Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, excepţie ridicată de Societatea AXA VERSICHERUNG AG în Dosarul nr. 1.449/298/2018 al Tribunalului Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă şi de către Societatea de Asigurare Reasigurare CITY INSURANCE - S.A. în dosarele nr. 23.657/325/2019, nr. 23.667/325/2019*, nr. 21.366/325/ 2019*, nr. 27.182/325/2019, nr. 29.519/325/2019, nr. 29.757/325/ 2019, nr. 28.784/325/2019, nr. 22.538/325/2019, nr. 23.668/325/ 2019, nr. 30.880/325/2019, nr. 24.915/325/2019, nr. 30.878/325/ 2019, nr. 36.739/325/2019, nr. 21.364/325/2019* şi nr. 32.959/325/ 2019* ale Judecătoriei Timişoara - Secţia a II-a civilă, în dosarele nr. 27.305/325/2019, nr. 29.109/325/2019, nr. 28.642/325/2019, nr. 26.470/325/2019, nr. 29.747/325/2019, nr. 20.734/325/2019 şi nr. 25.337/325/2019 ale Judecătoriei Timişoara - Secţia I civilă, precum şi în dosarele nr. 34.610/299/2019, nr. 32.638/299/2019 şi nr. 30.538/299/2019 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 2176D/2019, nr. 248D/2020, nr. 249D/2020, nr. 268D/2020, nr. 269D/2020, nr. 270D/2020, nr. 327D/2020, nr. 328D/2020, nr. 329D/2020, nr. 333D/2020, nr. 351D/2020, nr. 370D/2020, nr. 377D/2020, nr. 378D/2020, nr. 379D/2020, nr. 380D/2020, nr. 381D/2020, nr. 382D/2020, nr. 384D/2020, nr. 385D/2020, nr. 386D/2020, nr. 389D/2020, nr. 390D/2020, nr. 406D/2020, nr. 407D/2020 şi nr. 414D/2020. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 25 octombrie 2022, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton, şi a reprezentantului convenţional al Societăţii de Asigurare Reasigurare CITY INSURANCE - S.A., domnul avocat Valentin Moroeanu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere obiectul identic al excepţiilor de neconstituţionalitate, a dispus, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conexarea dosarelor. La aceeaşi dată, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce au format obiectul dezbaterii, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 23 noiembrie 2022, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 3. Prin Decizia nr. 640/A din 3 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.449/298/2018, Tribunalul Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie. 4. Prin încheierile civile din 30 ianuarie 2020, pronunţate în dosarele nr. 23.657/325/2019 şi nr. 23.667/325/2019*, prin Încheierea din 4 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 32.959/325/2019*, prin încheierile din 6 februarie 2020, pronunţate în dosarele nr. 21.366/325/2019*, nr. 27.182/325/ 2019 şi nr. 29.519/325/2019, prin încheierile din 19 februarie 2020, pronunţate în Dosarele nr. 29757/325/2019 şi nr. 28784/325/ 2019, prin Încheierile din 25 februarie 2020, pronunţate în dosarele nr. 22.538/325/2019, nr. 23.668/325/2019, nr. 30.880/325/ 2019, nr. 24.915/325/2019 şi nr. 30.878/325/2019, prin Încheierea din 27 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 36.739/325/2019 şi prin Sentinţa civilă nr. 1.715 din 17 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 21.364/325/2019*, Judecătoria Timişoara - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie. 5. Prin Încheierea din 11 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 20.734/325/2019, prin încheierile din 12 februarie 2020, pronunţate în dosarele nr. 27.305/325/2019, nr. 29.109/325/ 2019 şi nr. 28.642/325/2019, prin Încheierea din 20 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 26.470/325/2019, prin Încheierea din 21 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 29.747/325/2019 şi prin încheierea din 26 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 25.337/325/2019, Judecătoria Timişoara - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017. 6. Prin Încheierea din 5 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 30.538/299/2019 şi prin încheierile din 26 februarie 2020, pronunţate în dosarele nr. 34.610/299/2019 şi nr. 32.638/299/ 2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017. 7. Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de Societatea AXA VERSICHERUNG AG şi de către Societatea de Asigurare Reasigurare CITY INSURANCE - S.A. cu prilejul soluţionării unor cauze civile având ca obiect pretenţii derivând din asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarele acesteia susţin că unul dintre principiile reglementate în cuprinsul art. 1 alin. (3) din Constituţie este acela că în România dreptatea reprezintă o valoare supremă şi este garantată, principiu constituţional ce trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 57 din Legea fundamentală, care prevăd că exercitarea drepturilor şi libertăţilor trebuie făcută cu bunăcredinţă şi fără a se încălca drepturile celorlalţi. Principiile enunţate ar trebui să stea la baza oricărei dispoziţii legale, acestea regăsindu-se şi în cuprinsul art. 14 şi 15 din Codul civil, legiuitorul având obligaţia constituţională să adopte legi care să nu creeze cadrul comiterii unor abuzuri de drept, astfel cum este situaţia reglementării criticate, prin care se instituie posibilitatea unităţilor service care efectuează reparaţii ale unor vehicule implicate în accidente rutiere să stabilească în mod unilateral şi absolut discreţionar valoarea reparaţiei, prin utilizarea propriei valori a orei de manoperă. 9. În acest context, autoarele excepţiei apreciază că reglementarea criticată contravine şi art. 16 alin. (1) şi art. 21 din Constituţie, în condiţiile în care prin aceasta se creează în mod evident o discriminare între cele două părţi ale raportului juridic, unitatea reparatoare putând să-şi folosească propria valoare a orei de manoperă fără ca asigurătorul să o poată contesta, indiferent de cuantumul acesteia, şi fără ca această valoare să poată fi negociată sau să fie raportată la un criteriu obiectiv şi independent de voinţa părţii. 10. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie se susţine, în esenţă, că, atât în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că norma legală trebuie să fie suficient de accesibilă şi de previzibilă, încât să permită cetăţeanului să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat, astfel încât acesta să fie capabil să prevadă, în mod rezonabil, consecinţele care pot apărea. Or, în opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, reglementarea potrivit căreia unitatea reparatoare „poate utiliza propria valoare a orei de manopera afişată“ permite stabilirea în mod arbitrar şi abuziv de către unităţile reparatoare a unui preţ pe oră de manoperă mult peste preţurile de referinţă din piaţa specifică. Norma de drept criticată este lipsită de predictibilitate, întrucât lasă la dispoziţia unităţii reparatoare posibilitatea de a stabili orice valoare a reparaţiei, neexistând nici măcar obligaţia legală de raportare la anumite criterii, cum ar fi, spre exemplu, preţurile de referinţă din piaţă sau preţurile recomandate de producător, împrejurare de natură a crea premisele comportamentului abuziv al unităţilor reparatoare. Se susţine, de asemenea, că o altă gravă deficienţă a textului incriminat constă şi în faptul că legiuitorul lasă la totala dispoziţie a unităţii reparatoare să opteze pentru una „sau“ pentru alta din modalităţile de stabilire a valorii reparaţiei, şi anume, fie folosind sistemele de evaluare specializate, fie prin documente emise, în condiţiile legii, în care unitatea reparatoare auto îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată, redactare ce conferă textului de lege criticat un caracter neconstituţional, întrucât nu se prevede criteriul legal de stabilire a cuantumului orei de manoperă. 11. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 44 alin. (2) din Constituţie coroborat cu art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta este dedusă din împrejurarea că sunt favorizate unităţile reparatoare, care, invocând principiile pieţei libere, stabilesc preţuri arbitrare şi abuzive în relaţia contractuală directă cu persoana prejudiciată, în detrimentul societăţilor de asigurare, al căror patrimoniu este mai puţin ocrotit de legiuitor. 12. Tribunalul Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.176D/2019, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Împrejurarea că unitatea reparatoare auto îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată corespunde principiului libertăţii economice, prezumtivii beneficiari ai serviciilor auto fiind liberi să aleagă un alt cocontractant şi, în acest fel, nu se aduce atingere nici drepturilor asigurătorului, care nu are o răspundere directă, ci una derivată, grefată pe contractul de asigurare. Instanţa apreciază, de asemenea, că nu se poate impune unităţilor reparatoare auto o altă valoare a orei de manoperă, întrucât astfel s-ar aduce atingere principiului liberei circulaţii a serviciilor şi principiului garantării proprietăţii. 13. Judecătoria Timişoara - Secţia a II-a civilă, în dosarele Curţii Constituţionale nr. 248D/2020, nr. 249D/2020, nr. 268D/2020, nr. 269D/2020, nr. 270D/2020, nr. 351D/2020, nr. 370D/2020, nr. 377D/2020, nr. 378D/2020, nr. 379D/2020, nr. 380D/2020, nr. 381D/2020, nr. 406D/2020, nr. 407D/2020 şi nr. 414D/2020, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, instanţa de judecată susţine că prin reglementarea de lege criticată nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul de proprietate privată. 14. Judecătoria Timişoara – Secţia I civilă, în dosarele Curţii Constituţionale nr. 327D/2020, nr. 328D/2020, nr. 329D/ 2020, nr. 333D/2020, nr. 382D/2020, nr. 389D/2020 şi nr. 390D/ 2020, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa de judecată susţine că, în esenţă, se critică opţiunea legiuitorului de a conferi o marjă de acţiune unităţilor reparatoare care îşi pot utiliza propria valoare a orei de manoperă, critici ce nu se subsumează unor veritabile critici de neconstituţionalitate din perspectiva caracterului clar şi previzibil al legii. Instanţa învederează că nu se poate impune unităţilor reparatoare auto o altă valoare a orei de manoperă, întrucât astfel s-ar aduce atingere principiului liberei circulaţii a serviciilor şi principiului garantării proprietăţii. De altfel, prin încheierea contractului de asigurare - contract esenţialmente aleatoriu - asigurătorul dobândeşte şansa unui câştig, fiind expus totodată la riscul unei pierderi, împrejurări ce depind de un eveniment viitor şi incert, în timp ce obligaţia de plată a primei de asigurare este totdeauna certă în ceea ce îl priveşte pe asigurat, astfel că, în mod normal, asigurătorul trebuie să suporte consecinţele producerii riscului asigurat. 15. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, în dosarele Curţii Constituţionale nr. 384D/2020, nr. 385D/2020 şi nr. 386D/2020, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât faptul că unitatea reparatoare auto îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată corespunde principiului libertăţii economice, prezumtivii beneficiari ai serviciilor auto fiind liberi să aleagă un alt cocontractant în măsura în care consideră că valoarea manoperei este disproporţionată. Totodată, instanţa reţine că nu poate fi limitat dreptul persoanei păgubite de a alege service-ul în care îşi repară autoturismul, câtă vreme această alegere se face pe criterii de calitate şi performanţă. 16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosare, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017, potrivit cărora „Valoarea reparaţiei se stabileşte folosind sistemele de evaluare specializate sau prin documente emise în condiţiile legii în care unitatea reparatoare auto îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată.“ 20. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate aceste prevederi contravin normelor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind Statul român, ale art. 1 alin. (5) în componenta referitoare la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul la justiţie, ale art. 44 alin. (2) care consacră dreptul de proprietate privată, ale art. 45 privind libertatea economică şi ale art. 57 referitoare la exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, precum şi prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la protecţia proprietăţii. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate din perspectiva evoluţiei cadrului legislativ, Curtea constată că materia analizată a fost reglementată iniţial prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, care, la art. 54 alin. (1), prevedea că „Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărâre judecătorească pronunţată în România“. Distinct de legislaţia primară, acest domeniu a fost reglementat prin legislaţia secundară emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, în acest sens fiind Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 6 decembrie 2011 şi, ulterior, prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014. 22. Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016, care, la art. 15, prevedea că: "(1) Despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA care este egală cu cea mai mare valoare dintre limita de răspundere prevăzută în legislaţia aplicabilă şi cea prevăzută în contractul RCA, iar asigurătorul este obligat să comunice valoarea maximă de despăgubire în cazul avarierii vehiculelor, la cererea păgubitului sau a împuternicitului acestuia, în termen de 7 zile calendaristice de la data constatării daunelor.(2) În cazul daunei totale economice, asigurătorul poate evalua vehiculul avariat într-un sistem de evaluare specializat pentru a-i determina valoarea de piaţă. Păgubitul poate opta pentru reparare până la valoarea de piaţă a vehiculului, calculată într-un sistem de evaluare specializat, sau pentru soluţionarea cazului ca daună totală prin plata diferenţei dintre valoarea de piaţă a vehiculului şi valoarea epavei.“ De asemenea, în cuprinsul art. 21 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă menţionată se stipula că: „Pentru prejudiciile produse bunurilor, despăgubirile se stabilesc pe baza preţurilor de referinţă pe piaţă la data producerii riscului asigurat, calculate într-un sistem de evaluare specializat.“ În aplicarea acestui act normativ, Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis Norma nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 986 din 8 decembrie 2016." 23. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 a fost abrogată prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017, lege în vigoare, care, la art. 14 alin. (3), prevede că: „Valoarea reparaţiei se stabileşte folosind sistemele de evaluare specializate sau prin documente emise în condiţiile legii în care unitatea reparatoare auto îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată.“ În aplicarea acestui act normativ, Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 1 august 2017. 24. Înainte de a proceda la examinarea, în concret, a criticilor formulate de autoarele excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea consideră necesară prezentarea anumitor aspecte care sunt de natură a clarifica problema de drept supusă controlului de constituţionalitate. 25. Astfel, Curtea constată că, în prezent, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată prin Legea nr. 132/2017, act normativ care transpune în dreptul intern prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 263 din 7 octombrie 2009, precum şi pe cele ale art. 21 alin. (2) şi ale art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 335 din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene (art. 3 - Obligaţia de asigurare a vehiculelor), statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule. În cazul dreptului intern, această obligaţie este îndeplinită prin edictarea art. 3 din Legea nr. 132/2017, care a impus proprietarilor de vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării obligaţia de a încheia contracte de asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidentele cauzate de aceste vehicule. 26. Din examinarea comparativă a prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 cu cele ale cap. 7 (art. 19-27) din cuprinsul directivei precitate, referitoare la despăgubirea prejudiciilor rezultate în urma oricărui accident cauzat de un vehicul acoperit de asigurarea de răspundere civilă, Curtea observă că, spre deosebire de reglementarea din dreptul naţional, cea din normele europene nu conţine nicio precizare în privinţa cuantumului despăgubirilor şi a modului de stabilire a despăgubirilor. 27. Curtea reţine că, potrivit art. 2 pct. 13 din Legea nr. 132/2017, contractul RCA reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi de tramvaie, a cărui încheiere se constată prin poliţa de asigurare RCA, care atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule. Condiţiile contractuale pentru asigurarea RCA sunt stabilite de lege şi de reglementările Autorităţii de Supraveghere Financiară emise în aplicarea acesteia, iar forma şi conţinutul contractului RCA se stabilesc prin reglementări ale Autorităţii de Supraveghere Financiară. Asigurarea de răspundere civilă auto este un contract încheiat între proprietarul sau utilizatorul unui vehicul, persoană fizică sau juridică, şi o societate de asigurări autorizată, iar, în raport cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 132/2017, acesta este un contract forţat, întrucât părţile sunt obligate să îl încheie sub presiunea unor sancţiuni administrative. În baza acestui contract, societatea care a emis poliţa de asigurare RCA plăteşte despăgubiri terţelor persoane păgubite în urma unui accident provocat de vehiculul pentru care s-a încheiat poliţa, pentru daunele materiale şi/sau decesul ori vătămările corporale, inclusiv daunele morale, suferite în acel accident. Asigurarea RCA are un scop bine definit, şi anume acela ca toate persoanele păgubite în urma unui accident provocat de vehiculul pentru care s-a încheiat poliţa să primească în mod obligatoriu despăgubiri pentru daunele suferite. Obligativitatea încheierii RCA rezultă din necesitatea garantării încasării despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate, în timp util, indiferent de situaţia materială a celui care a produs paguba. Acest sistem de asigurare este obligatoriu în toate ţările de pe continentul european şi este valabil în întreaga Uniune Europeană. 28. Astfel cum rezultă din principiile generale ale dreptului cu privire specială asupra materiei asigurării obligatorii de răspundere civilă, Curtea reţine, cu titlu general, că art. 2223 alin. (1) din Codul civil stipulează că „în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil“. Aceeaşi idee se regăseşte exprimată şi în conţinutul legii speciale, respectiv art. 10 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, care, în plus, identifică faptul ilicit cauzator de prejudicii ca fiind accidentul de vehicul. La nivel de principiu, asigurarea de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule reprezintă o garanţie a persoanelor vătămate prin accident şi care aveau deschisă o acţiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moştenitorilor acestuia că prejudiciul cauzat va fi reparat. În acelaşi timp, această formă de asigurare reprezintă o modalitate prin care titularul asigurării îşi conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de asigurări a obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligaţie care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului. Aşadar, pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului faţă de terţa persoană păgubită, este necesară existenţa prealabilă a unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) faţă de aceeaşi persoană. Răspunderea asigurătorului nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat faţă de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligaţie - izvorâtă, de această dată, din răspunderea civilă delictuală - există şi în sarcina conducătorului. Riscul asigurat, adică evenimentul asigurat care dă naştere obligaţiei asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare - despăgubirea -, constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane pentru care, potrivit legii, se angajează răspunderea asiguratului sau a conducătorului vehiculului. 29. Cât priveşte operaţiunile concrete care trebuie efectuate ca urmare a producerii unui eveniment în care a fost implicat cel puţin un vehicul în urma căruia au rezultat prejudicii materiale (şi/sau vătămarea sănătăţii şi a integrităţii corporale ori decesul uneia sau mai multor persoane), Curtea învederează că, după deschiderea dosarului de daună şi efectuarea constatării avariilor, asigurătorul RCA este obligat să elibereze persoanei păgubite documentul de introducere în reparaţie a vehiculului (numai în cazul utilizării formularului „Constatare amiabilă de accident“), un exemplar al procesului-verbal de constatare a pagubelor sau al notei de constatare, în care să se indice numărul dosarului deschis, piesele constatate ca avariate în acelaşi accident şi soluţiile tehnice adoptate: înlocuire sau reparaţie şi lista documentelor necesare soluţionării dosarului de daună. Procesul-verbal de constatare a pagubelor se întocmeşte în două exemplare şi se semnează de toate persoanele care iau parte la întocmirea acestuia. Eventualele obiecţii ale părţilor cu privire la prejudiciile constatate, precum şi la soluţiile tehnice adoptate vor fi menţionate în procesul-verbal de constatare sau într-o anexă la acesta. Pentru efectuarea reparaţiilor, persoana păgubită se poate îndrepta către orice unitate reparatoare auto autorizată de Registrul Auto Român (RAR), în temeiul art. 6 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 132/2017 şi al art. 19 alin. (5) lit. k) şi alin. (12) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017. Astfel, procesul-verbal de constatare va cuprinde, printre altele, „informarea persoanei prejudiciate cu privire la dreptul acesteia de a se putea adresa pentru efectuarea reparaţiei oricărei unităţi reparatoare auto, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (8) din Legea nr. 132/2017, fără nicio restricţie sau constrângere din partea asigurătorului RCA sau a unităţii reparatoare auto care ar putea să îi influenţeze opţiunea“. Potrivit Normei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017, „soluţiile tehnice finale de remediere a avariilor se stabilesc de către unitatea reparatoare, în acord cu documentaţia tehnică din manualul de reparaţie al producătorului auto, şi sunt acceptate de către persoana prejudiciată“. La unitatea service trebuie prezentate nota de constatare a pagubelor şi documentul de introducere în reparaţie sau autorizaţia de reparaţie. După efectuarea reparaţiilor în conformitate cu soluţiile tehnologice stabilite prin nota de constatare a pagubelor, unitatea service emite devizul de reparaţie şi factura aferentă, în baza cărora se va putea solicita despăgubirea (prin cererea de despăgubire). 30. Curtea observă că Legea nr. 132/2017 defineşte cererea de despăgubire ca fiind documentul prin care partea prejudiciată sau asiguratul formulează pretenţiile de despăgubire către asiguratorul RCA sau către Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România (BAAR). În cazul în care partea prejudiciată a optat pentru decontarea directă la încheierea contractului RCA, atunci aceasta se va adresa propriului asigurător RCA în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile decontării directe. Dacă nu se aplică decontarea directă, atunci partea prejudiciată va înainta cererea de despăgubire către asigurătorul RCA al părţii vinovate. Dacă partea vinovată nu avea încheiat un contract RCA la momentul producerii accidentului de vehicule sau dacă partea vinovată rămâne neidentificată ori evenimentul s-a produs în perioada suspendării contractului RCA, atunci partea prejudiciată va înainta cererea de despăgubire către BAAR. 31. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, Curtea reţine că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, „Despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA care este egală cu cea mai mare valoare dintre limita de răspundere prevăzută în legislaţia aplicabilă şi cea prevăzută în contractul RCA, iar asigurătorul este obligat să comunice valoarea maximă de despăgubire, la cererea păgubitului sau a mandatarului acestuia, în termen de 7 zile calendaristice.“ iar, potrivit art. 41 alin. (5) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017, asigurătorii RCA stabilesc dreptul la despăgubiri cu respectarea condiţiilor contractuale şi a dispoziţiilor legale în vigoare. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017, la stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de către persoanele prejudiciate, cu respectarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017, potrivit cărora: „Pentru prejudiciile produse bunurilor, despăgubirile se stabilesc pe baza preţurilor de referinţă pe piaţă la data producerii riscului asigurat.“ 32. Curtea subliniază că art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017 stabileşte limitele minime de răspundere acoperite prin asigurarea RCA conform reglementărilor Uniunii Europene, limite care sunt revizuite din 5 în 5 ani, în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2.494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizaţi ai preţurilor de consum, şi sunt prevăzute în reglementările Autorităţii de Supraveghere Financiară fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare, asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse terţilor prin accidente de vehicule şi de tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de aceştia în procesul civil, în conformitate cu nivelul impus de legislaţia statului membru pe teritoriul căruia s-a produs accidentul sau la nivelul legislaţiei din România, în cazul în care acesta din urmă este mai mare. 33. Aşa fiind, având în vedere cele mai sus expuse, referitor la critica de neconstituţionalitate formulată din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la calitatea normei juridice, Curtea observă că autoarele excepţiei deduc pretinsa neconstituţionalitate a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 din faptul că unitatea reparatoare „poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată“, redactare care, în opinia acestora, lasă la dispoziţia unităţii reparatoare posibilitatea de a stabili orice valoare a reparaţiei, neexistând obligaţia legală de raportare la anumite criterii, cum ar fi, spre exemplu, preţurile de referinţă din piaţă sau preţurile recomandate de producător, o atare împrejurare fiind de natură a crea premisele comportamentului abuziv al unităţilor reparatoare, care utilizează preţuri pe oră de manoperă cu mult peste ce se practică pe piaţa de profil şi un alt preţ, cu mult majorat faţă de cel afişat. 34. Curtea observă, astfel, că se critică opţiunea legiuitorului de a conferi o marjă de acţiune unităţilor reparatoare, care îşi pot utiliza propria valoare a orei de manoperă, critici ce nu se subsumează însă unor veritabile critici de neconstituţionalitate. Împrejurarea că unitatea reparatoare auto îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată corespunde principiului libertăţii economice şi al liberei circulaţii a serviciilor, prezumtivii beneficiari ai serviciilor auto fiind liberi să aleagă un alt cocontractant, în măsura în care consideră că valoarea manoperei este disproporţionată. În acest sens sunt, de altfel, prevederile art. 19 alin. (5) lit. k) şi alin. (12) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017, precum şi cele ale art. 6 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 132/2017, care conferă persoanei prejudiciate dreptul ca, în cazul producerii unui prejudiciu, să se poată adresa pentru efectuarea reparaţiei oricărei unităţi reparatoare auto, fără nicio restricţie sau constrângere din partea asigurătorului RCA sau a unităţii reparatoare auto, care ar putea să-i influenţeze opţiunea. 35. De asemenea, Curtea reţine că, în opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, o altă deficienţă a textului incriminat constă în faptul că legiuitorul lasă la dispoziţia unităţii reparatoare să opteze pentru una „sau“ alta din modalităţile de stabilire a valorii reparaţiei. Curtea apreciază însă că textul de lege criticat este redactat într-o manieră clară, lipsită de orice echivoc, de natură să satisfacă criteriile de claritate, precizie şi previzibilitate pe care normele juridice trebuie să le îndeplinească, evidenţiind explicit cele două modalităţi de cuantificare a despăgubirilor datorate de asigurător, şi anume prin folosirea sistemelor de evaluare specializate (precum Audatex, Autovista, DAT, GT Motive) şi prin documente emise în condiţiile legii în care unitatea reparatoare îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată. În acest context, Curtea arată că, potrivit art. 2 lit. h) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017, sistemele de evaluare specializate reprezintă o aplicaţie informatică ce se bazează pe un ansamblu de date, metode şi algoritmi de calcul care este utilizat ca suport în stabilirea costurilor de reparaţie a vehiculelor şi bunurilor avariate, precum şi/sau la stabilirea valorii de piaţă a acestora la data evenimentului. 36. Curtea menţionează că art. 23 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 stipulează că, la stabilirea ofertei de despăgubire după identificarea vehiculelor şi evidenţierea complexităţii structurii de echipare, a dotărilor de serie şi opţionale, se iau în considerare o serie de factori, şi anume: a) pentru evaluarea costurilor de readucere a vehiculului la starea anterioară producerii evenimentului: piese şi materiale noi care pot fi utilizate legal în procesele de reparaţie în România şi statele membre; manopera aferentă reparaţiei şi cea aferentă operaţiilor necesare din punct de vedere tehnic şi tehnologic, conform tehnologiei producătorului; b) pentru evaluarea valorii de vânzare de piaţă: factori specifici de corecţie; existenţa unor avarii preexistente; istoricul de exploatare a vehiculului, precum utilizarea în regim de şcoală de şoferi, taxi, închiriere şi altele. 37. Aşadar, cuantificarea despăgubirilor se face pe baza preţurilor de referinţă pe piaţă, în stabilirea acestora folosinduse sisteme de evaluare specializate, acestea reprezentând un punct de pornire, de evaluare estimativă a daunelor, luându-se în calcul piese şi materiale noi care pot fi utilizate legal în procesele de reparaţie, la care se adaugă manopera aferentă reparaţiei şi operaţiunilor necesare, din punct de vedere tehnic şi tehnologic, conform tehnologiei producătorului. De asemenea, potrivit art. 24 alin. (6) şi (9) din norma precitată, dacă pentru anumite părţi componente sau piese ale vehiculului lipsesc preţurile de piaţă practicate pe piaţa din România, valoarea acestora se stabileşte pe baza preţurilor de piaţă din alte state membre, dovedite prin orice mijloc de probă. La evaluarea vehiculului se au în vedere starea tehnică, de întreţinere şi eventualele modificări ale structurii de echipare a acestuia survenite între data comercializării şi data producerii evenimentului, certificate de către specialistul în constatarea daunelor. 38. Astfel, Curtea reţine că, tocmai pentru a preîntâmpina situaţii în care evaluarea estimativă poate fi diferită în funcţie de utilizatorul sistemului de evaluare specializat, legiuitorul a instituit obligaţia asigurătorului de a formula oferta de despăgubire luând în calcul toate elementele necesare aducerii autovehiculului la starea anterioară evenimentului rutier şi posibilitatea persoanei prejudiciate de a alege în mod liber o unitate reparatoare auto în vederea efectuării reparaţiei, urmând ca în cazul în care există diferenţe de costuri, indiferent de modalitatea de stabilire a valorii reparaţiei, acestea să fie reglate după depunerea documentelor de reparaţie din care să rezulte costurile certe. Or, procedând într-o atare manieră, Curtea apreciază că nu se aduce atingere drepturilor asigurătorului RCA, răspunderea de care este ţinut acesta fiind una limitată de contractul de asigurare şi de lege. 39. Prin urmare, din perspectiva conţinutului său normativ, reglementarea de lege criticată este clară, sub aspectul caracterului neechivoc al obiectului reglementării, precisă, sub aspectul soluţiei legislative alese şi al limbajului folosit, şi previzibilă, sub aspectul scopului şi al consecinţelor pe care le antrenează. În consecinţă, Curtea constată nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 40. Pentru considerentele mai sus arătate, Curtea constată că nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dedusă, în opinia autoarelor excepţiei, din împrejurarea că sunt favorizate unităţile reparatoare, care, invocând principiile pieţei libere, stabilesc preţuri arbitrare în detrimentul societăţilor de asigurare, al căror patrimoniu este mai puţin ocrotit de legiuitor. Se susţine, astfel, că prin aplicarea dispoziţiilor de lege criticate se ajunge la situaţia în care asigurătorul suferă o pierdere patrimonială, o pagubă, în favoarea unei persoane străine de contractul de asigurare, care se îmbogăţeşte nejustificat prin decontarea unor sume stabilite în mod arbitrar sub titlul de costuri de reparaţie. În acest context, Curtea învederează faptul că prin încheierea contractului de asigurare, care este esenţialmente aleatoriu, asigurătorul dobândeşte şansa unui câştig, fiind expus, totodată, şi la riscul unei pierderi, iar existenţa şi întinderea acestuia depind de hazard, adică de un eveniment viitor şi incert. Riscul, adică şansa de câştig sau posibilitatea de pierdere, este un atribut esenţial al economiei de piaţă liberă, funcţională, atribut care justifică libera concurenţă. Totodată, nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, persoana vinovată, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător. Eventualele disfuncţionalităţi apărute în practică referitoare la modalitatea în care unităţile reparatoare auto înţeleg să facă aplicarea art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, cu ocazia desfăşurării activităţilor specifice acestora, nu pot fi însă convertite în vicii de neconstituţionalitate de natură să antreneze controlul de constituţionalitate exercitat de către instanţa de contencios constituţional. 41. Curtea observă, de altfel, că prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007, legiuitorul a avut drept scop o mai bună funcţionare a pieţei şi asigurarea unui nivel înalt de protecţie a consumatorilor, prin reglementarea practicilor comerciale ce pot aduce atingere intereselor economice ale consumatorilor. Potrivit art. 4 alin. (1) din acest act normativ, o practică comercială este incorectă dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii, şi anume: este contrară cerinţelor diligenţei profesionale; deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează ori al membrului mediu al unui grup, atunci când o practică comercială este adresată unui anumit grup de consumatori. Potrivit art. 10 din acest act normativ, „(1) În vederea stopării şi combaterii practicilor comerciale incorecte, persoanele sau organizaţiile care, potrivit legii, au un interes legitim pot fie să sesizeze Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în legătură cu practicile comerciale incorecte pentru ca aceasta să decidă asupra reclamaţiilor, fie să iniţieze acţiuni în justiţie împotriva comercianţilor care au săvârşit sau sunt susceptibili să săvârşească practici comerciale incorecte.“, iar „(2) Operatorii economici concurenţi pot informa Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în legătură cu practicile comerciale incorecte.“ De asemenea, la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 se prevede că „Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor poate dispune măsuri conform prezentei legi, prin ordin emis de conducătorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau prin decizie emisă de conducătorii unităţilor cu personalitate juridică din subordinea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor“. 42. Referitor la criticile privind pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 21 din Constituţie, Curtea reţine că aceasta este dedusă din împrejurarea că prin reglementarea criticată se creează o discriminare între cele două părţi ale raportului juridic, întrucât, în opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, unitatea reparatoare îşi poate folosi propria valoare a orei de manoperă, fără ca asigurătorul să o poate contesta, indiferent de cuantumul acesteia. Or, din această perspectivă, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat că egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat. 43. Or, din analiza cadrului legislativ în vigoare din domeniul asigurărilor obligatorii RCA, respectiv a Legii nr. 132/2017 şi a Normei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017, Curtea observă că asigurătorul RCA nu are aceleaşi atribuţii precum cele care incumbă în sarcina unităţilor reparatoare auto, astfel încât, din perspectiva activităţilor desfăşurate, nu se poate reţine existenţa unei situaţii similare, care să antreneze incidenţa art. 16 din Constituţie. Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă, fără a se depăşi limitele de răspundere prevăzute în contractul RCA, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, şi în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA. Totodată, astfel cum rezultă din art. 19 alin. (12) şi (13) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017, soluţiile tehnice finale de remediere a avariilor se stabilesc de către unitatea reparatoare, în acord cu documentaţia tehnică din manualul de reparaţie al producătorului auto, şi sunt acceptate de către persoana prejudiciată. Părţile pot agrea constatarea avariilor şi întocmirea procesului-verbal de constatare prin transmiterea de informaţii şi documente prin mijloace electronice de comunicare. 44. Referitor la susţinerile potrivit cărora unitatea reparatoare poate să-şi folosească propria valoare a orei de manoperă, fără ca asigurătorul să o poată contesta, indiferent de cuantumul acesteia, Curtea subliniază că, aşa cum prevede art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, valoarea reparaţiei se stabileşte folosind sistemele de evaluare specializate sau prin documente emise în condiţiile legii în care unitatea reparatoare auto îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată. Întrucât legislaţia nu stabileşte dacă un mod de evaluare primează în defavoarea celuilalt, în cazul în care părţile nu pot conveni în mod amiabil asupra modului de calcul al sumei cuvenite drept despăgubire, litigiul poate fi soluţionat fie prin mecanisme alternative de soluţionare [exemplu fiind, Entitatea de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în Domeniul Financiar Nonbancar (SAL-Fin) sau prin mediere]; fie pe baza hotărârii definitive a instanţei, potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017. În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluţionarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluţionării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive [art. 23 alin. (6) din Legea nr. 132/2017]. 45. Curtea observă că autoarele excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prin reglementarea criticată se aduce atingere art. 21 din Constituţie, întrucât instanţele judecătoreşti, de regulă, refuză în cadrul proceselor efectuarea vreunei expertize tehnice solicitate de societăţile de asigurare care să stabilească valoarea reală a costurilor, considerând că libertatea unităţii reparatoare în a stabili valoarea reparaţiei este dată tocmai de dispoziţiile legale criticate - art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, context în care se apreciază că reglementarea legală criticată împiedică sancţionarea abuzului de drept de către instanţele judecătoreşti cu privire la cuantumul reparaţiilor. Or, prin prisma criticii astfel formulate, Curtea învederează că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite. Faptul că, în practică, unele instanţe judecătoreşti interpretează, în mod izolat, dispoziţiile legale în sensul criticat de autorii excepţiei, şi pe această bază factuală se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii, nu relevă decât o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, care poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar sau prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau prin soluţionarea unor recursuri în interesul legii. 46. Altfel, în situaţia constatării unor eventuale neregularităţi/ abuzuri din partea unităţilor reparatoare auto (cu privire la stabilirea valorii proprii a orei de manoperă), Curtea apreciază că acestea pot fi sancţionate prin mecanisme instituite la nivel legal, preponderent de natură jurisdicţională, dar şi prin sesizarea instituţiilor cu atribuţii în acest domeniu (spre exemplu fiind Consiliul Concurenţei sau Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului), care pot interveni pentru remedierea neregularităţilor/abuzurilor constatate. 47. Cu privire la critica privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 57, dedusă de autoarele excepţiei prin prisma faptului că unul dintre principiile consacrate constituţional este acela că în România dreptatea reprezintă o valoare supremă şi este garantată, iar exercitarea drepturilor şi libertăţilor trebuie făcută cu bunăcredinţă, fără a se încălca drepturile celorlalţi, Curtea constată că dispoziţiile art. 57 din Constituţie nu sunt incidente în cauză. 48. Având în vedere toate argumentele anterior prezentate, Curtea constată că susţinerile autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 respectând întru totul exigenţele constituţionale ce decurg din prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 16 alin. (1), ale art. 21, ale art. 44 alin. (2), ale art. 45 şi ale art. 57 din Legea fundamentală, coroborate cu cele ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 49. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea AXA VERSICHERUNG AG în Dosarul nr. 1.449/298/2018 al Tribunalului Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă, precum şi de către Societatea de Asigurare Reasigurare CITY INSURANCE - S.A. în dosarele nr. 23.657/325/2019, nr. 23.667/325/2019*, nr. 21.366/325/2019*, nr. 27.182/325/2019, nr. 29.519/325/2019, nr. 29.757/325/2019, nr. 28.784/325/2019, nr. 22.538/325/2019, nr. 23.668/325/2019, nr. 30.880/325/2019, nr. 24.915/325/2019, nr. 30.878/325/2019, nr. 36.739/325/2019, nr. 21.364/325/2019* şi nr. 32.959/325/2019* ale Judecătoriei Timişoara - Secţia a II-a civilă, în dosarele nr. 27.305/325/2019, nr. 29.109/325/2019, nr. 28.642/325/2019, nr. 26.470/325/2019, nr. 29.747/325/2019, nr. 20.734/325/2019 şi nr. 25.337/325/2019 ale Judecătoriei Timişoara - Secţia I civilă şi în dosarele nr. 34.610/299/2019, nr. 32.638/299/2019 şi nr. 30.538/299/2019 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă, Judecătoriei Timişoara - Secţia I civilă, Judecătoriei Timişoara - Secţia a II-a civilă şi Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ingrid Alina Tudora -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
