Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.596 din 13 iulie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.122A/2018. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorul sesizării formulează, deopotrivă, critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. 4. Astfel, sub aspect extrinsec, susţine, în esenţă, că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 75 din Constituţie. În dezvoltarea acestei afirmaţii, arată că, în şedinţa din data de 11 decembrie 2017, Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, a adoptat legea dedusă controlului de constituţionalitate în forma propusă de iniţiatori. În şedinţa din data de 20 iunie 2018, Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat legea criticată într-o formă substanţial diferită, ca urmare a aprobării raportului comisiilor sesizate în fond, prin care au fost admise 6 amendamente. Astfel, au fost introduse în forma adoptată de Senat noi dispoziţii referitoare la realizarea inventarului bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, dar şi aspecte legate de concesiunea terenurilor din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale. Au fost însă eliminate prevederile care vizau procedurile şi circuitul documentelor necesare în procesul de adoptare a hotărârilor consiliului local. 5. În argumentarea încălcării principiului bicameralismului, autorul sesizării invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerând relevante, în acest sens, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010 şi Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, prin care Curtea a stabilit două criterii esenţiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere. Chiar dacă aplicarea acestui principiu nu poate deturna rolul de Cameră de reflecţie al primei Camere sesizate (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012), legiuitorul trebuie să ţină cont de limitele impuse de principiul bicameralismului. În Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, Curtea a arătat că, în Camera decizională, se pot aduce modificări şi completări propunerii legislative, dar aceasta nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator. În Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, Curtea Constituţională a arătat că „trebuie avut în vedere (a) scopul iniţial al legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ; (b) dacă există deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; (c) dacă există o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului“. 6. În privinţa primului element, precizează că iniţiativa legislativă a avut ca scop clarificarea unor aspecte legate de procedurile şi circuitul documentelor necesare în procesul de adoptare a hotărârilor consiliului local, respectiv clarificarea unor dispoziţii privind concesiunea bunurilor din domeniul privat al statului. Nici în forma iniţiatorilor şi nici în forma legii adoptate de către Camera Deputaţilor nu există nicio prevedere referitoare la aspecte legate de inventarul bunurilor din domeniul public al statului ori la modul de realizare al acestuia. Aşadar, prin forma adoptată de Senat, legea se îndepărtează atât de scopul ei iniţial, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative, cât şi de forma adoptată de Camera Deputaţilor. 7. Referitor la cel de-al doilea element, se arată că, prin raportul adoptat de comisiile sesizate în fond la Senat, au fost admise 6 amendamente care reprezintă deosebiri majore de conţinut normativ faţă de forma adoptată de Camera Deputaţilor, respectiv: schimbarea obiectului de reglementare al legii şi realizarea de modificări şi asupra Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, introducerea unui articol cu un conţinut format din 17 alineate referitoare la inventarul bunurilor din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi modificarea dispoziţiilor referitoare la concesionarea terenurilor ce aparţin domeniului privat al unităţilor administrativ- teritoriale. 8. Cu privire la cel de-al treilea element, respectiv existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, arată că forma iniţiatorului şi cea adoptată de Camera Deputaţilor conţine un articol unic cu 5 puncte, în timp ce forma adoptată de Senat cuprinde trei articole, dintre care primul are 3 puncte, unul dintre acestea introducând un articol cu 17 alineate. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut existenţa unei configuraţii semnificativ diferite chiar şi în situaţia în care o propunere legislativă adoptată de Camera de reflecţie cuprindea un articol, iar forma adoptată de Camera decizională cuprindea două articole (Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018). 9. Prin raportare la aceste considerente, autorul obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că Legea pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică încalcă, prin modul său de adoptare, principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) din Legea fundamentală, cu consecinţa neconstituţionalităţii legii în ansamblul său. 10. În ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, susţine că legea în discuţie nesocoteşte dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (3) şi art. 136 alin. (5) din Constituţie. 11. În acest sens, arată că la art. III din legea supusă controlului de constituţionalitate se abrogă art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Totodată, la art. I pct. 1 din legea criticată, prin intervenţia asupra art. 122 din Legea nr. 215/2001, se introduce o nouă procedură privind inventarul bunurilor aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale. 12. Modificarea adusă prin legea supusă controlului de constituţionalitate prevederilor art. 122 din Legea nr. 215/2001 schimbă procedura stabilită în prezent de art. 21 din Legea nr. 213/1998 cu privire la realizarea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, în sensul că atestarea apartenenţei bunurilor la domeniul public judeţean sau de interes local nu se mai face prin hotărâre a Guvernului, ci, după înscrierea provizorie a bunurilor - realizată de către oficiul teritorial al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, ca urmare a unei hotărâri a autorităţii deliberative -, printr-o hotărâre a autorităţii deliberative, prin care se atestă inventarul bunurilor din domeniul public local. 13. Precizează, de asemenea, că valabilitatea atestării la domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale este condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice. Prin urmare, instituirea posibilităţii ca un bun pentru care nu există acte doveditoare ale dreptului de proprietate să fie inclus în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public, prin simpla declaraţie pe propria răspundere a secretarului unităţii administrativ-teritoriale, care atestă simplul fapt că nu există litigii soluţionate definitiv, deschide posibilitatea ca bunurile să fie trecute în inventarul bunurilor din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, chiar şi în lipsa unor acte doveditoare ale dreptului de proprietate. Declaraţia pe propria răspundere prevăzută de art. 122 alin. (7) din Legea nr. 215/2001 priveşte doar faptul că, în privinţa acelui bun, nu există litigii nesoluţionate definitiv, între acest aspect şi existenţa sau nu a unor documente care să dovedească dreptul de proprietate, însoţite de extrasele de carte funciară, neexistând o legătură. 14. Mai mult, art. 122 alin. (8) menţionează că această declaraţie pe propria răspundere va fi însoţită de un referat al conducătorului compartimentului de resort, privind „conformitatea cu realitatea pentru bunul respectiv“. Or, această sintagmă este neclară şi imprecisă, fiind dificil de înţeles dacă acest referat are în vedere confirmarea faptului că, în privinţa acelui bun, nu există litigii nesoluţionate definitiv sau vizează şi alte elemente, cum ar fi faptul că pentru respectivul bun nu există un titlu de proprietate, că nu este grevat de sarcini sau că nu face obiectul unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată. Neclaritatea acestei sintagme este contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii. 15. Totodată, întrucât se deschide posibilitatea ca un bun proprietate privată să fie trecut în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al statului, chiar şi în lipsa unui titlu de proprietate, dispoziţiile menţionate din legea criticată contravin şi art. 44 alin. (3) şi art. 136 alin. (5) din Constituţie. 16. În continuare, Preşedintele României arată că, în opinia sa, legea criticată contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi celor ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât, prin art. I pct. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate, care completează art. 123 din Legea nr. 215/2001 cu două noi alineate, alin. (2^1) şi alin. (2^2), se instituie unele excepţii de la regula potrivit căreia concesionarea bunurilor ce aparţin domeniului privat al unităţilor administrativ-teritoriale se face prin licitaţie publică, regulă stabilită în art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Astfel, concesionarea terenurilor ce aparţin domeniului privat al unităţilor administrativ-teritoriale se va putea realiza în mod direct către proprietarii construcţiilor edificate pe acestea, precum şi în situaţiile prevăzute de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Însă, potrivit art. 123 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, constructorii de bună-credinţă beneficiază de un drept de preempţiune la cumpărarea terenului din proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, iar preţul de vânzare se stabileşte pe baza unui raport de evaluare, aprobat de consiliul local sau judeţean, după caz. Aşadar, legiuitorul a instituit acest drept de preempţiune doar pentru constructorii de bună-credinţă. Or, prin textele nou-introduse se creează posibilitatea concesionării respectivelor terenuri în mod direct, către proprietarii construcţiilor edificate pe acestea, fără licitaţie publică şi fără a se face distincţie între constructorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, ceea ce constituie un privilegiu nejustificat obiectiv şi raţional pentru această categorie faţă de alţi proprietari interesaţi de concesionarea respectivului teren, dar care nu au ridicat o construcţie pe acesta. Totodată, prin introducerea acestei dispoziţii, inclusiv constructorii de rea-credinţă vor putea să beneficieze de acest privilegiu, în raport cu o persoană interesată de concesionarea terenului, o atare reglementare fiind contrară scopului legii şi reglementărilor privind concesiunea, ca modalitate de exploatare a unui bun al unei unităţi administrativ-teritoriale, aspect ce contravine şi art. 1 alin. (5) din Constituţie. 17. În considerarea argumentelor mai sus prezentate, Preşedintele României solicită Curţii Constituţionale să admită obiecţia de neconstituţionalitate şi să constatate că Legea pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică este neconstituţională în ansamblul său. 18. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată Preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 19. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că motivele invocate de autorul sesizării de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute. Astfel, cu privire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la încălcarea principiului bicameralismului, arată că acesta urmăreşte implicarea celor două Camere ale Parlamentului - Camera Deputaţilor şi Senatul - în activitatea de legiferare, prin dezbaterea proiectului de act normativ şi adoptarea acestuia atât în prima Cameră sesizată (Camera de reflecţie), cât şi în Camera decizională. Susţine că admiterea argumentelor din obiecţia formulată poate conduce spre anularea intenţiei avute în vedere la revizuirea Constituţiei şi declararea neconstituţională a unei norme ce a fost validată de către ambele Camere ale legislativului. 20. În acelaşi sens, invocă efectele art. 75 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit căruia una dintre Camere este cea chemată să decidă definitiv. Cu alte cuvinte, ulterior analizării proiectului de lege în cadrul primei Camere sesizate sau după aprobarea/respingerea proiectului, forma finală a normei este cea stabilită în Camera decizională. O interpretare conform căreia textul adoptat în prima Cameră sesizată ar trebui să fie oarecum similar cu forma adoptată în Camera decizională lipseşte de conţinut textul articolului din Constituţie menţionat anterior sau chiar limitează dreptul parlamentarilor din Camera decizională de a-şi exercita dreptul la iniţiativă legislativă şi/sau de a propune amendamente. În sprijinul acestei afirmaţii, face trimitere la Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, în care Curtea Constituţională a arătat că nu poate reţine încălcarea principiului bicameralismului ca urmare a faptului că „modificările de fond aduse proiectului de lege nu au fost supuse dezbaterii Senatului“. Curtea a precizat că „în dezbaterea unei iniţiative legislative, Camerele au un drept propriu de decizie asupra acesteia, atât timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formă ale iniţiativei legislative“. 21. Stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect „deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate [...] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge“. 22. În ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, formulate prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, ca urmare a schimbării procedurii privind inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, face referire la Decizia nr. 733 din 10 iulie 2012, prin care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra unor aspecte privitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate în sensul că acestea „nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci vizează, în fapt, probleme de aplicare a legii“, aceste dispoziţii neintrând în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, ci în competenţa exclusivă a Parlamentului de a interveni pe calea unor modificări, completări sau abrogări, pentru a asigura ordinea juridică necesară. Precizează că, prin această modificare, legiuitorul a urmărit o mai mare transparentizare a procedurii de centralizare a bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, prin etapizare, hotărârea privind aprobarea inventarului bunurilor putând fi atacată de orice persoană interesată, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, aşa cum este prevăzut la pct. 1, art. 122 alin. (15) din legea ce face obiectul sesizării de neconstituţionalitate. Prin urmare, nu poate fi vorba de o încălcare a dreptului de proprietate privată sau de expropriere, deoarece textul legii se referă la acele terenuri care se dovedesc a nu avea proprietar, fapt rezultat în urma unor investigaţii amănunţite, aşa cum rezultă din art. 122 din lege, fiind vorba, aşadar, doar de preluarea în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor fără proprietar. 23. Cu referire la completarea art. 123 cu alin. (2^1) şi (2^2), nou-introduse în Legea nr. 215/2001, precizează că legiuitorul a avut în vedere legiferarea unui drept de preempţiune la concesionarea terenurilor ce fac parte din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale către proprietarii construcţiilor deja edificate pe aceste terenuri sau în curs de edificare. Procedura de concesionare a acestor bunuri urmează a fi aprobată printr-o hotărâre a consiliului local/judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, a consiliilor locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, conform legii. 24. Având în vedere motivele expuse mai sus, Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 25. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 26. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 27. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. 28. Dispoziţiile din Legea fundamentală invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) care instituie principiul legalităţii, art. 44 alin. (3) care stabileşte condiţiile în care este permisă exproprierea, art. 61 alin. (2) care consacră principiul bicameralismului Parlamentului şi art. 136 alin. (5) referitor la caracterul inviolabil al proprietăţii private. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 29. Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât cu referire la titularul dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Preşedintele României, cât şi în ce priveşte obiectul acesteia, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 30. Sub aspectul termenului în care a fost sesizată, Curtea observă că legea a fost trimisă Preşedintelui României spre promulgare în data de 26 iunie 2018, iar obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată şi înregistrată la Curtea Constituţională în data de 13 iulie 2018. Aşadar, şi verificarea îndeplinirii acestei condiţii conduce la concluzia că instanţa de control constituţional a fost legal sesizată, şi anume în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, în conformitate cu art. 77 alin. (1) din Constituţie. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 31. În ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate prin raportare la prevederile art. 61 alin. (2) din Legea fundamentală, care consacră principiul bicameralismului Parlamentului, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, reprezentată, de exemplu, de Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, a observat că acesta se reflectă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, care este format din Camera Deputaţilor şi Senat, ci şi în cel funcţional, referitor la procedura legislativă. Ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Curtea a constatat că, prin Constituţie, nu se permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege/propunerea legislativă să fi fost dezbătut/ă şi de cealaltă Cameră. De asemenea, prin Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, Curtea a statuat că dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altminteri, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului. 32. Totodată, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat însă că, în acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator. 33. În acelaşi timp, stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, că „este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (...)“. 34. Ca atare, Curtea a conturat, în jurisprudenţa sa, două criterii esenţiale pentru a determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, precitată, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa recentă (Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 2 mai 2018, paragraful 63), prin care instanţa de control constituţional a arătat, în plus, că, printre elementele esenţiale ce trebuie să caracterizeze procesul legislativ pentru ca acesta să întrunească exigenţa constituţională analizată, se numără şi menţinerea scopului iniţial al legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ. Curtea a apreciat că întrunirea acestor criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ. 35. În analiza prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va verifica respectarea principiului bicameralismului, mai întâi sub aspectul existenţei unor deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Comparând cele două forme ale legii adoptate succesiv de Camera Deputaţilor şi Senat, Curtea constată că acest criteriu nu a fost întrunit în situaţia analizată. Funcţia deliberativă a Parlamentului, prin intermediul căreia acesta îşi îndeplineşte rolul de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie, nu poate fi realizată în mod real şi efectiv decât în măsura în care ambele Camere îşi exprimă opinia cu privire la conţinutul normativ al legilor pe care le adoptă. Or, în speţă, Senatul, în calitate de Cameră decizională, a suplimentat legea votată de Camera Deputaţilor, adăugând un articol constituit din 17 alineate - art. 122 din Legea nr. 215/2001 - care reglementează în mod amplu procedura întocmirii şi modificării inventarului bunurilor aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale. Consecutiv, Senatul a abrogat art. 21 din Legea nr. 213/1998, adaptând, în mod corespunzător, titlul legii trimise spre promulgare. În prezent, obligaţia inventarierii anuale este înscrisă generic în art. 122 din Legea nr. 215/2001 care, în forma în vigoare, are un alineat unic. Totodată, procedura inventarierii se regăseşte, într-o reglementare sintetică, în art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. 36. Curtea observă că art. 122 din Legea nr. 215/2001, astfel cum a fost inserat de Senat, ulterior votului Camerei Deputaţilor, cuprinde o multitudine de aspecte legate de problematica inventarierii bunurilor aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale, pe care prima Cameră sesizată nu le-a luat în discuţie, acestea fiind introduse ab novo de Camera decizională, fiind rodul exclusiv al dezbaterilor purtate în cadrul acesteia. Având în vedere complexitatea procedurii de realizare a operaţiunii inventarierii bunurilor menţionate, astfel cum aceasta a fost prefigurată prin amendamentele adoptate de Senat, lipsa dezbaterii şi votului Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră de reflecţie, asupra acestei proceduri, determină nesocotirea principiului bicameralismului parlamentar, în componenta sa funcţională. Mai mult, Senatul a adus modificări unei alte legi decât cea asupra căreia iniţiatorii propunerii legislative intenţionau să o modifice şi care a fost luată în dezbatere şi adoptată de prima Cameră sesizată. 37. Cu privire la existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, ca element esenţial pentru respectarea principiului bicameralismului, decelat de instanţa de control constituţional în jurisprudenţa sa, Curtea constată că forma finală a legii a dobândit o configuraţie semnificativ diferită, în condiţiile în care au fost eliminate trei dintre cele cinci modificări ale Legii nr. 215/2001 votate de Camera Deputaţilor [art. 44 alin. (1), art. 44 alin. (1^1) şi art. 63 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 215/2001], dar a fost introdus, în plus, un nou articol, art. 122, format din 17 alineate, prezentând o pondere importantă în arhitectura formei finale a legii, precum şi încă două articole, art. II şi art. III, referitoare la comisiile constituite în vederea inventarierii bunurilor, conform art. 122 din Legea nr. 215/2001, respectiv la abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998, text care conţine reglementări privitoare la inventarul bunurilor din domeniul public al statului. 38. În concluzie, din toate cele mai sus arătate, rezultă că legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată cu încălcarea principiului bicameralismului consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie, ceea ce îi conferă caracter neconstituţional în ansamblul său. Prin urmare, nu se mai impune analizarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, viciul de neconstituţionalitate legat de modalitatea de adoptare a legii afectând în totalitate validitatea actului normativ. 39. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi pentru abrogarea art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică este neconstituţională, în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 septembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
