Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.114/26 iulie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.197A/2018. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă. 4. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie. În acest sens, se susţine că legea a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor neconstituţional întrunite, întrucât nu a existat o cerere expresă formulată de un titular al acestui drept pentru întrunirea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, care să fi fost urmată de o convocare a preşedinţilor Camerelor. Cu privire la procedura de întrunire şi convocare a Camerei Deputaţilor, sunt invocate dispoziţiile art. 84 alin. (9) şi (10) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. În continuare, se indică faptul că întrunirea în sesiune extraordinară a celor două Camere poate fi cerută de Preşedintele României, Biroul permanent al fiecărei Camere ori de cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor; or, în privinţa sesiunii extraordinare convocate pentru perioada 2-19 iulie 2018, o asemenea cerere nu a fost formulată de Preşedintele României şi nici de o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, iar faptul că decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară a fost aprobată de Biroul permanent nu poate echivala cu formularea de către Biroul permanent a unei cereri de întrunire în sesiune extraordinară a Camerei. Astfel, actul adoptat de Biroul permanent nu este un act propriu al acestuia; membrii Biroului permanent au discutat, potrivit stenogramei şedinţei acestuia din 27 iunie 2018, în permanenţă despre o cerere a preşedintelui Camerei Deputaţilor, şi nu despre o cerere a Biroului permanent, iar actul dezbătut şi votat nu putea fi luat nici măcar în discuţie din moment ce acesta este, în realitate, un act ulterior cererii Biroului permanent de convocare în sesiune extraordinară. Manifestarea de voinţă a Biroului permanent de a cere convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară trebuie să se concretizeze într-o cerere scrisă; or, o asemenea cerere nu trebuie şi nu poate să rezulte din discuţii, să fie dedusă ori să fie expresia/consecinţa voturilor exprimate în cadrul unei şedinţe a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi nici nu poate fi dedusă pe cale de interpretare din operaţiunea „aprobării“ unui act. În consecinţă, lipsa unei solicitări valabil formulate de către unul dintre titularii prevăzuţi la art. 66 alin. (2) din Constituţie pune în discuţie însăşi validitatea sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, cu consecinţa neconstituţionalităţii legii criticate. Este menţionat faptul că la Senat, spre deosebire de Camera Deputaţilor, Biroul permanent a adoptat Hotărârea nr. 12/2018, prin care se cere expres preşedintelui Senatului convocarea acestei Camere în sesiune extraordinară. 5. Se mai arată că decizia de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară a fost semnată de unul dintre vicepreşedinţii acesteia, fără ca preşedintele Camerei săşi fi delegat atribuţiile către acesta. Rezultă că au fost încălcate prevederile art. 66 alin. (3) din Constituţie, din moment ce competenţele preşedintelui au fost exercitate în numele său de către o altă persoană, fără o justificare reală şi obiectivă şi fără o împuternicire legală, ceea ce indică faptul că aceasta nu reprezintă manifestarea de voinţă a subiectului prevăzut la art. 66 alin. (3) din Constituţie. Se mai arată că, potrivit doctrinei, încălcarea de către preşedintele Camerei a competenţei sale legate de convocarea acesteia în sesiune extraordinară, în afară că antrenează răspunderea sa în faţa Camerei, are ca urmare posibilitatea acesteia de a se întruni din proprie iniţiativă. Însă, în cauza de faţă, în absenţa unei hotărâri a Biroului permanent, Camera Deputaţilor nu putea decide din oficiu întrunirea în sesiune extraordinară. Se mai indică faptul că la Senat, preşedintele Senatului şi-a delegat atribuţiile pentru ziua de 28 iunie 2018, prin Decizia preşedintelui Senatului nr. 8/2018; numai ca o consecinţă a acestei delegări, Decizia preşedintelui Senatului nr. 9/2018 de convocare a Senatului în sesiune extraordinară a fost semnată de un vicepreşedinte al Senatului, respectiv chiar de cel căruia preşedintele Senatului îi delegase atribuţiile. 6. Se mai arată că, potrivit Deciziei preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018, convocarea sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor în perioada 2-19 iulie 2018 s-a făcut pentru o ordine de zi cu 30 de puncte, în cuprinsul căreia Legea pentru modificarea şi completarea art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu era expres înscrisă. 7. Potrivit Constituţiei şi Regulamentului, în şedinţa din data de 2 iulie 2018, plenul Camerei Deputaţilor a procedat mai întâi la votarea ordinii de zi a sesiunii extraordinare. Însă, potrivit stenogramei şedinţei Camerei Deputaţilor, după aprobarea ordinii de zi a sesiunii extraordinare, astfel cum a fost propusă de Biroul permanent şi de Comitetul ordinii de zi, la cererea unui singur deputat s-a completat ordinea de zi a sesiunii extraordinare, cu 3 iniţiative legislative, respectiv cu proiectul de Lege pentru modificarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (PL-x 340/2018) , precum şi cu propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea alin. (3) al art. 169^1 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (Pl-x 245/2017) şi proiectul de Lege privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2017 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România (PL-x 509/2017). Propunerea formulată a fost votată, după care, cu această completare, s-a supus la vot întreaga ordine de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, care a fost astfel aprobată. 8. În consecinţă, se apreciază că, fiind o sesiune extraordinară, Camerele nu pot dezbate o altă problemă decât aceea ce a făcut obiectul cererii, deoarece s-ar încălca chiar caracterul „excepţional“ al sesiunii. De aceea, dacă s-ar cere dezbaterea unei asemenea probleme, este necesară o nouă convocare, chiar dacă aceasta ar avea sensul unei completări a convocării iniţiale. Se mai susţine că, dacă în timpul sesiunii ordinare competenţa Parlamentului este deplină, în timpul unei sesiuni extraordinare, competenţa Parlamentului este limitată nu numai în timp, dar şi în sens material, aceasta fiind deosebirea de principiu faţă de o sesiune ordinară. Prin urmare, în cursul unei sesiuni parlamentare (ordinare sau extraordinare) Parlamentul îşi exercită competenţa sa constituţională în limitele prevăzute de Legea fundamentală, iar în afara sesiunii, chiar dacă cele două Camere s-ar întruni, în lipsa îndeplinirii condiţiilor constituţionale, parlamentarii nu pot dezbate şi adopta un act valabil. 9. Sesiunea extraordinară se întruneşte pentru o ordine de zi clar indicată în cererea de convocare şi aprobată ulterior, potrivit regulamentului. Camerele nu pot dezbate alte subiecte decât cele care au făcut expres obiectul convocării, întrucât altfel s-ar încălca tocmai caracterul „excepţional“ al sesiunii, precum şi dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Constituţie. În consecinţă, într-o astfel de situaţie, era necesară o nouă convocare, în sensul completării convocării iniţiale, cu parcurgerea procedurilor enunţate în mod clar de Legea fundamentală: o cerere a Biroului permanent exprimată printr-o hotărâre a acestuia, urmată de o decizie care să completeze decizia de convocare a preşedintelui Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară. Mai mult, propunerea de completare a ordinii de zi a sesiunii extraordinare la cererea unui singur deputat este şi inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, aceasta poate proveni numai de la o treime dintre deputaţi, şi nu de la unul singur. În mod evident, prin includerea celor trei iniţiative legislative - între care şi legea criticată - în ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor şi aprobarea acesteia în întregul său, aceasta a fost viciată în ansamblul său. 10. Se mai arată că la pct. 28 şi 29 din Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018 se menţionează şi următoarele categorii de iniţiative legislative ca fiind incluse pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare: „28. Iniţiative legislative adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată“, respectiv: „29. Iniţiative legislative înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor“. Aceste două puncte includ pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare două categorii determinabile de propuneri legislative, şi nu o serie de propuneri expres determinate. O astfel de formulare generică, fără precizarea clară şi fără echivoc a unor propuneri legislative determinate ce sunt incluse pe ordinea de zi a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului, contravine caracterului „extraordinar“/excepţional al sesiunii, care presupune convocarea Parlamentului pentru adoptarea unor iniţiative legislative în mod clar individualizate prin cererea şi prin actul subsecvent de convocare, şi intră în conflict cu cerinţele configurării cu claritate a obiectului sesiunii extraordinare, în acord cu competenţa funcţională a Parlamentului, astfel cum este aceasta reglementată prin Constituţie. Totodată, o asemenea formulare a Deciziei nr. 5/2018 poate conduce la ideea că, practic, Camera Deputaţilor şi-a deschis efectiv posibilitatea dezbaterii în sesiune extraordinară a oricărei iniţiative legislative, cu eludarea condiţiilor constituţionale de la art. 66 alin. (2) şi (3), ceea ce este inadmisibil. 11. Se subliniază că nimic nu ar fi împiedicat Camera Deputaţilor să dezbată orice iniţiativă legislativă depusă (în calitate de primă Cameră competentă sau de Cameră decizională) în sesiune extraordinară. Însă, în conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie, aceasta se putea realiza numai prin modificarea ordinii de zi a sesiunii extraordinare la cererea unuia dintre titularii prevăzuţi la art. 66 alin. (2), cu consecinţa modificării şi a deciziei de convocare. 12. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată, în prealabil, că, în aceeaşi zi, Camera Deputaţilor a adoptat modificări ale aceluiaşi act normativ, respectiv Legea nr. 78/2000, prin două proiecte diferite de acte normative (Pl-x 340/2018 şi Pl-x 406/2018), din care unele sunt discordante faţă de altele. Astfel, legiuitorul dă dovadă de inconsecvenţă şi incoerenţă legislativă, folosind, în cazul infracţiunilor asimilate celor de corupţie, sintagma „pentru sine sau pentru altul“ în cuprinsul unui act normativ (Pl-x 406/2018), cu referire la infracţiunea de trafic de influenţă, astfel cum a fost reconfigurată prin lege, iar în cuprinsul altuia face referire la obţinerea doar „pentru sine“ a folosului material necuvenit (Pl-x 340/2018). 13. Se susţine că modificarea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în sensul precizării scopului obţinerii folosului „doar pentru sine“, încalcă art. 18 lit. b) din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004. Prin aceasta, se apreciază că sunt încălcate prevederile art. 11 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. 14. În continuare, se arată că, prin modificările realizate de legea supusă controlului de constituţionalitate, este consacrată posibilitatea de a se obţine foloase nemateriale, care pot îmbrăca diverse forme, şi prin aceasta, ca urmare a noii reglementări, sunt scoase din sfera ilicitului penal, în mod nejustificat, multiple activităţi (cu titlu de exemplu, se menţionează oferirea unui titlu sau a unei distincţii, avansarea în carieră, oferirea unui loc eligibil pe liste de candidaturi ale unui partid în cazul unor alegeri locale sau parlamentare etc.). Se indică faptul că nici Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi nici art. 291 din Codul penal, cu referire la infracţiunea de trafic de influenţă, nu fac nicio distincţie între tipurile de foloase, materiale sau nemateriale, condiţia fiind ca acesta să fie un „folos necuvenit“. Astfel, se apreciază că, limitându-se „foloasele necuvenite“ doar la categoria „foloaselor materiale“, este încălcat art. 11 alin. (1) din Constituţie. Cu privire la obligaţia statului de a combate fenomenul corupţiei, se invocă Deciziile Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014 şi nr. 536 din 6 iulie 2016. 15. Se apreciază că sunt încălcate şi prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie sub aspectul calităţii şi previzibilităţii legii, dat fiind că norma de incriminare din cuprinsul art. 12 alin. (1) nu este suficient de riguroasă pentru a asigura destinatarilor săi coerenţa şi previzibilitatea legii penale. În acest sens, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 489 din 30 iunie 2016, în accepţiunea căreia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Prin urmare, actul normativ criticat contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul coerenţei, clarităţii şi previzibilităţii. 16. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 17. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 18. În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil sesiunilor extraordinare, se arată că legiuitorul constituant a dispus exclusiv cu privire la două aspecte: subiectele de drept competente să solicite convocarea fiecărei Camere în sesiune extraordinară, corelativ principiului constituţional al autonomiei fiecărei Camere a Parlamentului, prevăzut în art. 64 din Constituţie, şi subiectul de drept abilitat să convoace efectiv Camera în cauză în sesiune extraordinară, în absenţa oricărei altei dispoziţii de fond ori procedurale, ca expresie a aceluiaşi principiu fundamental al autonomiei parlamentare. 19. Referitor la subiectele îndrituite să solicite convocarea fiecărei Camere în sesiune extraordinară, se arată că dispoziţia constituţională nu dispune cu privire la modalitatea concretă în care să se realizeze solicitarea, nefiind prevăzute elemente de conţinut asociate acestui demers constituţional. Ca urmare, aspecte de această natură au putut fi înscrise în regulamentele parlamentare, fiind lăsate la latitudinea celor abilitaţi să le aplice în mod direct. Faţă de această situaţie, potrivit practicii Curţii Constituţionale, modalitatea de aplicare a prevederilor regulamentare ale celor două Camere ale Parlamentului nu poate forma obiectul criticilor de neconstituţionalitate, aşa cum se susţine de autorul sesizării (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012 sau Decizia nr. 223 din 13 aprilie 2016). 20. Din perspectiva dispoziţiilor art. 66 alin. (2) din Constituţie, se arată că, în şedinţa Biroului permanent al Camerei Deputaţilor din data de 27 iunie 2018, la punctul 12 de pe ordinea de zi a fost înscris proiectul de decizie privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară. Prin prisma prevederilor art. 21 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele Camerei Deputaţilor face parte din Biroul permanent al Camerei Deputaţilor şi este preşedintele acestuia, iar din Biroul permanent al Camerei Deputaţilor mai fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori. Caracterul colegial al acestui for de conducere parlamentar şi modalitatea în care se desfăşoară lucrările în cadrul acestuia determină, în mod obiectiv, necesitatea ca cel puţin unul dintre membrii săi să propună organismului colegial măsura preconizată, propunere care îmbracă forma unor acte pregătitoare, aferente etapei procedurilor prealabile, etapă pe care legiuitorul constituant nu a avut-o în vedere, din perspectiva caracterului pregătitor al acestor lucrări. 21. Referitor la mecanismul de adoptare a hotărârilor în Biroul permanent, se menţionează că prin Decizia Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nr. 2/2016 pentru aprobarea Normelor tehnice privind pregătirea, prezentarea şi circuitul documentelor care se supun dezbaterii Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi Comitetului liderilor grupurilor parlamentare sunt stabilite procedurile interne de iniţiere, elaborare, pregătire şi prezentare a tuturor documentelor care se înscriu în ordinea de zi a acestuia. Astfel, toate documentele care urmează să fie prezentate Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, respectiv documentele compartimentelor de specialitate din cadrul serviciilor Camerei Deputaţilor, documentele structurilor politice ale Camerei Deputaţilor sau ale Parlamentului, solicitările parlamentarilor, solicitările altor autorităţi şi instituţii, solicitările altor subiecţi, se depun la secretarul general al Camerei Deputaţilor. Secretarul general al Camerei Deputaţilor întocmeşte, cu aprobarea prealabilă a preşedintelui Camerei Deputaţilor, proiectul ordinii de zi a Biroului permanent. Respectând această procedură, preşedintele Camerei Deputaţilor a depus un proiect de decizie privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, cu ordine de zi şi cu perioada de desfăşurare a acesteia. Această solicitare a preşedintelui Camerei Deputaţilor, de convocare a unei sesiuni extraordinare, a fost dezbătută de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor în şedinţa din 27 iunie 2018 şi, în urma însuşirii acestei propuneri de către majoritatea membrilor Biroului permanent, solicitarea preşedintelui s-a transformat în cerere de convocare a sesiunii extraordinare. 22. Toate chestiunile înscrise pe ordinea de zi, ca şi altele supuse analizei Biroului permanent se finalizează prin vot. În acest sens, art. 32 alin. (3) din acelaşi regulament prevede că „Materialele înscrise pe ordinea de zi a Biroului permanent se aprobă sau se resping cu votul majorităţii celor prezenţi.“ 23. Se mai arată că în cadrul şedinţei Biroului permanent al Camerei Deputaţilor din data de 27 iunie 2018, după cum rezultă din stenograma şedinţei publicată pe site-ul Camerei Deputaţilor, dezbaterile referitoare la punctul 12 sunt centrate pe două subiecte: sesiunea extraordinară şi ordinea de zi a acesteia. Majoritatea membrilor Biroului permanent şi-au exprimat acordul faţă de propunerea de organizare a unei sesiuni extraordinare şi au fost formulate puncte de vedere cu privire la ordinea de zi propusă pentru sesiunea respectivă. În finalul dezbaterilor referitoare la ordinea de zi, preşedintele de şedinţă a supus votului propunerea de completare a acesteia cu 7 proiecte de lege, propuse de Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal, Grupul parlamentar ALDE (Alianţa Liberalilor şi Democraţilor), respectiv Grupul parlamentar al minorităţilor naţionale, iar propunerea a fost adoptată cu unanimitatea voturilor membrilor prezenţi ai Biroului permanent al Camerei Deputaţilor. 24. Având în vedere aspectele prezentate, prin raportare la dispoziţiile art. 66 alin. (2) din Constituţie, se apreciază că acestea au fost respectate, neputând fi puse la îndoială intenţia şi acordul dat prin vot de către majoritatea membrilor prezenţi ai Biroului permanent al Camerei Deputaţilor cu privire la organizarea unei sesiuni extraordinare ulterior închiderii primei sesiuni ordinare a anului 2018. Certitudinea unei asemenea decizii este singura care a condus la adoptarea cu unanimitate a ordinii de zi, astfel cum aceasta a fost completată la propunerea liderilor unor grupuri parlamentare. 25. În virtutea recunoaşterii rolului preeminent al plenului Camerei Deputaţilor, potrivit art. 84 alin. (9) teza a doua din Regulamentul Camerei Deputaţilor, neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii extraordinare, aceasta fiind singura împrejurare prevăzută în regulament în care sesiunea extraordinară nu are loc. Or, potrivit stenogramei şedinţei Camerei Deputaţilor din data de 2 iulie 2018, ordinea de zi înscrisă în Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018, cu modificările şi completările propuse în cadrul şedinţei de plen, a fost aprobată. 26. Tot în sensul respectării prevederilor constituţionale indicate, se arată că în preambulul Deciziei preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018 se invocă drept temei juridic dispoziţiile art. 66 alin. (2) şi art. 115 alin. (5) din Constituţie, precum şi ale art. 32 alin. (1) lit. b) şi art. 84 alin. (8) şi (10) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care reglementează tocmai competenţa Biroului permanent al Camerei Deputaţilor de a solicita convocarea unei sesiuni extraordinare. 27. Cu privire la rolul vicepreşedinţilor Camerei Deputaţilor de a exercita competenţele preşedintelui acesteia, se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aceştia conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 66 alin. (3) din Constituţie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018 a fost publicată Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018 privind convocarea acestei Camere în sesiune extraordinară în data de 2 iulie 2018, ora 14,00, pentru perioada 2-19 iulie 2018. 28. În ceea ce priveşte înscrierea pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor a Proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii pentru modificarea şi completarea art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, se menţionează caracterul legitim al acestei măsuri, lipsită de interferenţe constituţionale. 29. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, raportate la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată că legea răspunde cerinţelor privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice. Astfel, legea este clară, întrucât în conţinutul său nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, şi este precisă, fiind redactată într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 30. Se subliniază că în numeroase cauze Curtea a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate invocate, reţinând că, sub aparenţa unor critici referitoare la ambiguitatea şi neclaritatea textelor de lege, se solicită interpretarea acestora, aspect ce excedează competenţei Curţii Constituţionale. 31. Existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. În sensul celor arătate, se face trimitere la Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 august 1998 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Hertel împotriva Elveţiei, respectiv Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. 32. Se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 24/2000, „reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ“. Aşadar, textul nu instituie pentru legiuitor obligaţia de a cuprinde în acelaşi act normativ reglementările ce au acelaşi obiect, astfel că un act normativ poate cuprinde reglementări chiar şi din alte materii conexe, în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acel act, aşa cum, în mod corect, a procedat legiuitorul la adoptarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, prin abrogarea art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. 33. Cu privire la încălcarea art. 11 alin. (1) din Constituţie, se arată că modificarea adusă alin. (1) al art. 12 din Legea nr. 78/2000 este în concordanţă atât cu Constituţia, cât şi cu Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată prin Legea nr. 27/2002, Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999, ratificată prin Legea nr. 147/2002, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene din 26 iulie 1995, precum şi cu Directiva (UE) 2017/1.371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, care urmează să înlocuiască, începând cu 6 iulie 2019, Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene din 26 iulie 1995. 34. Prin urmare, se concluzionează în sensul că dispoziţiile legii criticate sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 61 alin. (2), precum şi ale art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie. 35. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 36. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 37. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că, în realitate, obiect al controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi legea în ansamblul său. Textul legal criticat în mod punctual are următorul conţinut normativ: - Articol unic pct. 1: „(1) Sunt pedepsite cu închisoarea de la unu la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine de bani, bunuri ori alte foloase materiale necuvenite:“. 38. Textul legal criticat reprezintă fraza introductivă a actualului art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, text care cuprinde ipotezele normative menţionate la lit. a) şi b), nemodificate prin prezenta lege, şi care prevăd următoarele: "a) efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale;b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii." 39. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, art. 11 alin. (1) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 61 alin. (2) privind structura Parlamentului şi art. 66 alin. (2) şi (3) privind sesiunile extraordinare ale Parlamentului. De asemenea, în obiecţia de neconstituţionalitate formulată se fac referiri la art. 291 - Traficul de influenţă din Codul penal şi la art. 18 lit. b) - Traficul de influenţă din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003 şi ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004. (1) Parcursul legislativ al legii analizate 40. Propunerea legislativă a fost iniţiată de 16 deputaţi, fiind înregistrată la Senat la data de 12 decembrie 2017. La data de 22 mai 2018, Senatul a constatat că propunerea legislativă a fost adoptată în condiţiile art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie, potrivit căreia „în cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate“. Propunerea legislativă astfel adoptată a fost transmisă Camerei Deputaţilor. 41. La data de 19 iunie 2018, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a adoptat un raport de admitere cu 6 amendamente. La data de 2 iulie 2018 au avut loc dezbaterile asupra propunerii legislative, iar la 4 iulie 2018 aceasta a fost adoptată [pentru = 183, împotrivă = 96, abţineri = 0, nu au votat = 2]. 42. La data de 4 iulie 2018 legea a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, trimisă la promulgare în data de 10 iulie 2018, iar la 26 iulie 2018, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. (2) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 43. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Preşedintele României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 44. De asemenea, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în data de 26 iulie 2018, în condiţiile în care legea a fost trimisă spre promulgare în data de 10 iulie 2018. Având în vedere că, în cauză, este aplicabil art. 77 alin. (1) din Constituţie, neexistând nicio obiecţie de neconstituţionalitate sau cerere de reexaminare formulată, Curtea constată că prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată în termen şi este admisibilă sub acest aspect. (3) Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă 45. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia nu a existat o cerere din partea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor de întrunire a plenului Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, Curtea constată că textul Constituţiei impune ca cererea să provină de la unul dintre cele trei subiecte de drept expres precizate: Preşedintele României, Biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Prin urmare, Constituţia nu reglementează o anumită modalitate de desfăşurare a procedurii în faţa Biroului permanent şi nici cu privire la tipul de act sub forma căruia se obiectivizează cererea acestuia. 46. Curtea reţine că, în şedinţa din 27 iunie 2018, în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a fost depus un proiect de decizie de convocare a Camerelor, purtând menţiunea faptului că provine de la preşedintele Camerei Deputaţilor, însă fără a fi semnat de acesta. Acest proiect de decizie cuprindea ordinea de zi, perioada de convocare a Camerei şi dispoziţia de convocare a acesteia; Biroul permanent a „aprobat“ proiectul de decizie, ceea ce înseamnă că a cerut întrunirea în sesiune extraordinară a Camerei. Prin urmare, Curtea constată că au fost respectate prevederile art. 66 alin. (2) din Constituţie, în sensul că cererea de întrunire a provenit de la unul dintre subiecţii de drept îndrituiţi. 47. De asemenea, Curtea reţine că „aprobarea“ proiectului de decizie antereferit constituie o cerere validă în sensul art. 66 alin. (2) din Constituţie. În acest sens, se reţine faptul că oricare dintre membrii Biroului permanent are competenţa de a depune o solicitare, indiferent sub ce formă, astfel încât şi preşedintele Camerei Deputaţilor, fiind un membru al Biroului permanent, are o asemenea competenţă. Din punct de vedere tehnic, modul de formulare este la aprecierea fiecărui membru. Particularitatea situaţiei de faţă constă în faptul că preşedintele Camerei Deputaţilor nu a depus o solicitare propriu-zisă în acest sens, ci, în mod inform, a fost depus proiectul de decizie antereferit. Desigur, Biroul permanent nu poate aproba decizia în sine, pentru că emiterea deciziei este de competenţa preşedintelui Camerei. Totuşi, întrucât actele juridice realizate trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, şi nu de a nu produce astfel de efecte, rezultă că proiectul depus trebuie calificat drept o solicitare a unui membru al Biroului permanent de întrunire în sesiune extraordinară, cu indicarea perioadei şi ordinii de zi, iar aprobarea proiectului are semnificaţia cererii formulate de Biroul permanent de întrunire a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară. 48. Prin urmare, Curtea constată că Biroul permanent a formulat o cerere validă de întrunire a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, ceea ce înseamnă că a fost respectat art. 66 alin. (2) din Constituţie. 49. Cu privire la încălcarea art. 66 alin. (3) din Constituţie, Curtea constată că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate critică neregularitatea actului prin care a fost convocată sesiunea extraordinară a Camerei Deputaţilor, în sensul că decizia de convocare a fost semnată de vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, fără ca acesta să fie împuternicit printr-un act scris de către preşedintele Camerei Deputaţilor. Curtea reţine că actul de convocare are un caracter tehnic, fiind emis în considerarea competenţei legale pe care o au preşedinţii Camerelor; astfel, chiar în condiţiile în care preşedinţii Camerelor îşi încalcă obligaţia constituţională de a emite decizia de convocare, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie iniţiativă. 50. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor, respectiv conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Prin urmare, atât timp cât vicepreşedintele are competenţa regulamentară să exercite atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, în condiţiile unei înţelegeri prealabile între aceştia, nu se poate reţine că decizia de convocare a sesiunii extraordinare a fost semnată de un subiect de drept, care nu avea competenţa funcţională de a exercita atribuţii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor. Mai mult, astfel cum s-a arătat la paragraful anterior, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie iniţiativă, acoperind astfel orice neregularitate referitoare la decizia de convocare. 51. În aceste condiţii, Curtea reţine că ceea ce se invocă în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate este o chestiune care ţine de aplicarea regulamentelor parlamentare. Or, nu este de competenţa Curţii verificarea modului în care a fost aplicată această dispoziţie regulamentară. Constituţia prevede expres că sesiunile parlamentare se convoacă de preşedinţii Camerelor, iar modul în care aceştia îi împuternicesc pe vicepreşedinţi, scris/verbal, nu este o chestiune de constituţionalitate. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a arătat că nu este competentă a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a regulamentelor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1995, Decizia nr. 98 din 25 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 18, sau Decizia nr. 223 din 13 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 6 mai 2016, paragrafele 33 şi 34). 52. Prin urmare, Curtea constată, pe de o parte, că decizia de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară este semnată de un vicepreşedinte al acesteia, în substituirea preşedintelui, potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor, iar, pe de altă parte, că nu are competenţa de a verifica modul de aplicare a regulamentelor parlamentare, ceea ce determină concluzia potrivit căreia legea a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare, cu respectarea art. 66 alin. (3) din Constituţie. 53. În ceea ce priveşte faptul că decizia de convocare nu stabilea, în mod expres, ca parte a ordinii de zi legea supusă analizei Curţii Constituţionale, Curtea reţine că o asemenea critică ţine, de asemenea, de modul de aplicare a regulamentelor parlamentare în cadrul procedurii parlamentare. Astfel, Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018, prevede la pct. 28 şi 29 că ordinea de zi cuprinde şi: „28. Iniţiative legislative adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată; 29. Iniţiative legislative înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor“, iar în art. I pct. 29 şi 30 din Decizia preşedintelui Senatului nr. 9/2018 privind convocarea Senatului în sesiune extraordinară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 28 iunie 2018, se menţionează ca ordine de zi „29. Iniţiative legislative adoptate de Camera Deputaţilor în calitate de primă Cameră sesizată; 30. Iniţiative legislative înregistrate la Biroul permanent al Senatului“. 54. Curtea nu poate fi chemată să justifice sau, din contră, să infirme o opţiune parlamentară pentru o ordine de zi cu un anumit obiect, din moment ce Biroul permanent, preşedintele Camerei Deputaţilor/Senatului sau plenul celor două Camere au apreciat necesară o asemenea formulare a ordinii de zi. Raţiuni de flexibilizare a procedurii parlamentare permit celor două Camere ale Parlamentului să îşi organizeze activitatea într-un mod care să asigure exercitarea în condiţii optime a funcţiei legislative. Deşi este de dorit ca fiecare proiect/propunere legislativă ce urmează a fi dezbătut/dezbătută în sesiune extraordinară să fie înscris/înscrisă în decizia de convocare, Curtea reţine că aplicarea unei viziuni strict formaliste asupra aspectului analizat poate afecta plenitudinea funcţiei legislative a Parlamentului, astfel încât trebuie lăsată acestuia o marjă de apreciere, mai ales în condiţiile în care se consideră ca necesară adoptarea unei legi, în corelaţie directă cu o altă lege dezbătută şi adoptată în sesiune extraordinară şi care s-a aflat pe ordinea de zi stabilită prin decizie. În acest sens, Curtea reţine legătura directă dintre domeniul în care a fost adoptată legea supusă controlului de constituţionalitate şi Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. 55. Aşadar, Curtea constată că aspectul învederat este o chestiune care ţine de aplicarea regulamentelor parlamentare, ipoteză în care, în virtutea autonomiei parlamentare, Parlamentul se bucură de o largă marjă de apreciere. (4) Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă 56. Curtea constată că infracţiunea reglementată prin art. 12 din Legea nr. 78/2000 este asimilată infracţiunilor de corupţie, deoarece acţiunea făptuitorului are ca finalitate obţinerea, direct sau indirect, a anumitor foloase necuvenite, în condiţiile în care obiectul juridic al acestora este constituit din relaţiile sociale referitoare la cinstea şi onestitatea persoanelor în exercitarea atribuţiilor lor de serviciu, a căror bună desfăşurare este incompatibilă cu îndeplinirea acestora în scopul obţinerii unor foloase ilicite. Prin urmare, legiuitorul a considerat că această infracţiune trebuie asimilată celor de corupţie pentru că, prin modul în care a fost configurată, ea este săvârşită în vederea însuşirii unor foloase, indiferent de natura lor, patrimoniale sau nepatrimoniale, în condiţiile în care au legătură directă cu serviciul pe care persoana îl prestează. 57. Curtea reţine că infracţiunea analizată este structurată prin raportarea tezei introductive a art. 12, care conţine o cerinţă esenţială - scopul - specifică infracţiunilor de corupţie, la modalităţile alternative de săvârşire a acesteia, astfel că nu aceste ultime modalităţi constituie infracţiunea în sine. În cazul primei modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 78/2000, Curtea, prin Decizia nr. 243 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 6 iulie 2017, paragraful 40, sau Decizia nr. 700 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 17 ianuarie 2018, paragraful 33, a statuat că, „prin ea însăşi, simpla efectuare de operaţiuni financiare ca acte de comerţ nu determină existenţa elementului material al infracţiunii, efectuarea de operaţiuni financiare având, aşadar, relevanţă penală şi putând constitui elementul material al infracţiunii numai dacă este săvârşită ca act de comerţ, dacă operaţiunile financiare sunt incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană şi dacă sunt săvârşite în scopul determinat de legiuitor“. Or, tocmai scopul urmărit de persoana în cauză, prin folosirea funcţiei sale, indiferent că a fost sau nu atins, caracterizează infracţiunea respectivă ca una asimilată celei de corupţie. Prin urmare, legiuitorul nu sancţionează penal subiectul în cauză pentru simpla efectuare de operaţiuni financiare, ci efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ în considerarea scopului urmărit. De aceea, Curtea a concluzionat că scopul incriminării infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) teza întâi din Legea nr. 78/2000 îl constituie ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la cinstea, onestitatea persoanelor care, datorită funcţiei, atribuţiei sau însărcinării primite, trebuie să se abţină de la efectuarea de astfel de operaţiuni [Decizia nr. 700 din 7 noiembrie 2017, paragraful 22]. 58. Situaţia anterior referită este identică şi în privinţa celorlalte trei modalităţi alternative de săvârşire reglementate de art. 12 din lege, respectiv: încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale; folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii; permiterea accesului unor persoane neautorizate la informaţii ce nu sunt destinate publicităţii. Astfel, dacă aceste fapte sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, devine incident art. 12 din lege, însă, în lipsa acestui scop, devin aplicabile prevederile corespunzătoare din Codul penal [art. 303 - Divulgarea informaţiilor secrete de stat sau art. 304 - Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice]. 59. Prin urmare, Curtea constată că relaţiile sociale ocrotite, prin infracţiunea antereferită, nu vizează buna desfăşurare a activităţii de serviciu, ci, prin adăugarea unui scop ca cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii, se referă la relaţiile sociale privind cinstea, onestitatea, probitatea funcţionarului în exercitarea activităţii de serviciu, ceea ce duce la concluzia potrivit căreia această infracţiune, ca natură juridică, nu este o infracţiune de serviciu, ci una de corupţie. Astfel, norma de incriminare vizează, prin natura sa, domeniul/fenomenul corupţiei, iar elementul material al laturii obiective îşi găseşte izvorul în atribuţiunile de serviciu ale subiectului activ al infracţiunii. Această infracţiune este calificată ca fiind una asimilată celor de corupţie, întrucât compromiterea relaţiilor sociale ocrotite este realizată în exclusivitate de subiectul activ al infracţiunii, prin acţiunea sa unilaterală, fără intervenţia unei terţe persoane, în scopul calificat stabilit de lege. 60. Este de principiu că o normă de incriminare care priveşte combaterea corupţiei nu poate fi structurată în funcţie de persoana în favoarea căreia se urmăreşte obţinerea folosului şi nici în funcţie de natura folosului. În forma în vigoare a textului analizat, legiuitorul a stabilit că folosul este obţinut pentru sine sau pentru altul tocmai pentru a sublinia, în mod expres, faptul că nu contează subiectul în favoarea căruia se obţine folosul, fiind indiferent cine obţine emolumentul/răsplata rezultat/ rezultată dintr-un act de corupţie. 61. De aceea, în accepţiunea formei preconizate a art. 12 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, se creează o contradicţie în termeni, în sensul că un act de corupţie nu ar putea fi calificat ca atare decât dacă folosul este obţinut numai pentru sine. Or, a configura elementele unui infracţiuni de corupţie în funcţie de acest parametru ar echivala cu o incongruenţă între natura infracţiunii şi conţinutul normativ al textului de incriminare. Un act de corupţie, pentru a fi calificat ca atare, nu este şi nu poate fi condiţionat de o anumită calitate a beneficiarului folosului rezultat. Per a contrario ar rezulta că un act de corupţie realizat în beneficiul soţului/copilului/părinţilor/a unui sponsor politic nu poate fi sancţionat penal, ceea ce este absurd. Aşadar, actul de corupţie trebuie sancţionat indiferent de beneficiarul folosului necuvenit, astfel încât legiuitorul nu poate condiţiona reţinerea acestuia de obţinerea folosului numai pentru sine. 62. Cu privire la natura folosului, din textul de incriminare se înţelege că subiectul activ al infracţiunii „se răsplăteşte“ sau răsplăteşte o altă persoană prin conduita sa contrară atribuţiunilor sale de serviciu, urmărind astfel un folos, indiferent de natura sa, patrimonială sau nepatrimonială. Curtea reţine că norma analizată urmăreşte sancţionarea unor situaţii în care sunt încălcate normele legale care conferă temei şi justificare obţinerii unor foloase, drept care, în acest caz, folosul obţinut este întotdeauna necuvenit, indiferent că este de natură patrimonială sau nepatrimonială. 63. Spre deosebire de cele expuse, reglementarea analizată limitează sfera de acţiune a normei de incriminare, ceea ce are drept efect acceptarea ideii ca un act de corupţie să nu fie sancţionat penal. Or, legiuitorul nu are competenţa de a limita sfera de cuprindere a infracţiunii analizate doar în funcţie de natura materială a folosului obţinut, în condiţiile în care intensitatea lezării relaţiilor sociale ocrotite este aceeaşi, indiferent că folosul obţinut este unul patrimonial sau nepatrimonial. O asemenea diferenţiere realizată în funcţie de natura folosului, pe de o parte, duce la o dezincriminare a unei categorii de acte de corupţie care nu produc un folos nepatrimonial, iar, pe de altă parte, relevă faptul că legiuitorul, în mod implicit, acceptă şi tolerează categoriile de acte de corupţie care nu implică un folos patrimonial, ci nepatrimonial, ceea ce este contrar exigenţelor statului de drept. 64. În acest context, Curtea subliniază că revine organelor judiciare obligaţia de a administra probatoriul necesar pentru a demonstra legătura de cauzalitate între activitatea ilicită realizată şi scopul urmărit pentru reţinerea infracţiunii analizate. Legătura de cauzalitate, ca element al laturii obiective a infracţiunii, trebuie să rezulte în mod indubitabil din probele administrate. 65. Cu privire la marja de apreciere a Parlamentului în structurarea politicii penale a statului, Curtea, în jurisprudenţa sa [cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 66], atunci când analizează norme de drept penal substanţial, precizează că, deşi, în principiu, Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Astfel, incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016). De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). 66. Tot în acelaşi sens, Curtea a subliniat, prin Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 44, că marja de apreciere a legiuitorului, atunci când pune în discuţie limitarea unui drept constituţional, în speţă art. 23 din Constituţie (Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragraful 23), sau nesancţionarea încălcării unor relaţii sociale ce ar avea drept consecinţă existenţa unei ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014), este una limitată. fiind supusă unui control strict al Curţii Constituţionale. 67. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că „fenomenul corupţiei este considerat a fi una dintre cele mai grave ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială, cu efecte negative asupra activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi asupra funcţionării economiei de piaţă. Corupţia se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului şi compromite stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentul moral al societăţii. În consecinţă, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupţiei, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracţiunilor de corupţie la toate nivelurile autorităţilor şi instituţiilor statului“ [Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014]. 68. Prin urmare, din cele de mai sus, rezultă că marja de apreciere a legiuitorului este una redusă atunci când în discuţie sunt infracţiunile de corupţie sau asimilate acestora, astfel încât controlul Curţii Constituţionale este unul strict. În cauza de faţă, modificările preconizate sunt contrare exigenţelor statului de drept, tocmai pentru că odată intrate în dreptul pozitiv afectează capacitatea statului de a lupta în mod eficient împotriva fenomenului corupţiei. Or, obligaţia pozitivă a statului este aceea de a-şi crea un sistem normativ apt să răspundă la ameninţările la adresa valorilor sale constituţionale, să asigure buna şi corecta funcţionare a autorităţilor şi instituţiilor sale şi să protejeze securitatea juridică a cetăţeanului. De aceea, legiuitorul are obligaţia constituţională să reglementeze măsuri cu finalitatea mai sus indicată, iar nu să adopte soluţii legislative care împiedică realizarea acesteia. În consecinţă, Curtea constată că textul legal criticat încalcă obligaţia pozitivă a legiuitorului derivată din art. 1 alin. (3) din Constituţie, cu referire la exigenţele statului de drept, de a reglementa un sistem unitar de norme penale apte să combată fenomenul corupţiei. 69. De asemenea, Curtea reţine că infracţiunea analizată ca natură juridică fiind una de corupţie, rezultă, din această calificare, că devin aplicabile, în coordonatele prezentei cauze, Convenţia penală privind corupţia, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004. 70. Convenţia penală privind corupţia prevede că fiecare parte - stat semnatar al convenţiei - adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, atunci când s-a săvârşit cu intenţie, fapta de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit unuia dintre agenţii săi publici sau persoanei membre a unei adunări publice naţionale care exercită puteri legislative sau administrative, pentru el sau pentru altcineva, pentru ca acesta să îndeplinească ori să se abţină de la îndeplinirea unui act în exerciţiul funcţiilor sale (corupţia activă) sau fapta unuia dintre agenţii săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice folos necuvenit pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească un act în exercitarea funcţiilor sale (corupţia pasivă) [a se vedea art. 2 şi 3 din Convenţie]. Astfel, art. 3 din Convenţia penală cu privire la corupţie prevede că „Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracţiune, conform dreptului său intern, atunci când s-a săvârşit cu intenţie, fapta unuia dintre agenţii săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice folos necuvenit pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească un act în exercitarea funcţiilor sale“. 71. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei prevede obligaţia fiecărui stat parte de a adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptelor vizând corupţia agenţilor publici naţionali (art. 15), sustragerea, deturnarea sau altă folosire ilicită de bunuri de către un agent public (art. 17), traficul de influenţă (art. 18), abuzul de funcţii (art. 19), îmbogăţirea ilicită (art. 20). Curtea reţine că incidenţă în cauză are art. 15 lit. b) din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, potrivit căruia „Fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie: […] b) faptei unui agent public de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine ori pentru altă persoană sau entitate, cu scopul de a îndeplini sau de a se abţine să îndeplinească un act în exerciţiul funcţiilor sale oficiale“. 72. Prin urmare, textul de lege astfel cum acesta este normat în prezent răspunde finalităţii acestei obligaţii internaţionale asumate de statul român, iar a reduce sfera sa de incidenţă ar echivala, astfel cum s-a arătat, cu acceptarea şi tolerarea unor acte de corupţie, ceea ce intră, în mod fundamental, în coliziune cu obligaţiile internaţionale asumate de statul român. Curtea reţine că marja de apreciere a statului în structurarea politicii sale penale este limitată, pe lângă exigenţele expres stabilite în textul Constituţiei, de obligaţiile internaţionale pe care acesta şi le-a asumat, iar, în ceea ce priveşte combaterea corupţiei, domeniu în care actele internaţionale creează obligaţii în sarcina statelor în sensul normativizării unor astfel de infracţiuni, statul trebuie să incrimineze astfel de fapte, activitatea sa normativă fiind îndreptată spre un asemenea scop. Dezincriminarea unor fapte de corupţie, rezultată din jocul reglementărilor referitoare la latura obiectivă a textelor de lege în vigoare, precum în cauza de faţă, echivalează cu o nerespectare a obligaţiilor sale internaţionale. Încălcarea obligaţiilor asumate de România prin tratatele la care este parte contravine prevederilor constituţionale ale art. 11 alin. (1) care consacră obligativitatea statului român de a respecta întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte [a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 195 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 5 iunie 2015, paragraful 25]. 73. Prin urmare, Curtea constată că articolul unic pct. 1 din lege încalcă prevederile art. 11 alin. (1) din Constituţie, prin raportare la art. 3 din Convenţia penală cu privire la corupţie, adoptată la nivelul Consiliului Europei, şi art. 15 lit. b) din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei. 74. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 septembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly OPINIE CONCURENTĂ În acord cu soluţia pronunţată, cu unanimitate de voturi, de Curtea Constituţională, formulăm prezenta opinie concurentă, considerând că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României se impunea a fi admisă şi în raport cu criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate cu referire la art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare: 1. Referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă, potrivit căreia nu a existat o cerere din partea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor de întrunire a plenului Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, se constată că textul Constituţiei, respectiv art. 66 alin. (2), impune ca cererea să provină de la unul dintre cele trei subiecte de drept expres precizate: Preşedintele României, Biroul permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Prin urmare, Constituţia impune în termeni imperativi manifestarea de voinţă expresă a unuia dintre cele trei subiecte de drept antereferite. Potrivit art. 84 alin. (9) teza întâi din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris şi va cuprinde ordinea de zi, precum şi perioada de desfăşurare a sesiunii. Astfel, se constată că manifestarea de voinţă a celor trei subiecte de drept, unul unipersonal, iar celelalte două colective, nu poate fi exprimată în mod verbal, ceea ce înseamnă că forma scrisă a cererii este o condiţie ad validitatem pentru formularea acesteia. Este de observat că regula în dreptul public este aceea a formulării cererilor în scris, pentru ca autorităţile şi instituţiile publice să răspundă la acestea. Lipsa formei scrise determină inexistenţa actului. De asemenea, se constată că formularea cererii de convocare prezintă anumite specificităţi în funcţie de subiectul de drept care o iniţiază. Astfel, dacă în privinţa autorităţii unipersonale, condiţiile de formă ale cererii de întrunire în sesiune extraordinară vizează numai forma scrisă, decizia formulării cererii aparţinându-i în exclusivitate, fără nicio altă condiţionare, în privinţa subiectelor colective trebuie să existe un consens care să ducă la formularea unei asemenea cereri. Astfel, în privinţa subiectului colectiv, reprezentat de deputaţi/senatori, Constituţia fixează un număr minimal cerut pentru solicitarea întrunirii Camerei în sesiune extraordinară, respectiv o treime din numărul membrilor Camerei respective. În consecinţă, cererea scrisă trebuie să fie însuşită prin semnătură de către aceştia. În privinţa Biroului permanent, subiect colectiv, care are o natură colegială, art. 32 alin. (1) lit. p) din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede extrem de clar că Biroul permanent „adoptă, cu respectarea prevederilor legale şi regulamentare, decizii privind activitatea sa, activitatea deputaţilor şi a personalului Camerei; deciziile Biroului permanent se publică pe site-ul Camerei Deputaţilor, cu excepţia celor care cuprind informaţii clasificate“. Prin urmare, la propunerea oricărui membru al său, Biroul permanent poate adopta o decizie prin care cere întrunirea în şedinţă extraordinară a Camerei Deputaţilor. Este evident că această decizie este un act scris. Or, în speţă, în şedinţa Biroului permanent din 27 iunie 2018 - potrivit stenogramei acestei şedinţe - pe ordinea de zi [la poz. 12] s-a aflat aprobarea unui „Proiect de Decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară“, şi nu proiectul unei decizii a Biroului permanent al acestei Camere, subiect îndrituit prin Constituţie să solicite întrunirea acestui for în sesiune extraordinară. Prin urmare, materialul aflat pe ordinea de zi a Biroului permanent, respectiv „Proiectul de Decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară“, în primul rând, nu putea fi aprobat, pentru că Biroul permanent nu are nicio competenţă pentru aprobarea acestuia. Este evident că în lipsa competenţei funcţionale a Biroului permanent, acesta nu putea să aprobe/respingă prin vot proiectul antereferit. Este adevărat că preşedintele Camerei Deputaţilor este membru în Biroul permanent şi că poate solicita şi el ca orice membru al acestuia formularea de către Biroul permanent a unei cereri de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, însă acesta, în loc să formuleze o asemenea solicitare, a depus un proiect de decizie de convocare, decizie care se emite ulterior cererii formulate de Biroul permanent de întrunire în sesiune extraordinară, fiind un act subsecvent şi legat de acesta. Practic, în faţa Biroului permanent nu s-a aflat nicio solicitare pentru ca acesta să îşi exercite competenţa prevăzută de art. 66 alin. (2) din Constituţie. Mai mult, chiar dacă s-ar fi aflat pe rolul său o asemenea solicitare, nu a fost dat un vot cu privire la aceasta, conform art. 35 alin. (2) din Regulament. De aceea, este şi inexactă menţiunea „aprobat“ înscrisă la poziţia 12 din ordinea de zi a şedinţei respective. În concluzie, reiterăm faptul că nu a existat niciun vot cu privire la vreo propunere de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară. Mai mult, chiar dacă am accepta că sa votat o astfel de solicitare - ceea ce nu s-a întâmplat - Biroul permanent nu a emis o decizie, conform art. 32 alin. (1) lit. p) din Regulament, forma scrisă reprezentând o condiţie ad validitatem a cererii de întrunire în sesiune extraordinară. Este de observat că, la Senat, Biroul permanent a adoptat Hotărârea nr. 12 din 28 iunie 2018, în considerarea art. 37 alin. (1) din Regulament, conform căruia „Biroul permanent lucrează în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă hotărârile cu votul deschis al majorităţii membrilor prezenţi. Hotărârile importante se publică pe site-ul Senatului“, respectând, astfel, art. 66 alin. (2) din Constituţie. Având în vedere cele de mai sus, constatăm că, din punct de vedere juridic, nu a fost formulată din partea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor nicio cerere de întrunire a acestei Camere în sesiune extraordinară. Totodată, nu a existat niciun act juridic valid care să materializeze această cerere. Or, astfel cum am arătat, forma scrisă este o cerinţă ad validitatem a cererii formulate în sensul art. 66 alin. (2) din Constituţie. În lipsa acesteia, nu putem să constatăm decât că suntem în faţa unei solicitări inexistente, ceea ce înseamnă că nu există formulată nicio cerere de întrunire în sesiune extraordinară. Prin urmare, întrucât legea a fost adoptată într-o sesiune extraordinară care nu a fost cerută potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, viciul de neconstituţionalitate astfel constatat se constituie într-unul extrinsec, asociat legii supuse controlului de constituţionalitate. De aceea, legea criticată a fost adoptată contrar art. 66 alin. (2) din Constituţie. 2. Cu privire la încălcarea art. 66 alin. (3) din Constituţie, se constată că, în interpretarea art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele Camerei Deputaţilor emite o decizie numai când absentează, pentru ca cele două atribuţii ale sale expres specificate să fie exercitate de unul dintre vicepreşedinţi. În schimb, când este prezent, preşedintele Camerei Deputaţilor, din raţiuni de flexibilitate, poate solicita, în mod verbal, îndeplinirea acestor atribuţii de către unul dintre vicepreşedinţi, neexistând, aşadar, obligaţia emiterii unui act în acest sens. Această interpretare este susţinută şi prin corelarea existentă între art. 35 alin. (2) şi art. 34 lit. b) şi d) din Regulament, respectiv între atribuţiile preşedintelui şi atribuţiile delegate vicepreşedinţilor, după cum urmează: "Potrivit art. 34 lit. b) şi d) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii: b) conduce lucrările plenului Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari, şi asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea prevederilor prezentului regulament; (...) d) conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent." Conform art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Prin urmare, în speţă, pentru alte activităţi decât conducerea lucrărilor/activităţilor [termeni ce au în acest context aceeaşi semnificaţie juridică], devine aplicabil art. 35 alin. (1) teza finală din Regulament, care prevede că „Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor“. Astfel, textul nu mai precizează dacă trebuie sau nu emisă vreo decizie sau condiţiile în care aceasta se emite, însă este de la sine înţeles că încredinţarea atribuţiilor, pentru a fi valabilă în dreptul public, nu poate avea loc decât printr-un act scris. Aceste atribuţii pot fi atât cele specifice preşedintelui Camerei Deputaţilor, cât şi altele în legătură cu buna funcţionare a Parlamentului. Aşadar, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 34 şi art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulament, rezultă, ca regulă generală, competenţa preşedintelui Camerei de a încredinţa îndeplinirea unor atribuţii de către unul/unii dintre vicepreşedinţi, iar, în ipoteza specifică a conducerii lucrărilor/activităţii Biroului permanent/plenului Camerei Deputaţilor, textul prevede posibilitatea preşedintelui Camerei de a încredinţa îndeplinirea acestor atribuţii chiar verbal. De asemenea, trebuie subliniat faptul că mai ales atribuţiile constituţionale ale preşedinţilor Camerelor nu pot fi exercitate de vicepreşedinţii acestora, la solicitarea verbală a preşedinţilor Camerelor [convocarea în sesiune a Camerelor sau sesizarea Curţii Constituţionale potrivit art. 146 lit. a) teza întâi, lit. b), c), e) sau k) din Constituţie]. Suntem, în mod evident, în faţa unei delegări de atribuţiuni constituţionale, ceea ce indică faptul că acestea sunt de o importanţă maximă pentru stat. De altfel, Constituţia reglementează, în mod expres, două cazuri de asemenea atribuţii constituţionale pe care le exercită preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului. De aceea, ca regulă ele se deleagă printr-un act scris, forma ad validitatem a delegării constituţionale. În consecinţă, autonomia parlamentară nu poate fi contrară dispoziţiilor exprese ale Constituţiei şi nu poate duce la delegări de atribuţii constituţionale prin înţelegeri verbale. În cauza de faţă se constată că preşedintele Camerei Deputaţilor nu a emis vreun act de delegare a atribuţiei sale de a convoca sesiunea extraordinară a Camerei Deputaţilor în favoarea vicepreşedintelui Camerei Deputaţilor, domnul Florin Iordache, acesta semnând Decizia nr. 5/2018 privind convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor, fără a avea vreo calitate în acest sens. Întrucât Camera Deputaţilor are 4 vicepreşedinţi, se naşte întrebarea legitimă care dintre aceştia are dreptul să semneze pentru preşedintele acesteia, în lipsa oricărui act sau reglementări exprese care să dispună o anumită delegare sau o anumită ordine de realizare a delegării. Este de observat că, la Senat, decizia de convocare în sesiune extraordinară a fost semnată tot de un vicepreşedinte [Decizia preşedintelui Senatului nr. 9/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 28 iunie 2018], dar datorită faptului că preşedintele Senatului, potrivit agendei sale, lipsea din ţară, iar anterior a emis o decizie prin care vicepreşedintele care a semnat decizia de convocare era împuternicit să asigure conducerea Senatului [Decizia preşedintelui Senatului nr. 8/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018]. Prin urmare, la Senat, la momentul emiterii deciziei de convocare a existat o decizie de asigurare a conducerii Senatului pentru acea zi. Aşadar, spre deosebire de Camera Deputaţilor, la Senat procedura s-a desfăşurat corect. Având în vedere cele de mai sus, constatăm că sesiunea extraordinară de la Camera Deputaţilor a fost convocată, în realitate, de un vicepreşedinte, care nu a avut vreun mandat în considerarea căruia să semneze actul în substituirea preşedintelui Camerei Deputaţilor. În consecinţă, întrucât legea a fost adoptată într-o sesiune extraordinară convocată contrar art. 66 alin. (3) din Constituţie, viciul de neconstituţionalitate astfel constatat se constituie într-unul extrinsec, asociat legii supuse controlului de constituţionalitate. De aceea, legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 66 alin. (3) din Constituţie. 3. De asemenea, se mai constată faptul că decizia de convocare - dată, aşa cum s-a arătat cu încălcarea art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie - nu stabilea ca parte a ordinii de zi legea supusă analizei Curţii Constituţionale. Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018 prevedea la pct. 28 şi 29 că ordinea de zi cuprinde şi: "28. Iniţiative legislative adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată;29. Iniţiative legislative înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor" Se mai constată faptul că Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (PL-x 340/2018) a fost inclusă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, prin Decizia nr. 5 din data de 27 iunie 2018. În acest context, se ridică problema de a cunoaşte dacă în cadrul sesiunii extraordinare deja convocate se pot adăuga noi puncte pe ordinea de zi. Este evident că o sesiune extraordinară este cerută pentru o anumită ordine de zi. Numai cu aceasta este sesizată Camera respectivă. Prin urmare, ea poate respinge întreaga ordine de zi, caz în care sesiunea extraordinară nu se mai ţine [„Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii extraordinare“ - art. 84 alin. (9) teza a doua din Regulament] sau poate elimina proiecte/propuneri legislative aflate pe ordinea de zi, dar nu poate ea însăşi adăuga noi puncte la ordinea de zi, puncte cu care nu a fost sesizată. Camera se pronunţă numai în limitele sesizării, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la o sesizare din oficiu a acesteia. Or, din textul art. 66 alin. (2) coroborat cu art. 84 alin. (9) teza întâi din Regulament rezultă foarte clar că sesiunea extraordinară se convoacă numai pentru anumite probleme, drept care subiectele acolo menţionate (Preşedintele României, Biroul permanent sau deputaţi/senatori) stabilesc ordinea de zi. În caz contrar s-ar ajunge la situaţii inadmisibile şi absurde ca subiectele de drept prevăzute la art. 66 alin. (2) din Constituţie să indice o ordine de zi formală, chiar cu un singur punct, iar Camera să mai adauge oricâte puncte doreşte pe ordinea de zi. Este de principiu că cererea de întrunire în sesiune extraordinară a fost solicitată pentru anumite aspecte şi că Plenul este suveran să se pronunţe în limitele acestei sesizări. În caz contrar, ar fi inutilă prevederea potrivit căreia subiectele de la art. 66 alin. (2) din Constituţie trebuie să indice ordinea de zi, pentru că, şi fără o ordine de zi, tot plenul ar stabili-o după bunul său plac. De altfel, înscrierea în cererea de întrunire în sesiune extraordinară a unor puncte de o generalitate foarte mare, astfel cum s-a întâmplat cu punctele 28 şi 29 ale deciziei antereferite, este, în sine, o practică parlamentară contrară ideii de sesiune extraordinară. Nu se poate ca toate iniţiativele legislative adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată să fie parte a ordinii de zi; ele trebuie identificate, nu de către Plen, ci de către subiectul care a solicitat sesiunea extraordinară. În această logică, dacă s-ar înscrie, în decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare, ca ordine de zi, iniţiativele legislative adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată şi cele înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor [a se vedea articolul unic pct. 28 şi 29 din Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018] şi, corelativ, dacă s-ar înscrie în decizia preşedintelui Senatului de convocare, ca ordine de zi, iniţiativele legislative adoptate de Camera Deputaţilor în calitate de primă Cameră sesizată şi cele înregistrate la Biroul permanent al Senatului [a se vedea art. I pct. 29 şi 30 din Decizia preşedintelui Senatului nr. 9/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 28 iunie 2018, potrivit cărora „Proiectul ordinii de zi: […] 29. Iniţiative legislative adoptate de Camera Deputaţilor în calitate de primă Cameră sesizată; 30. Iniţiative legislative înregistrate la Biroul permanent al Senatului“], astfel cum s-a întâmplat în cazul de faţă, ar însemna să se convoace, în realitate, o sesiune ordinară, din moment ce, sub aspectul proiectelor/propunerilor legislative ce ar putea fi dezbătute, nu există nicio abatere de la modul normal/firesc de desfăşurare a sesiunilor ordinare. Practic, devine posibil ca în sesiunea extraordinară să poată fi dezbătute toate iniţiativele înregistrate la cele două Camere. Aşadar, observăm că, în realitate, o sesiune ordinară a fost disimulată sub forma unei sesiuni extraordinare. Or, această sesiune nu cuprinde, până la urmă, nimic punctual, pentru că orice iniţiativă legislativă poate fi dezbătută, exact ca într-o sesiune ordinară. Practic, cele două Camere s-au comportat ca şi cum ar fi fost în sesiune ordinară, deşi temeiurile constituţionale şi regulamentare invocate indică, în mod indubitabil, că erau în sesiune extraordinară. Având în vedere cele de mai sus, se constată că, în realitate, sesiunea extraordinară de la Camera Deputaţilor şi Senat disimulează o sesiune ordinară, contrar art. 66 alin. (1) şi (2) din Constituţie, potrivit căruia există numai două sesiuni ordinare pe an [„Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie“], care, în mod evident, se diferenţiază, prin caracterul lor de generalitate de sesiunile extraordinare. În consecinţă, datorită acestei disimulări, legea a putut fi introdusă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare de către plenul Camerei Deputaţilor, însă o atare abordare reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, care se constituie într-unul extrinsec asociat legii supuse controlului de constituţionalitate, din moment ce legea nu putea face obiectul sesiunii extraordinare. Concluzionând: a) Biroul permanent nu a formulat nicio cerere de întrunire în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor, neexistând vreo decizie în acest sens; b) decizia de convocare în sesiune extraordinară nu a fost semnată de preşedintele Camerei Deputaţilor, care nici nu a emis vreun act de delegare a acestei atribuţii constituţionale, pentru ca unul dintre cei patru vicepreşedinţi să aibă competenţa de a semna actul respectiv; c) ordinea de zi a sesiunii extraordinare nu poate fi completată de către Plen, care trebuie să se pronunţe in limine litis; d) sesiunea extraordinară a fost, în realitate, una ordinară, drept care a permis introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi a acesteia. Având în vedere cele expuse, se constată încălcarea art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie, după distincţiile anterior evidenţiate. Faţă de toate aspectele relevate anterior, considerăm că, în cauză, s-ar fi impus ca sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României să fie admisă şi în raport cu criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate cu referire la art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie. Judecător, dr. Livia Doina Stanciu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
