stabilit, în continuare, cu privire la caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate, că acesta nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în rezolvarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie. Aşadar, nelegalitatea măsurii preventive privative de libertate trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condiţiilor legale de luare, prelungire ori menţinere a măsurii preventive (paragrafele 28 şi 29 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 17. Curtea Constituţională a conchis, în aceste circumstanţe, că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 din Codul de procedură penală exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze (paragraful 30 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 18. Curtea a mai reţinut că art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în interpretarea Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragrafele 34 şi 35, permite, de principiu, constatarea caracterului nelegal al privării de libertate din cursul procesului penal numai de către instanţa penală, ceea ce înseamnă că instanţei civile îi rămâne competenţa de a judeca acţiunea pentru repararea pagubei pe baza constatărilor instanţei penale, fără a putea, însă, valorifica, sub acest aspect, o hotărâre de achitare din moment ce privarea de libertate nu este considerată nelegală prin însăşi hotărârea pronunţată (paragraful 33 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 19. Curtea a reţinut, în consecinţă, că, deşi libertatea individuală a persoanei a fost limitată în cursul procesului penal, limitare care s-a dovedit în final a fi injustă/nedreaptă, persoana în cauză este exclusă de la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale, prejudiciul suferit rămânând nereparat. Prin urmare, Curtea a examinat dacă un asemenea caz de excludere a răspunderii statului corespunde exigenţelor art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. 20. În considerentele referitoare la dreptate, ca valoare supremă a statului român menţionată expres de art. 1 alin. (3) din Constituţie, Curtea a arătat, în esenţă, că orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Prin urmare, evaluarea acţiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă - subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale - poate duce la o concluzie falacioasă în analiza constituţionalităţii normei juridice. De aceea, ea trebuie realizată şi din perspectiva fundamentelor care stau la baza existenţei statului. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător (paragraful 39 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). Prin urmare, orice limitare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci este şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită. De aceea, raportat la libertatea individuală, devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate se repercutează în mod inevitabil şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată (paragraful 40 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 21. Astfel, faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită (paragraful 38 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 22. În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din Codul civil, astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei (paragraful 41 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 23. Având în vedere soluţia de achitare pronunţată în cauza în care s-a ridicat excepţia, Curtea a conchis că dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului român şi ale art. 23 alin. (1) referitoare la inviolabilitatea libertăţii individuale sunt intrinsec legate şi trebuie privite în mod coroborat, ele reprezentând temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. A reţinut, prin urmare, că încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei, care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate (paragrafele 43 şi 44 din Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). 24. Raportând circumstanţele speţei în care s-a invocat prezenta excepţie la Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Curtea reţine că, în data de 19 iulie 2018, autorul excepţiei a invocat în faţa instanţei civile o hotărâre judecătorească definitivă de achitare într-o cauză penală şi a formulat acţiune în despăgubire. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii, deoarece, potrivit art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie stabilit prin acte judiciare ale organelor judiciare, respectiv prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei. Or, potrivit actelor aflate la dosarul cauzei şi consemnărilor din încheierea de sesizare a Curţii, rezultă că prin hotărârea de achitare instanţa nu a constatat caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. Mai mult, măsurile preventive privative de libertate au fost luate faţă de inculpat în condiţiile legii şi au fost supuse verificărilor periodice. 25. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate formulate rezultă că autorul acesteia deduce caracterul nelegal al măsurii reţinerii în condiţiile în care a beneficiat, la finalul procesului penal, de soluţia de achitare şi pretinde, în consecinţă, despăgubiri. 26. În aceste circumstanţe, Curtea constată că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, intervenită ulterior invocării prezentei excepţii, profită autorului acesteia prin aceea că îi permite ca, în baza soluţiei de achitare pronunţate în beneficiul său, să aibă deschis dreptul la despăgubiri, pretins direct în faţa instanţei civile, ipoteză ce nu era prevăzută, la data formulării acţiunii civile (19 iulie 2018), nici de art. 538 şi nici de art. 539 din Codul de procedură penală. Prin urmare, în lumina considerentelor şi soluţiei pronunţate prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, obligatorii conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, autorul prezentei excepţii nu mai este obligat să demonstreze caracterul nelegal al măsurilor preventive de privare de libertate, chiar dacă până în prezent legiuitorul încă nu a intervenit asupra dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală în sensul compatibilizării lor cu decizia de admitere de referinţă, fiind suficientă, aşadar, invocarea soluţiei de achitare printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în condiţiile arătate în cele ce urmează. 27. Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“ şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, mai sus menţionată, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, se impune, în acord cu jurisprudenţa în materie a Curţii, respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, ca devenită inadmisibilă. 28. Deşi în cauza de faţă Curtea va pronunţa o soluţie procedurală de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei, se impune precizarea că, potrivit jurisprudenţei constituţionale în materie, decizia de admitere constituie şi în prezenta cauză motiv de revizuire a hotărârii instanţei judecătoreşti, dacă litigiul a fost definitiv soluţionat în timp ce excepţia de neconstituţionalitate se afla, spre soluţionare, pe rolul Curţii Constituţionale, deoarece aceasta a fost ridicată anterior publicării Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 în Monitorul Oficial al României, Partea I. În consecinţă, soluţia procedurală în cauza de faţă nu împiedică, ci, din contră, dă posibilitatea valorificării deciziei de admitere menţionate în condiţiile arătate (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 301 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 28 iulie 2014, paragraful 20, Decizia nr. 497 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 18 noiembrie 2014, paragraful 32, sau Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 212 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 640 din 2 august 2019, paragraful 36). În acelaşi sens, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 33, Curtea a statuat că „o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică“. Prin urmare, autorul prezentei excepţii are posibilitatea, în condiţiile precizate anterior, ca, pe calea revizuirii întemeiate pe prezenta decizie, să beneficieze de efectele juridice ale Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi*, * Cu menţinerea opiniei separate formulate de doamnele judecător Livia Doina Stanciu şi Elena-Simina Tănăsescu la Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepţie ridicată de Costel Simion în Dosarul nr. 5.735/63/2018 al Tribunalului Dolj - Secţia I civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
