Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Costel Iordache în Dosarul nr. 22.078/233/2016 al Judecătoriei Galaţi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 721D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 12 iulie 2018, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ocazie cu care Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 20 septembrie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Sentinţa penală nr. 2.622 din 22 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 22.078/233/2016, Judecătoria Galaţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Costel Iordache într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva hotărârii judecătorului delegat prin care i s-a refuzat dreptul de a participa la cursuri de instruire şcolară, motivat de împrejurarea că, potrivit art. 79 din Legea nr. 254/2013, numai persoanele condamnate definitiv pot desfăşura astfel de activităţi. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi şi la dreptul la învăţătură. Astfel, autorul a arătat că dispoziţiile legale criticate contravin ordinii constituţionale prin faptul că se încalcă dreptul la învăţătură care este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare. 5. Legea învăţământului defineşte dreptul la educaţie ca fiind o „prioritate naţională“, stabilind şi scopurile dreptului la învăţământ în sensul că învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional, întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale. Totodată, idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală, armonioasă a individualităţii umane, precum şi în formarea personalităţii autonome şi creative. 6. În ceea ce priveşte încălcarea art. 16 din Constituţie, autorul susţine că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite şi că nu se justifică deosebirea de tratament între participanţii la procesul penal în lipsa unui criteriu obiectiv şi raţional. În acest sens a invocat, cu titlu exemplificativ, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, nr. 86 din 27 februarie 2003, nr. 476 din 8 iunie 2006, nr. 573 din 3 mai 2011 şi nr. 366 din 25 iunie 2014. 7. Aşa fiind, autorul a apreciat că prin modul în care este conceput art. 79 din Legea nr. 254/2013 se desfiinţează dreptul la educaţie, întrucât situaţia persoanelor arestate preventiv şi cea a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate nu este diferită. Pe durata executării măsurilor preventive şi a pedepselor privative de libertate, din perspectiva dreptului la învăţătură, acestea se află în situaţii obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă şi rezonabilă. 8. Mai mult decât atât, câtă vreme legea nu prevede criterii de evaluare a gradului de securitate privind persoana, neasigurarea dreptului la învăţătură persoanelor arestate preventiv este discriminatorie, neîntrunind condiţiile de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. 9. S-a solicitat să fie luată în calcul şi durata maximă a arestului preventiv care, potrivit legislaţiei, este de 5 ani şi care reprezintă o perioadă suficient de lungă pentru ca lipsirea de la dreptul la învăţătură a persoanelor arestate preventiv să afecteze în mod substanţial viaţa persoanei, această afectare nefiind justificată de limitări specifice regimului de detenţie. 10. Judecătoria Galaţi - Secţia penală opinează în sensul că, faţă de argumentele invocate de autor, excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, fiind necesară şi oportună asigurarea de către legiuitor, în condiţii egale, atât persoanelor condamnate definitiv, cât şi persoanelor arestate preventiv, a unor condiţii egale privind accesul la învăţământ, fiind necesară şi reglementarea modului de acces la programele educaţionale şi pentru persoanele arestate preventiv. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, art. 79 din Legea nr. 254/2013 conferă persoanelor condamnate dreptul de a participa la cursuri de instruire şcolară sau universitară. Acest articol a avut în vedere şi Regulile nr. 28.1-28.7 din Recomandarea 2006 (2) a Consiliului Europei privind Regulile penitenciarelor europene, în care se arată că în penitenciare deţinuţii trebuie să beneficieze de dreptul la învăţământ. 13. Potrivit art. 191 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, administraţia penitenciarului asigură condiţiile necesare instruirii şcolare a persoanelor condamnate, pentru nivelurile de învăţământ general obligatoriu, în concordanţă cu normele cuprinse în Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu condiţiile stabilite în protocolul de colaborare dintre Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi Ministerul Justiţiei privind şcolarizarea şi profesionalizarea deţinuţilor. 14. Prevederile legale criticate nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 32 privind dreptul la învăţătură, deoarece dreptul la învăţământ se aplică în mod egal tuturor persoanelor condamnate care se află în executarea unei pedepse penale privative de libertate. Având în vedere scopul şi natura măsurii arestării preventive, precum şi durata pentru care poate fi dispusă, este nejustificată includerea persoanei arestate preventiv într-un program de învăţământ. Mai mult, în momentul în care arestatul preventiv este condamnat, este inclus în sistemul de învăţământ. 15. De asemenea, potrivit art. 272 din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, arestaţii preventiv pot participa la activităţi educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, la solicitarea acestora, aprobată de directorul penitenciarului. 16. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale. Astfel, reglementarea diferită a dreptului la învăţătură pentru persoane care se află în situaţii juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată. 17. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 222 din 2 aprilie 2015, situaţia persoanelor arestate preventiv şi cea a persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită. Pe durata executării măsurilor preventive şi a pedepselor definitive privative de liberate, persoanele astfel deţinute se află, din perspectiva exercitării drepturilor, în situaţii juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă şi rezonabilă. 18. Este adevărat că executarea unei pedepse cu închisoarea presupune, prin însăşi natura ei, o restricţie a unor drepturi şi exercitarea unui control al contactelor deţinutului cu lumea exterioară, însă acesta trebuie să fie proporţional cu gravitatea situaţiei care a determinat măsura restrângerii exerciţiului dreptului. Or, ţinând cont şi de faptul că durata maximă a arestării preventive în primă instanţă este de 5 ani, Avocatul Poporului apreciază că aceasta reprezintă o perioadă suficient de lungă în interiorul căreia persoanele arestate preventiv ar trebui să beneficieze de dreptul la învăţătură, asemenea persoanelor condamnate definitiv. 19. Diferenţa de tratament juridic instituită prin Legea nr. 254/2013 în reglementarea regimului executării măsurilor privative de liberate, respectiv a pedepselor penale definitive nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă şi nu se bazează pe considerente de securitate a activităţilor desfăşurate în locurile de detenţie. Prin urmare, această diferenţă discriminează persoanele arestate preventiv în raport cu cele condamnate la pedepse penale privative de libertate, fiind de natură a contraveni dispoziţiilor art. 16 din Legea fundamentală raportate la cele ale art. 32 din Constituţie. 20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013. Aşa fiind, analizând criticile formulate de autor, deşi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 254/2013, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte stabilirea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, în jurisprudenţa sa a statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat (în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006, Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, şi Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, paragrafele 16 şi 17). Or, la momentul invocării excepţiei, autorul se afla în arest preventiv, iar norma care îl împiedica să beneficieze, asemenea condamnaţilor, de dreptul la învăţătură este cea prevăzută de art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013. Drept urmare, Curtea constată că autorul excepţiei este nemulţumit de soluţia legislativă a art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013, iar obiectul excepţiei îl constituie aceste din urmă prevederi, care au următorul conţinut: „(1) Prevederile titlului I, titlului II, precum şi ale cap. II, IV-VI şi IX din titlul III, în măsura în care nu contravin dispoziţiilor din prezentul titlu, se aplică în mod corespunzător, cu excepţia următoarelor dispoziţii privind: [...] c) dreptul la învăţământ, prevăzut la art. 79; [...]“. 23. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi şi art. 32 referitor la Dreptul la învăţătură. 24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, autorul excepţiei critică dispoziţiile legale care interzic dreptul la învăţământ pentru persoanele arestate preventiv, deşi persoanele condamnate beneficiază de acest drept, situaţie care, în opinia acestuia, afectează prevederile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi şi dreptul la învăţătură. 25. Cu titlul preliminar, Curtea constată că statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta, sens în care acesta consacră o serie de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităţilor publice în coordonatele dreptului. 26. Aşa fiind, cu privire la criticile formulate, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, deoarece, din perspectiva dreptului la învăţământ, situaţia persoanelor arestate preventiv nu este identică şi nici similară cu cea a persoanelor condamnate. Aşa cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice nu presupune egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta, astfel încât el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii juridice diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. 27. Astfel, o persoană condamnată la o pedeapsă privativă de libertate nu poate avea aceleaşi interdicţii cu cele ale unei persoane arestate preventiv, iar această diferenţă rezidă din împrejurarea că scopul pedepsei deja aplicate este unul punitiv, ce constă într-o sancţiune prevăzută de lege pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni şi este aplicată de instanţa de judecată infractorului, pe când scopul arestării preventive constă, între altele, în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal care implică împiedicarea inculpatului de a avea legături cu ceilalţi inculpaţi sau martori din cauză care pot fi arestaţi la rândul lor în alte cauze. Prin urmare, nu se poate pune în discuţie încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. 28. Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 254/2013, regimurile de executare a pedepselor privative de libertate cuprind ansamblul de reguli privind executarea pedepselor privative de libertate şi sunt bazate pe sistemele progresiv şi regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condiţiile prevăzute de lege, în aşa fel încât să fie asigurate respectarea şi protejarea vieţii, sănătăţii şi demnităţii persoanelor condamnate, a drepturilor şi libertăţilor acestora. 29. Analizând comparativ regimul juridic aplicabil regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate şi regimul juridic aplicabil măsurii arestului preventiv, Curtea reţine că acestea au o natură juridică diferită, corespunzătoare etapelor procesului penal în care pot fi dispuse: faza urmăririi penale sau cea a cercetării judecătoreşti, respectiv faza execuţională a hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare. Dacă în ceea ce priveşte primele două etape procesuale măsura arestului preventiv, cu toate consecinţele sale juridice, poate fi dispusă împotriva persoanei inculpate, care se bucură de prezumţia de nevinovăţie, în etapa executorie a procesului penal, vinovăţia persoanei condamnate a fost deja stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Natura juridică distinctă, precum şi calitatea procesuală a persoanei împotriva căreia se dispune determină în sarcina legiuitorului obligaţia de a reglementa în mod riguros regimul juridic propriu fiecăreia dintre cele două regimuri. 30. Mai mult, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.“ Astfel, buna desfăşurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare a suspectului sau inculpatului prin încercarea de a influenţa coinculpaţi, martori, persoane vătămate sau experţi, prin încercarea de a distruge sau altera mijloace materiale de probă, de a împiedica administrarea probatoriului necesar ori alte asemenea activităţi. Totodată, potrivit art. 223 din acelaşi cod, măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi dacă, între altele, „inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament“ ori dacă „exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta“. Aşa fiind, măsurile preventive, inclusiv măsura arestului preventiv, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărire penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni. De aceea, prin măsura arestării preventive se urmăreşte privarea de libertate a inculpatului care interferează de o manieră gravă cu buna şi corecta desfăşurare a procesului penal, prin conduita sa încercând alterarea probatoriului pe baza căruia organul judiciar trebuie să stabilească adevărul. Astfel, inculpatul poate să încerce influenţarea conţinutului probatoriu al declaraţiilor date de ceilalţi participanţi la comiterea faptei, poate încerca interferarea cu declaraţiile martorilor sau poate exercita asupra celui vătămat presiuni prin ameninţări, sugestii insistente, repetate prin viu grai sau prin alte mijloace de comunicare, prin ameninţarea cu săvârşirea unor acte de violenţă îndreptate asupra victimei sau a membrilor de familie ai acesteia sau prin şantaj. 31. Or, odată acceptată posibilitatea socializării în cadrul unui sistem intern de învăţământ din penitenciar, inculpatul va putea cu uşurinţă să influenţeze un alt participant, martor sau chiar persoana vătămată - persoane care pot fi arestate în alte cauze şi care se află în cadrul aceluiaşi penitenciar. O astfel de situaţie nu numai că este de natură a aduce grave prejudicii anchetei, dar contravine însăşi raţiunii măsurii arestării preventive pentru care legiuitorul a prevăzut suficiente garanţii care să înlăture arbitrarul în dispunerea ei şi care are drept scop, în acord cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie, nu numai apărarea ordinii publice, ci şi pe cea referitoare la desfăşurarea instrucţiei penale. De aceea, deşi dreptul la învăţătură consacrat de art. 32 din Constituţie se numără printre drepturile şi libertăţile fundamentale, acesta nu este absolut, fiind susceptibil, în acord cu art. 53 din Legea fundamentală, de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale, cu condiţia ca acestea să fie justificate de necesitatea lor într-o societate democratică. Or, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni. 32. În acest sens, Curtea constată că jurisprudenţa instanţei europene a dezvoltat patru motive acceptabile de bază pentru detenţia unei persoane până la judecată, între care se regăseşte - pe lângă riscul sustragerii persoanei de la judecată, riscul comiterii de infracţiuni ori provocarea dezordinii publice - riscul ingerinţei în cursul normal al justiţiei (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 1968, pronunţată în Cauza Wemhoff împotriva Germaniei, paragrafele 13-17). De aceea, instanţa de judecată care a dispus măsura preventivă va putea analiza un astfel de risc în funcţie de o seamă de alţi factori relevanţi, cum ar fi personalitatea inculpatului, comportamentul său înainte şi după arestare şi orice alte indicii specifice care ar justifica temerea că acesta ar putea abuza de libertatea sa şi ar efectua acte menite să distrugă probe sau să manipuleze martori. Or, în mod logic şi intrinsec oricărei raţiuni referitoare la motivul privării de libertate, acest din urmă risc subzistă şi în cazul în care inculpatului i s-ar permite să participe la activităţi de învăţământ. 33. În sfârşit, Curtea mai constată că situaţia juridică avută în vedere cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 222 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 2 iunie 2015, nu este similară cu cea invocată în prezenta cauză, deoarece nu poate fi pus semnul egalităţii între dreptul la viaţă intimă, care nu poate conduce la consecinţele negative mai sus arătate, şi dreptul la învăţământ, care, aşa cum s-a arătat, poate zădărnici scopul măsurii preventive. 34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Costel Iordache în Dosarul nr. 22.078/233/2016 al Judecătoriei Galaţi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Galaţi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 septembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru OPINIE SEPARATĂ 1. În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, formulăm prezenta opinie separată considerând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal se impunea a fi admisă şi nu respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente: 2. Excepţia a fost ridicată de Iordache Costel în Dosarul nr. 22.078/233/2016 al Judecătoriei Galaţi - Secţia penală, având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva hotărârii judecătorului delegat prin care i s-a refuzat dreptul de a participa la cursuri şcolare, motivat de împrejurarea că, potrivit art. 79 din Legea nr. 254/2013, numai persoanele condamnate definitiv pot desfăşura astfel de activităţi. 3. Deşi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 254/2013, Curtea a reţinut că, la momentul invocării excepţiei, autorul se afla în arest preventiv, iar norma care îl împiedica să beneficieze, asemenea condamnaţilor, de dreptul la învăţătură este cea prevăzută de art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013. Drept urmare, Curtea a constatat că autorul excepţiei este nemulţumit de soluţia legislativă a art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013, iar obiectul excepţiei îl constituie aceste din urmă prevederi, care au următorul conţinut: (1) Prevederile titlului I, titlului II, precum şi ale cap. II, IV-VI şi IX din titlul III, în măsura în care nu contravin dispoziţiilor din prezentul titlu, se aplică în mod corespunzător, cu excepţia următoarelor dispoziţii privind: [...] c) dreptul la învăţământ, prevăzut la art. 79; [...]“. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul a arătat că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi şi ale art. 32 referitor la Dreptul la învăţătură. 5. În soluţia adoptată cu majoritate de voturi s-a susţinut că dispoziţiile art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013 sunt constituţionale. 6. Considerăm că excepţia de neconstituţionalitate s-ar fi impus a fi admisă, pentru următoarele argumente: 7. Potrivit dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 254/2013, numai persoanele condamnate pot participa, în funcţie de posibilităţile penitenciarului, la cursuri de instruire şcolară sau universitare, în condiţiile protocolului de colaborare încheiat cu Ministerul Educaţiei Naţionale, ţinându-se cont de nevoile prioritare de intervenţie identificate, de starea de sănătate, de tipul regimului de executare şi de măsurile de siguranţă aplicate. În acest sens, potrivit art. 66 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi programelor educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială din locurile de deţinere aflate în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.322/C/2017, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 şi 432 bis din 12 iunie 2017, "(1) Activitatea de instruire şcolară a deţinuţilor este parte componentă a sistemului de învăţământ special.(2) Instruirea şcolară se adresează persoanelor condamnate definitiv, indiferent de regimul în care execută sancţiunea privativă de libertate.(3) Arestaţii preventiv pot participa doar la susţinerea sesiunilor de evaluare naţională sau a examenului de bacalaureat.“ Totodată, potrivit art. 67-72 şi art. 74-80 din Regulament, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin direcţia de specialitate, întreprinde demersuri pentru încheierea protocolului de colaborare între Ministerul Justiţiei şi Ministerul Educaţiei Naţionale, în vederea stabilirii cadrului general de organizare şi desfăşurare a activităţilor de instruire şcolară a deţinuţilor." 8. Instruirea şcolară a persoanelor adulte analfabete şi a tinerilor, în locurile de deţinere, reprezintă o prioritate pentru reintegrarea socială a acestora, aspect consemnat în planul individualizat din dosar. 9. Deţinuţii care nu pot fi incluşi la cursurile şcolare şi nu dispun de cunoştinţe elementare de scris-citit sunt incluşi în programul de alfabetizare, coordonat de către un educator anume desemnat. În fiecare loc de deţinere este desemnat un educator responsabil cu coordonarea activităţii de instruire şcolară. 10. Înscrierea persoanelor condamnate la cursurile şcolare se face ţinându-se cont de prioritizarea nevoilor educative ale acestora şi în baza recomandărilor consemnate în planul individualizat, de posibilităţile locului de deţinere, starea de sănătate, tipul regimului de executare şi măsurile de siguranţă aplicate. 11. Înscrierea deţinuţilor la cursuri şcolare se face cu avizul medicului de unitate. În baza statisticii referitoare la nevoile de instruire şcolară identificate, coordonatorul sectorului reintegrare socială ia legătura cu inspectoratul şcolar, în vederea înfiinţării unei unităţi de învăţământ de sine stătătoare în cadrul penitenciarului sau pentru desemnarea unei unităţi şcolare, cu care va colabora în vederea organizării programelor şcolare, nu mai târziu de luna noiembrie a anului în curs, pentru anul şcolar următor. Între penitenciare şi instituţiile de învăţământ partenere se încheie, cu avizul consilierului juridic al unităţii, protocoale de colaborare. Protocolul de colaborare cuprinde condiţiile în care persoanele condamnate participă la cursuri şi examene, precum şi obligaţiile şi îndatoririle fiecărei părţi. 12. Structura anului şcolar, documentele şcolare, precum şi metodologia organizării examenelor de absolvire a cursurilor de şcolarizare şi profesionalizare sunt similare cu cele aparţinând sistemului naţional de învăţământ. 13. Coordonatorul sectorului reintegrare socială ţine legătura cu reprezentanţii unităţilor şcolare desemnate pentru fiecare nivel de învăţământ de către inspectoratele şcolare, pentru stabilirea oportunităţii şi a condiţiilor de organizare a cursurilor şcolare. 14. Acesta colaborează cu unitatea de învăţământ care şcolarizează deţinuţii, în vederea stabilirii numărului de clase şi catedre necesare pentru fiecare an şcolar, precum şi a orarului de derulare a activităţilor instructiv-educative. 15. Directorul locului de deţinere ia măsuri pentru ca regulile de desfăşurare a activităţilor instructiv-educative, destinate persoanelor condamnate, să fie incluse în regulamentul de ordine interioară şi să fie expuse în spaţiile destinate activităţilor de instruire şcolară. 16. La întocmirea orarului se ţine cont ca durata unei ore de curs să corespundă prevederilor normative referitoare la activitatea didactică, valabile pentru sistemul naţional de învăţământ. În situaţii deosebite, la solicitarea locului de deţinere, pentru o perioadă determinată, durata orelor de curs poate fi scurtată, cu aprobarea inspectoratului şcolar în a cărui rază teritorială este situat penitenciarul. 17. De asemenea, potrivit art. 85 din Regulament, persoanele condamnate pot urma, cu aprobarea directorului locului de deţinere, cursuri universitare în forma de învăţământ la distanţă, indiferent de regimul de executare a pedepselor. La cursurile universitare cu frecvenţă redusă, care presupun deplasări, pot participa numai deţinuţii clasificaţi în regim deschis. Arestaţii preventiv care finalizează cursuri de învăţământ universitar pot participa, cu aprobarea directorului unităţii, la sesiunea finală şi examenul de licenţă. 18. Regimul de executare a măsurilor preventive privative de libertate este reglementat în capitolele I şi II ale titlului IV al Legii nr. 254/2013, în cuprinsul cărora se prevede exceptarea de la dreptul la învăţământ a persoanelor arestate preventiv. Acest drept este reglementat numai în favoarea persoanelor condamnate la pedepse definitive privative de libertate, aşa cum rezultă din prevederile art. 79 şi art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013. Conform acestora, condiţia ce trebuie îndeplinită pentru ca o persoană privată de libertate să beneficieze de dreptul la instruire constă în calitatea de condamnat definitiv. 19. Analizând dispoziţiile art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora „(1) Prevederile titlului I, titlului II, precum şi ale cap. II, IV-VI şi IX din titlul III, în măsura în care nu contravin dispoziţiilor din prezentul titlu, se aplică în mod corespunzător, cu excepţia următoarelor dispoziţii privind: [...] c) dreptul la învăţământ, prevăzut la art. 79; [...]“, precum şi prevederile din regulamentul mai sus menţionat, constatăm că persoanele arestate preventiv nu beneficiază de acelaşi drept la instruire. Autorul excepţiei a susţinut, în esenţă, că este afectat principiul egalităţii în drepturi şi dreptul la învăţătură. 20. Din interpretarea coroborată a normelor anterior referite, constatăm că, în privinţa dreptului la instruire, Legea nr. 254/2013 prevede un regim juridic diferit pentru persoanele care execută măsura arestului preventiv, faţă de cel reglementat în privinţa persoanelor condamnate la pedepse penale definitive privative de libertate. 21. În examinarea excepţiei de neconstituţionalitate reţinem că, potrivit dispoziţiilor art. 202 alin. (4) din Codul de procedură penală, măsurile preventive ce pot fi dispuse în timpul urmăririi penale şi al judecăţii sunt: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă. Conform art. 209 alin. (3) din Codul de procedură penală, reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore, durată ce nu necesită asigurarea dreptului la instruire şcolară, prevăzut la art. 79 din Legea nr. 254/2013. 22. Referitor la durata măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, constatăm că în acord cu art. 23 alin. (5) din Constituţie, astfel reflectat în art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală, durata arestării preventive nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile, în acest interval fiind inclusă deopotrivă şi perioada prelungirilor conform art. 234 şi art. 235 din Codul de procedură penală. Tot astfel, în ce priveşte durata arestării preventive în cursul judecăţii, constatăm că, potrivit art. 239 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare decât jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată; de asemenea, conform aceluiaşi alin. (1), în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani, iar aceste termene curg de la data sesizării instanţei de judecată. 23. Constituţia României, în titlul II - „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale“ capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale, reglementează prin art. 32 cu privire la „Dreptul la învăţătură“ potrivit căruia: "(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională.(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.(6) Autonomia universitară este garantată.(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.“" 24. Referitor la modul de reglementare a dreptului la instruire şcolară, reţinem că legiuitorul, potrivit atribuţiilor sale constituţionale, prevăzute în dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere conferită de către acestea, are dreptul de a limita dreptul la instruire, cu condiţia să nu existe niciun prejudiciu care să afecteze substanţa dreptului, deoarece dreptul de acces, prin însăşi natura sa, impune o reglementare din partea statului. Pentru a se asigura că restricţiile ce sunt impuse nu limitează dreptul în cauză într-o asemenea măsură încât să afecteze însăşi esenţa sa şi să-l lipsească de eficacitate, legiuitorul trebuie să se asigure că aceste restricţii sunt previzibile pentru cei interesaţi şi că urmăresc un scop legitim. Cu toate acestea, reglementarea diferită a acestui drept, pentru persoane care se află în situaţii juridice similare, este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată. 25. Raportat la excepţia ridicată în prezenta cauză, constatăm că situaţia persoanelor arestate preventiv şi cea a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate nu sunt diferite. Astfel, cu privire la persoanele arestate preventiv distingem două situaţii, şi anume una care vizează persoanele arestate preventiv încă din faza de urmărire penală şi pentru care măsura s-a menţinut şi în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, potrivit art. 348, art. 362 şi art. 399 din Codul de procedură penală, iar cealaltă care vizează persoanele arestate preventiv în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, potrivit art. 238 din acelaşi cod. Pe durata executării măsurii arestului preventiv şi a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deţinute se află, din perspectiva dreptului la învăţământ, în situaţii juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare obiectivă, legitimă şi rezonabilă. Mai mult, atât timp cât legea nu prevede criterii de evaluare a gradului de securitate privind persoana, neasigurarea dreptului la învăţătură persoanelor arestate preventiv este discriminatorie, neîntrunind condiţiile de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. 26. Astfel, această situaţie nu-şi găseşte justificare în exigenţele constituţionale consacrate de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“. Cu privire la incidenţa art. 16 alin. (1) din Constituţie, reţinem că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere, în esenţă, pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). 27. În analiza situaţiei de faţă constatăm că, în condiţiile în care legea reglementează cu privire la dreptul persoanelor condamnate de a participa, în funcţie de posibilităţile penitenciarului, la cursuri de instruire şcolară sau universitare, în condiţiile protocolului de colaborare încheiat cu Ministerul Educaţiei Naţionale, ţinându-se cont de nevoile prioritare de intervenţie identificate, de starea de sănătate, de tipul regimului de executare şi de măsurile de siguranţă aplicate, raţiunea acestui drept este aceea de a da eficienţă atât textului art. 32 din Constituţia României, cât şi Recomandării R (2006) 2 referitoare la Normele penitenciare europene, adoptată la 11 ianuarie 2006 de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, ale cărei principii de bază vizează necesitatea ca toate persoanele private de libertate să fie tratate cu respectarea drepturilor omului. În ceea ce priveşte arestaţii preventiv, regimul lor „nu trebuie să fie influenţat de posibilitatea ca aceştia să fie condamnaţi pentru comiterea unei infracţiuni“, iar „dacă un arestat preventiv solicită permisiunea de a urma regimul pentru deţinuţii condamnaţi, autorităţile penitenciare trebuie să-i satisfacă cererea, în măsura în care este posibil“. 28. Drept urmare, diferenţa operată de norma supusă controlului de constituţionalitate, între cele două categorii de persoane private de libertate (condamnate şi arestate preventiv), nu se bazează pe un criteriu raţional şi nu justifică un tratament juridic diferenţiat, motiv pentru care reţinem că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice identice din perspectiva incidenţei normei supuse controlului de constituţionalitate, cu atât mai mult cu cât, după trimiterea în judecată, persoanele arestate preventiv sunt transferate în penitenciar [a se vedea art. 115 alin. (1) din Legea nr. 254/2013]. 29. Aşadar, constatăm că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea normei care instituie un privilegiu ori o discriminare. În acest sens arătăm că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). Aşadar, reţinem că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări“ din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte, în cauza de faţă, teza referitoare la interzicerea discriminării. Or, câtă vreme principul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci nu există niciun motiv rezonabil pentru care o persoană arestată preventiv să nu beneficieze, la rândul său, asemeni condamnatului, de aceleaşi drepturi referitoare la instruire. Această teză este cu atât mai evidentă cu cât este necesar să se ţină cont şi de faptul că durata maximă a arestării preventive, în faza de urmărire penală, este de 180 de zile, iar în primă instanţă este de 5 ani, iar aceasta reprezintă o perioadă suficient de lungă pentru ca lipsirea de dreptul la instruire şcolară a persoanelor arestate preventiv să afecteze în mod discreţionar dreptul la învăţătură. 30. Aşa fiind, constatăm că persoana arestată preventiv se află în aceeaşi situaţie juridică cu condamnatul, sens în care tratamentul juridic nu poate fi decât identic. Aşadar, neconstituţionalitatea discriminării astfel constatate are ca rezultat acordarea beneficiului de acces la dreptul la învăţământ şi persoanelor arestate preventiv. 31. În concluzie, constatăm că soluţia legislativă supusă cenzurii afectează dispoziţiile constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii. 32. În sensul celor mai sus arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia analizată. Astfel, potrivit art. 2 prima teză din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Protocolul nr. 1), dreptul la instruire, ca drept social, este conceput şi în beneficiul altor membri ai societăţii, nu numai copiilor şi tinerilor, şi este garantat „oricărei persoane“. Cu alte cuvinte, orice persoană aflată sub jurisdicţia unui stat contractant poate fi beneficiara acestui drept, indiferent de situaţia juridică în care se găseşte pe teritoriul acelui stat. Pe de altă parte, statele contractante au şi o obligaţie pozitivă privitoare la sistemul de învăţământ existent, şi anume aceea de a asigura accesul egal şi nediscriminatoriu al oricărei persoane la formele de învăţământ existente. În acest sens, instanţa de la Strasbourg a statuat că, în general, deţinuţii continuă să se bucure de toate drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, mai puţin dreptul la libertate, atunci când o detenţie dispusă în mod legal intră în mod expres în domeniul de aplicare a articolului 5 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 27 mai 2014, pronunţată în cauza Velyo împotriva Bulgarei, paragraful 30). Totodată, a mai reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în paragraful 33 al hotărârii mai sus menţionate, că educaţia este o activitate complexă din punct de vedere organizaţional şi a cărei funcţionare este costisitoare, în timp ce resursele pe care autorităţile le pot aloca acesteia sunt în mod necesar limitate. Este, de asemenea, adevărat că atunci când hotărăşte asupra modalităţii de reglementare a accesului la instruire, un stat trebuie să găsească un echilibru între, pe de o parte, nevoile educaţionale ale celor aflaţi sub jurisdicţia sa şi, pe de altă parte, capacitatea limitată de a-i integra. Totuşi, Curtea nu poate trece cu vederea faptul că, spre deosebire de alte servicii publice, educaţia este un drept care se bucură de o protecţie directă, în temeiul Convenţiei. Este de asemenea un tip foarte special de serviciu public, de care beneficiază, în mod direct, nu doar cei care îl folosesc, ci serveşte de asemenea unei funcţii societale mai largi. Într-adevăr, Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că „într-o societate democratică, dreptul la instruire...este indispensabil în promovarea drepturilor omului [şi] joacă... un rol fundamental...“ (a se vedea, mutatis mutandis, Ponomaryovi c. Bulgariei, nr. 5.335/05, § 55, CEDO 2011). 33. Pentru aceste motive, apreciem că, în reglementarea regimului executării măsurilor preventive privative de libertate, respectiv a pedepselor penale definitive, diferenţa de tratament juridic operată nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi nu se bazează pe considerente de securitate a activităţilor desfăşurate în locurile de detenţie. Prin urmare, această diferenţă discriminează persoanele arestate preventiv, în raport cu cele condamnate la pedepse penale privative de libertate, fiind de natură a contraveni dispoziţiilor art. 16 din Legea fundamentală. 34. Pentru motivele expuse, considerăm că în cauză s-ar fi impus admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 110 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu atât mai mult cu cât asupra unei soluţii legislative similare - ce a vizat exceptarea, prin dispoziţiile art. 110 alin. (1) lit. b) din aceeaşi Lege nr. 254/2013, a persoanelor aflate în arest preventiv de la dreptul la vizită intimă, drept reglementat numai în favoarea persoanelor condamnate la pedepse definitive privative de libertate -, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate (a se vedea Decizia nr. 222 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 2 iunie 2015). 35. Deşi raţiunile avute în prezent în vedere de instanţa de contencios constituţional, în opinia majoritară - şi despre care s-a susţinut că ar justifica diferenţa de tratament între persoanele arestate preventiv şi cele condamnate la pedepse definitive privative de libertate, respectiv faptul că buna desfăşurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare a suspectului sau inculpatului prin încercarea de a influenţa coinculpaţi, martori, persoane vătămate sau experţi, prin încercarea de a distruge sau altera mijloace materiale de probă, de a împiedica administrarea probatoriului necesar ori alte asemenea activităţi şi de a interfera de o manieră gravă cu buna şi corecta desfăşurare a procesului penal, prin conduita sa încercând alterarea probatoriului pe baza căruia organul judiciar trebuie să stabilească adevărul -, erau aceleaşi şi la momentul pronunţării Deciziei nr. 222 din 2 aprilie 2015, cu toate acestea, Curtea nu a respins excepţia de neconstituţionalitate, ci a admis-o, reţinând că: • legiuitorul, potrivit atribuţiilor sale constituţionale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere conferită de către acestea, are dreptul de a restricţiona vizitele intime pentru persoanele aflate în locuri de detenţie, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situaţii juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată; • situaţia persoanelor arestate preventiv şi cea a persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită. Pe durata executării măsurilor preventive şi a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deţinute se află, din perspectiva dreptului la vizite intime, în situaţii juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă şi rezonabilă; • durata maximă a arestării preventive, în primă instanţă, este de 5 ani, aceasta reprezentând o perioadă suficient de lungă pentru ca lipsirea de dreptul la vizită intimă a persoanelor arestate preventiv să afecteze în mod substanţial relaţiile de familie ale acestora şi că această afectare a vieţii de familie nu este justificată de limitări specifice regimului de detenţie (a se vedea paragrafele 16-18 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 222 din 2 aprilie 2015). Judecători, dr. Livia Doina Stanciu dr. Simona-Maya Teodoroiu dr. Marian Enache ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
