Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 196 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Daniela Mălureanu în Dosarul nr. 8.342/299/2019 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 438D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Textul criticat nu indică determinant elementul material al laturii obiective a infracţiunii de vătămare corporală, ci incriminează o variantă agravată a acestei infracţiuni. Cu toate că sintagma „măsurile de prevedere“ nu este definită explicit în Codul penal, legiuitorul detaliază aceste măsuri în cadrul altor acte normative, spre exemplu, la art. 380 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. „Măsurile de prevedere“ sunt determinabile pornind de la norma penală şi pot fi identificate într-o legislaţie specială, care face trimitere la Codul de deontologie medicală. Faptul că legiuitorul nu a enumerat în textul criticat toate măsurile de prevedere nu aduce atingere principiului clarităţii şi previzibilităţii legii, fiind vorba despre o normă juridică abstractă pe care instanţele judecătoreşti au obligaţia să o aplice. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 28 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 8.342/299/2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 196 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Daniela Mălureanu, cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, cu referire la activitatea medicală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că sintagma „nerespectarea [...] măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unor profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi“ din cuprinsul art. 196 alin. (3) din Codul penal este constituţională doar în măsura în care prin aceasta se înţelege că „măsurile de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi“ sunt doar acele măsuri prevăzute expres prin lege, ordonanţe ale Guvernului şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, şi nu acelea prevăzute de legislaţia secundară sau terţiară, acte administrative sau doctrină. Face referire la dispoziţiile art. 8 alin. (4) şi ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Totodată, face referire la Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, paragraful 31. Apreciază că nu poate fi previzibilă o normă care nu conţine o descriere exactă a faptei penale, această imprevizibilitate afectând inclusiv independenţa justiţiei. Sintagma criticată reprezintă o modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, un element care contribuie la configurarea infracţiunii respective. Termenul „măsuri de prevedere“ nu este definit nici în Codul penal, nici în alt act normativ, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. Invocă Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016. 6. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că textul criticat nu determină configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, art. 196 alin. (3) din Codul penal incriminând o variantă agravată a infracţiunii prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol de lege. Circumstanţierea variantei agravate nu este realizată de altă entitate decât legiuitorul penal, acesta stipulând în norma criticată condiţia încălcării unor măsuri de prevedere pentru exerciţiul unei profesii. Simplul fapt că terminologia „măsuri de prevedere“ nu este definită de legea penală nu lipseşte textul de claritate sau previzibilitate, sensul termenilor utilizaţi fiind cel obişnuit. Detalierea legislaţiei primare prin norme secundare sau terţiare nu încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, cu atât mai mult cu cât norma prin care se reglementează măsurile de prevedere este determinată sau determinabilă pornind de la dispoziţia legii penale. Instanţa judecătorească apreciază că dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie trebuie raportate şi la prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, care impun reglementarea prin lege organică a infracţiunilor şi a pedepselor penale. În acest sens, nu este necesar ca absolut toate elementele componente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii să fie reglementate prin lege organică, fiind constituţională şi o ordonanţă de urgenţă a Guvernului, emisă în condiţiile delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, şi chiar un act normativ de forţă juridică inferioară, în condiţiile indicării acestuia în mod expres, determinat sau determinabil, în conţinutul actului normativ de reglementare primară, respectiv al normei de incriminare. Face referire la Decizia nr. 599 din 19 iunie 2007. 7. Dispoziţiile de lege criticate pedepsesc vătămarea corporală realizată cu nerespectarea măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii, aceste măsuri de prevedere fiind prevăzute în legi speciale şi deci determinabile, pornind de la norma de incriminare. În acest sens, indică art. 380 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi Codul deontologic al medicilor. Arată că, pornind de la norma penală, pot fi identificate dispoziţiile Legii nr. 95/2006, aceasta fiind o lege organică, aşadar un act de reglementare primară ce face trimitere la normele deontologiei medicale, operând o împuternicire dată de legiuitor, prin lege organică, pentru identificarea normelor încălcate din legislaţia secundară sau terţiară. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul, invocând Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Susţine că decizia menţionată este aplicabilă mutatis mutandis şi în prezenta cauză, întrucât, atât în cazul uciderii din culpă, cât şi în cazul vătămării corporale din culpă, agravanta priveşte caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului, ceea ce diferă fiind numai rezultatul produs. Totodată, din considerentele care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, se poate deduce că normele din legislaţia secundară nu sunt excluse de plano din sfera actelor susceptibile de a completa norma primară, însă ele nu pot decât să detalieze prevederile normei primare. În cauza de faţă, măsurile de prevedere sunt determinabile pornind de la norma de incriminare din Codul penal, care se va completa cu dispoziţiile Legii nr. 95/2006, ambele fiind reglementări de nivel primar, urmând a fi detaliate prin normele de deontologie aplicabile profesiei de medic. În concluzie, conţinutul infracţiunii este stabilit printr-un text de lege clar, accesibil şi previzibil, chiar dacă acesta face trimitere la respectarea altor reguli din afara sferei ilicitului penal. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 196 alin. (3) din Codul penal, cu următorul conţinut: „Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.“ 13. Autoarea excepţiei susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) şi (5) cu privire la statul român. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de dispoziţiile art. 196 din Codul penal are corespondent în incriminarea cu aceeaşi denumire marginală din art. 184 din Codul penal din 1969. Dispoziţiile art. 196 alin. (3) din Codul penal fac referire la fapta prevăzută de art. 196 alin. (2) din acelaşi act normativ, fiind o formă agravată a acesteia, circumstanţa de agravare fiind reprezentată de comiterea faptei ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. Aceeaşi circumstanţă de agravare era reglementată în mod identic de dispoziţiile art. 184 alin. 3 din Codul penal din 1969. Curtea a statuat că, spre deosebire de infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1) din Codul penal, în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, legiuitorul a înţeles să o incrimineze, asemenea vechii reglementări, prin stabilirea în conţinutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum şi a laturii obiective în ceea ce priveşte urmarea imediată ce constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale (Decizia nr. 382 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 22 iulie 2016, paragraful 33). 15. Curtea observă că, prin utilizarea sintagmei „ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi“, legiuitorul are în vedere culpa profesională, reglementare corespondentă cu cea utilizată la infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută la art. 192 alin. (2) din Codul penal. Curtea constată că instanţa de contencios constituţional a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 192 alin. (2) din Codul penal (referitor la infracţiunea de ucidere din culpă) din perspectiva lipsei clarităţii şi previzibilităţii noţiunilor utilizate de legiuitor în sintagma „ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi“. În acest context, Curtea apreciază ca fiind aplicabile mutatis mutandis cele reţinute prin Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, Decizia nr. 499 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 15 noiembrie 2018, şi Decizia nr. 204 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 19 august 2022. 16. Aşa fiind, Curtea reţine că, în modalitatea normativă agravată prevăzută de dispoziţiile art. 196 alin. (3) din Codul penal, vătămarea corporală din culpă este caracterizată prin cauza care a condus la atitudinea vinovată a autorului faptei, şi anume nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. Această agravantă priveşte deci caracterul profesional al conduitei periculoase a făptuitorului. Curtea a constatat că sfera culpei profesionale cuprinde orice domeniu de activitate în care se implică o persoană şi care este caracterizat prin anumite cunoştinţe şi o anumită manualitate. Dispoziţiile legale şi măsurile de prevedere care guvernează un domeniu de activitate sau altul permit identificarea situaţiilor în care exerciţiul unor profesii sau al unor meserii ori efectuarea anumitor activităţi poate cauza moartea unor persoane, atrăgând astfel atenţia celor care le efectuează să lucreze cu toată prudenţa. 17. Aşadar, prin instituirea acestei agravante, legiuitorul a urmărit să determine la prudenţă pe cei care exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi pentru care există dispoziţii legale sau măsuri de prevedere tocmai în considerarea faptului că orice neatenţie în exercitarea, respectiv efectuarea acestora poate avea consecinţe grave, constând chiar în pierderea vieţii uneia sau a mai multor persoane. În considerarea unor asemenea atitudini de lipsă de atenţie faţă de cei din jur, legiuitorul îi obligă pe destinatarii textului de lege criticat să manifeste atenţie şi chibzuinţă în relaţiile sociale ori de câte ori exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi care ar putea provoca vătămarea unei persoane. 18. Referitor la activitatea medicală (activitate desfăşurată şi de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate), Curtea a constatat că, în practica instanţelor, se reţine existenţa culpei profesionale atunci când se comit acte de neglijenţă sau din neatenţie (de exemplu, a fost angajată răspunderea penală în următoarele cazuri: al chirurgului care, cu ocazia efectuării operaţiei, a uitat o compresă şi un instrument în corpul pacientului, ceea ce a condus la decesul acestuia; al medicului care a administrat unui copil ser antitetanic în cantitate mare şi fără să ţină seama de antecedentele medicale ale copilului; al medicului care, fiind anunţat telefonic despre situaţia gravă a bolnavului, nu s-a deplasat la spital, ci doar a dat explicaţii telefonice asistentei, iar, ulterior, bolnavul nu a mai putut fi salvat). Aşadar, persoanele care exercită profesii din domeniul medical au calitatea de profesionişti, fiind persoane avizate şi diligente, ce au reprezentarea efectelor şi a riscurilor pe care le implică actul medical. 19. Curtea nu a putut reţine critica potrivit căreia sintagma „măsuri de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii“ nu îndeplineşte cerinţele cu privire la calitatea legii, şi anume claritatea şi previzibilitatea, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, măsurile de prevedere a căror încălcare - de către persoana care exercită o profesie sau o meserie - atrage incidenţa dispoziţiilor de lege criticate, ceea ce ar avea drept consecinţă faptul că destinatarii normei penale nu şi-ar putea conforma conduita prescripţiilor acesteia. 20. Prin natura sa, varianta agravată a infracţiunii de vătămare corporală din culpă - prevăzută de dispoziţiile art. 196 alin. (3) din Codul penal - nu permite o enumerare exhaustivă a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau al unei meserii a căror nerespectare este susceptibilă să provoace vătămarea unei persoane, interpretarea fiind realizată de organele judiciare. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei - consacrat de prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie - impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii şi formule generale. 21. Aşa fiind, întrucât, astfel cum s-a arătat, dispoziţiile art. 196 alin. (3) din Codul penal au o formulare clară şi previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, instanţa de contencios constituţional apreciază că textul de lege criticat nu încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării legilor. 22. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în jurisprudenţa sa, că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni -, instituie şi cerinţa ca legea penală să nu fie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Aşadar, legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în temeiul acestora. Astfel, printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. 23. Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 24. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a reţinut că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37). 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniela Mălureanu în Dosarul nr. 8.342/299/2019 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 196 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 octombrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
