Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Iulian Nica în Dosarul nr. 604/91/2020 al Tribunalului Vrancea - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 562D/2020. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Alexandru Morărescu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită pronunţarea unei decizii cu rezervă de interpretare, în sensul că articolul criticat nu poate fundamenta dispunerea unei alte măsuri privative de libertate pentru o durată care depăşeşte 30 de zile. Spre exemplu, dacă măsura arestului preventiv a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi pentru o perioadă de 30 de zile, admiterea contestaţiei inculpatului cu privire la această măsură duce, în practică, la luarea faţă de acesta a măsurii arestului la domiciliu cu depăşirea perioadei de 30 de zile. Solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată. 4. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că autorul excepţiei critică modalitatea de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele judecătoreşti. În subsidiar, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, Curtea a statuat că zilele executate în arest la domiciliu vor fi luate în considerare pentru calculul duratei maxime a privării de libertate, în cursul urmăririi penale, în acord cu art. 23 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, prin Decizia nr. 877 din 15 decembrie 2020 şi Decizia nr. 213 din 2 iunie 2020, Curtea a statuat că, indiferent de natura măsurii preventive dispuse în cursul urmăririi penale, durata maximă a acestora nu poate depăşi durata maximă stabilită de Legea fundamentală şi de Codul de procedură penală. 5. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei susţine că instanţa de contencios constituţional a pronunţat una dintre deciziile menţionate anterior ca urmare a sesizării din oficiu realizate de instanţa judecătorească, ceea ce arată că textul nu este clar nici pentru instanţele judecătoreşti. În ceea ce priveşte pronunţarea unui recurs în interesul legii, arată că avocatul nu poate sesiza instanţa supremă pentru declanşarea acestei proceduri. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 29 aprilie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 604/91/2020, Tribunalul Vrancea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Iulian Nica într-o cauză privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva încheierii prin care a fost admisă propunerea pentru prelungirea arestului la domiciliu şi s-a dispus prelungirea acestei măsuri preventive luate faţă de autorul excepţiei. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că, în condiţiile în care măsura arestului preventiv a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi pentru o perioadă de 30 de zile, iar admiterea contestaţiei inculpatului cu privire la această măsură a dus la luarea faţă de acesta a măsurii arestului la domiciliu, acesta din urma nu poate depăşi perioada dispusă anterior, astfel încât măsura arestului la domiciliu nu mai poate fi luată pentru o perioadă de 30 de zile, ci pentru o perioadă maximă reprezentând diferenţa dintre 30 de zile şi perioada în care inculpatul s-a aflat deja sub măsura arestului preventiv. Invocă Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017. 8. Susţine că măsura arestului la domiciliu trebuie circumscrisă aceloraşi garanţii ca şi măsura arestului preventiv, respectiv condiţiile de prelungire a măsurii trebuie să fie circumscrise astfel încât eventuala cerere de prelungire să poată fi judecată într-un termen de 30 de zile, indiferent că în aceste perioade sunt cuprinse măsura arestului preventiv, măsura arestului la domiciliu sau ambele măsuri. Consideră că norma criticată este lipsită de claritate şi previzibilitate, iar depăşirea perioadei de 30 de zile în care cele două măsuri au coexistat fără a se suprapune până la judecarea unei cereri de prelungire a măsurii reprezintă o încălcare a dreptului inculpatului de a compărea în termenul prevăzut de lege în faţa unui judecător care va decide asupra necesităţii prelungirii măsurii preventive. 9. Tribunalul Vrancea - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că legiuitorul a reglementat în mod clar cele două măsuri preventive, inclusiv cu referire la durata luării acestora, constatându-se, din textele de lege incidente în cauză, că fiecare dintre cele două măsuri se pot lua pentru o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii, fără a exista o legătură din acest punct de vedere între cele două măsuri sau o continuare a uneia cu cealaltă. Nu există prevederi legale care să menţioneze că din durata arestului preventiv la domiciliu ar trebui să se scadă durata în care inculpatul a fost anterior sub imperiul unei măsuri privative de libertate mai restrictive, cum ar fi cea a arestului preventiv. Apreciază că nu există nicio dispoziţie procedural penală sau de altă natură care să prevadă că cele două măsuri au o corespondenţă din punctul de vedere al termenului pentru care pot fi dispuse una în continuarea celeilalte, în cazul în care, iniţial, inculpatul s-a aflat, pentru o perioadă, sub puterea uneia dintre cele două măsuri preventive. Termenul de „cel mult 30 de zile“, prevăzut de legiuitor, este aplicabil în mod separat pentru cele două măsuri, chiar dacă ambele sunt măsuri preventive privative de libertate. În accepţiunea legiuitorului, acestea sunt reglementate ca instituţii separate, cu condiţii de luare şi prelungire reglementate în mod expres. Cele două măsuri sunt luate în considerare, din punctul de vedere al termenului pentru care au fost dispuse, doar în calculul celor 180 de zile, prevăzute de prevederile art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, şi, ulterior, la momentul pronunţării unei eventuale hotărâri de condamnare, alături de reţinere, în ceea ce priveşte executarea pedepsei finale. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale contestate decurge din modul de interpretare şi aplicare a legii în cauza respectivă. Susţine că în doctrina de specialitate (M. Udroiu. Procedură penală. Partea generală, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 533) s-a arătat faptul că, potrivit art. 23 alin. (5) din Constituţie, limita privării iniţiale de libertate este de 30 de zile, astfel încât, în ipoteza admiterii contestaţiei împotriva încheierii prin care s-a dispus măsura arestului preventiv, măsura preventivă a arestului la domiciliu nu se poate lua decât pentru cel mult durata de timp (până la 30 de zile) rămasă în urma scăderii arestării preventive deja executate. De asemenea, arată că această opinie este larg împărtăşită şi de instanţele de judecată, inclusiv la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, s-a arătat că, în ipoteza în care se admite contestaţia inculpatului prin care s-a dispus prelungirea arestului preventiv şi se dispune înlocuirea acestuia cu măsura arestului la domiciliu în a 5-a zi de la momentul prelungirii măsurii preventive, arestul la domiciliu se dispune pe o perioadă de 25 de zile. A aprecia în mod contrar, în sensul că se poate dispune măsura arestului preventiv pe o durată de 30 de zile, urmată de luarea, în propria contestaţie a inculpaţilor, a unei alte măsuri privative de libertate - cea a arestului la domiciliu -, ar echivala cu executarea unui număr de 60 de zile de arest preventiv/arest la domiciliu, într-o analiză unică asupra luării unei măsuri privative de libertate, acest lucru constituind un motiv de nelegalitate a măsurii. 12. Aşa fiind, apreciază că invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate care vizează exclusiv interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor legale criticate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 din Constituţie, acestea intră în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti, Curtea neputându-se substitui acestora din urmă pentru a interpreta şi a aplica legea în raport cu situaţiile de fapt deduse judecăţii. De altfel, Curtea Constituţională a dezvoltat o jurisprudenţă constantă în această materie, arătând, spre exemplu, că „eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui, însă, motive de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condiţiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.“ 16. Autorul excepţiei susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 23 referitor la libertatea individuală. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra unor critici de neconstituţionalitate, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 877 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 26 martie 2021. Cu acel prilej, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 213 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 iulie 2020, a reţinut că arestul la domiciliu a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. Reglementarea acestei măsuri preventive se regăseşte la art. 218 - 222 din secţiunea a 5-a a cap. I din titlul V al părţii generale a Codului de procedură penală. Potrivit art. 218 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 din acelaşi act normativ, articol ce reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, şi dacă luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile măsurilor preventive, prevăzute la art. 202 alin. (1), respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată şi prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Conform art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungit, potrivit art. 222 alin. (2), fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile şi putând fi dispusă numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi. Potrivit art. 222 alin. (9) din Codul de procedură penală, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. 18. Termenele anterior reţinute sunt reglementate, în mod similar, în cuprinsul secţiunii a 6-a a capitolului I - Măsurile preventive al titlului V - Măsuri preventive şi alte măsuri procesuale din partea generală a Codului de procedură penală, secţiune ce reglementează, printre altele, condiţiile şi cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive (art. 223) şi durata acestei măsuri [art. 226 alin. (2) şi art. 236]. Potrivit art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 30 de zile, iar, conform art. 236 alin. (2) din Codul de procedură penală, prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile, aceasta putând fi prelungită de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile. 19. În continuare, Curtea a constatat că zilele executate în arest la domiciliu de către inculpat vor fi luate în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a acestuia în cursul urmăririi penale, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (5), astfel cum au fost interpretate de instanţa de control constituţional prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015. 20. Curtea a reţinut că, indiferent de natura măsurii preventive (privativă sau neprivativă de libertate) dispuse în cursul urmăririi penale, ca urmare a respingerii propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, de înlocuire a acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară, durata maximă a acestor măsuri preventive nu poate depăşi durata stabilită prin Legea fundamentală, respectiv prin Codul de procedură penală. Aşa fiind, pe de-o parte, în cazul măsurii arestului preventiv şi al măsurii arestului la domiciliu sunt aplicabile cele reţinute prin Decizia nr. 213 din 2 iunie 2020, precitată, iar, pe de altă parte, în cazul controlului judiciar şi în cazul controlului judiciar pe cauţiune, art. 215^1 alin. (6) şi art. 216 alin. (3) din Codul de procedură penală dispun durata maximă a acestor măsuri preventive, respectiv un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, şi 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani. 21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Iulian Nica în Dosarul nr. 604/91/2020 al Tribunalului Vrancea - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Vrancea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 octombrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
