Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017, excepţie ridicată de Societatea Miadi - S.R.L. din Bucureşti, în Dosarul nr. 31.317/3/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.455D/2018. 2. La apelul nominal se prezintă pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate domnul avocat Mădălin Niculeasa, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, lipsind celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. Se arată că prevederile legale criticate permit luarea măsurilor asigurătorii sine die, iar în dosar nu există, practic, niciun act de urmărire penală declanşat împotriva societăţii. Nimeni nu poate impune organelor de urmărire penală să dispună măsuri asigurătorii. 4. În continuare, preşedintele acordă cuvântul Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Acesta arată că dispoziţiile legale sunt previzibile, iar constituţionalitatea art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală nu poate fi dedusă prin compararea sau prin împrumutare de norme de la art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală. Se mai arată că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate porneşte de la o premisă greşită în construcţia excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 prevăd că, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii de către organele de urmărire penală este obligatorie. De asemenea, se indică faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 a statuat că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie. Critica privind încălcarea dreptului de proprietate este, de asemenea, neîntemeiată. Normele care reglementează sechestrul asigurătoriu, chiar dacă afectează posibilitatea de folosire a bunurilor, se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului în realizarea politicii penale de combatere a evaziunii fiscale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 10 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 31.317/3/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017, excepţie ridicată de Societatea Miadi - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect constatarea încetării valabilităţii măsurilor asigurătorii dispuse de organele fiscale, precum şi restituirea sumelor de bani indisponibilizate. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neclare, lipsite de previzibilitate şi lasă loc arbitrariului organelor fiscale. Acestea permit organului fiscal să nu mai dispună ridicarea măsurii asiguratorii dacă a formulat sesizare penală, însă, fără a face vreo referire la menţinerea în continuare a obligativităţii organului fiscal de a emite titlul de creanţă. Or, în lipsa titlului de creanţă - act administrativ împotriva căruia dispoziţiile legale permit contribuabilului să urmeze calea administrativă de contestare şi, ulterior, de sesizare a instanţei de judecată - contribuabilul nu are deschisă calea legală de a accede la justiţie. 7. Potrivit art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017, prin excepţie de la regula încetării de drept a măsurilor asigurătorii dispuse de organele fiscale la împlinirea termenului de 6 luni/1 an, în cazul sesizării organelor de urmărire penală, acestea încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. Cu toate acestea, legiuitorul nu reglementează în niciun fel situaţia în care, în cursul procedurii penale, nu se dispune nicio măsură asigurătorie. Astfel, prin simpla sesizare a organelor penale, organele fiscale creează premisa prelungirii sine die a măsurilor asigurătorii, chiar dacă existenţa pericolului, care stă la baza filosofiei măsurilor asigurătorii, nu se concretizează prin simpla curgere a timpului şi nici prin măsurile asigurătorii ale organelor de urmărire penală. 8. Neluarea măsurilor asigurătorii în penal transformă organele fiscale în singurele organe competente să aprecieze în mod discreţionar momentul încetării valabilităţii măsurilor asigurătorii, cu toate că raţiunea noului Cod de procedură fiscală a fost tocmai de a pune o limitătemporală măsurilor asigurătorii dispuse înainte de emiterea titlului de creanţă. De asemenea, noua reglementare dă posibilitatea organelor fiscale să exercite în mod abuziv atât prerogativa instituirii măsurilor asigurătorii înainte de emiterea titlului de creanţă, cât şi a sesizării organelor de urmărire penală cu scopul prelungirii valabilităţii acestor măsuri intruzive. 9. Modificarea art. 213 alin. (8) prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 nu înlătură neconstituţionalitatea textului. Conform noii formulări, în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată. Chiar şi în noua formulare a textului, rămâne problema puterii discreţionare a organelor fiscale, care, prin simpla sesizare a organelor penale, creează premisa prelungirii sine die a măsurilor asigurătorii, chiar dacă pericolul nu se materializează. Dacă în vechea formulare, luarea măsurilor asigurătorii de către organele de urmărire penală determina încetarea măsurilor luate de organele fiscale, în actuala reglementare, chiar dacă organele de urmărire penală nu iau o astfel de măsură, cele dispuse de organele fiscale se prelungesc în mod nedefinit, până la soluţionarea cauzei, fie de organele penale, fie de instanţele de judecată. 10. Având în vedere art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cadrul procedurii penale nu există o obligaţie a organelor penale sau a instanţelor judecătoreşti de a lua o măsură asigurătorie, ci această măsură rămâne la aprecierea menţionatelor organe în funcţie de specificul fiecărei cauze. Ceea ce este esenţial constă în faptul că şi organele penale au posibilitatea şi cadrul legal care permit aprecierea asupra oportunităţii dispunerii măsurilor asigurătorii. Astfel, menţinerea măsurilor asigurătorii fiscale pentru o perioadă nedefinită şi îndelungată de timp nu este proporţională şi constituţională, în măsura în care nu sunt luate măsuri asigurătorii conform Codului de procedură penală, şi, prin urmare, starea de pericol nu este confirmată. 11. Textele atacate încalcă dreptul fundamental de proprietate, întrucât instituie o restricţie care afectează însăşi substanţa dreptului de proprietate şi nu asigură un just echilibru între interesele sociale şi economice generale şi interesele particulare legitime ale contribuabilului. Ingerinţa statului nu este proporţională, întrucât nu există o corelaţie între pericolul pe care luarea măsurilor asigurătorii trebuie să îl presupună şi indisponibilizarea bunurilor contribuabilului pentru o perioadă nedefinită de timp, independent de menţinerea sau nu a stării de pericol. 12. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal consideră că textul legal, anterior modificării, ridică probleme de constituţionalitate nu numai prin regimul juridic diferit dat de sesizarea sau nu a organelor de urmărire penală, ci mai ales din prisma lipsei de previzibilitate şi de claritate a legii în situaţia în care nu erau instituite măsuri de către organul de urmărire penală ulterior celor luate de organele fiscale. 13. Dacă organul de urmărire penală aprecia că trebuia să ia măsuri asigurătorii, încetau de drept cele luate de organele fiscale, însă şi dacă organul de urmărire penală nu lua măsuri, situaţia era similară, prin efectele produse, deoarece rămâneau valabile măsurile asigurătorii luate anterior de organul fiscal. Or, dacă textul instituia excepţia de la caracterul limitat, nu erau stabilite în mod clar criteriile privind termenul la care acestea îşi încetau efectele în situaţia în care organul de urmărire penală nu lua aceste măsuri, împrejurare care putea avea un caracter echivoc: nu aprecia că trebuie luate asemenea măsuri sau aprecia, dimpotrivă, că trebuie să rămână valabile cele luate de organul fiscal. 14. Cu alte cuvinte, „tăcerea“ organului de urmărire penală echivala şi cu o apreciere proprie că nu se impune instituirea unor măsuri asigurătorii, deşi avea dreptul să facă această apreciere, dar şi cu o confirmare a actelor emise deja de organul fiscal. Aşadar, în lipsa reglementării unei obligaţii de a dispune asupra măsurilor instituite, care au fost luate ca o excepţie de la caracterul limitat, devenea incert momentul până la care se produceau efectele măsurilor luate anterior, ceea ce, în opinia instanţei, poate atrage critici de neconstituţionalitate. 15. Această lacună a fost complinită, însă, prin modificarea legii, astfel că, în prezent, există prevedere expresă cu privire la momente ce nu mai sunt condiţionate de dreptul de apreciere al organului judiciar, stabilindu-se că măsurile asigurătorii subzistă până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată. 16. Fiind stabilit un termen, de data aceasta, nu se mai poate susţine cu succes că textul ar fi neclar sub aspectul duratei până la care îşi produce efecte măsura asigurătorie. Modul de delimitare a acestui tip de termen reprezintă o opţiune a legiuitorului. Identificarea acestor momente se realizează prin raportare la textele legale ce instituie tipurile de soluţie pe care le pot adopta organele judiciare, astfel că această operaţiune reprezintă o activitate judiciară de interpretare şi de aplicare a legii. 17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 31 august 2017, precum şi ale art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017. Aceste prevederi au următorul conţinut: - Art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017: „Prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.“ – Art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017: „(8) Prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată. După comunicarea soluţiei date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătoreşti, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus.“ 21. Art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevede că: „În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia.“ 22. Curtea observă că prevederile art. 213 alin. (8) au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 31 august 2017. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale criticate atât în redactarea iniţială, întrucât continuă să îşi producă efecte în cauză, cât şi în cea modificată, întrucât şi aceasta a fost aplicată în cauză. 23. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii şi ale art. 44 alin. (1) privind dreptul de proprietate. Totodată, din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine ca standard de referinţă şi prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. 24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017, Curtea reţine că măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului, precum şi a veniturilor acestuia, după caz, sub forma popririi asigurătorii sau a sechestrului asigurător. Acestea se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent, potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispunerea măsurilor asigurătorii nu este condiţionată de existenţa titlului de creanţă, iar ducerea lor la îndeplinire se realizează prin procedura administrativă. Împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, indiferent dacă a fost emis sau nu titlul de creanţă, cel interesat poate face contestaţie, în cadrul procedurii administrative, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă [art. 213 alin. (13) coroborat cu alin. (1) şi (4) din Codul de procedură fiscală]. Art. 213 alin. (3) stabileşte că măsurile asigurătorii sub forma popririi şi sechestrului asigurător care au fost luate de către organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. 25. În schimb, în situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă, acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia. Totuşi, textul legal criticat exceptează organele fiscale de la obligaţia de a ridica măsurile asigurătorii în ipoteza în care în termen de 6 luni, respectiv cel mult un an, nu a fost emis şi comunicat titlul de creanţă, cu condiţia doar ca acestea să fi sesizat organele de urmărire penală. În acest caz, măsura asigurătorie luată de către organele fiscale încetează doar dacă au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. Curtea subliniază că, odată cu sesizarea organelor de urmărire penală de către organul fiscal competent, contestaţia prevăzută de art. 213 alin. (13) din Codul de procedură fiscală nu mai poate fi exercitată, ea fiind specifică procedurii administrativ-fiscale, şi nu celei penale [a se vedea art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală]. Totodată, în cazul în care organul fiscal competent sesizează organele de urmărire penală pe parcursul judecării contestaţiei, aceasta din urmă nu îşi mai poate atinge finalitatea urmărită, şi anume încetarea măsurilor asigurătorii, având în vedere că prevederile legale criticate stabilesc că „măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare“, ceea ce înseamnă că măsurile asigurătorii nu pot fi ridicate pe calea contestaţiei antereferite. De altfel, nu poate fi acceptată reglementarea în afara regulilor care guvernează procesul penal a unei proceduri de contestare a unor măsuri asigurătorii, care, prin natura lor, se află în legătură directă cu desfăşurarea acestuia - indisponibilizarea unor bunuri care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii/cheltuielilor judiciare/reparării pagubei produse prin săvârşirea infracţiunii; prin urmare, o asemenea procedură trebuie să fie întotdeauna integrată procesului penal. 26. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că textul analizat vizează un punct de contact între procedura administrativ-fiscală şi cea penală, fiecare dintre acestea având însă o reglementare bine determinată. Această interferenţă între cele două proceduri este reprezentată de prelungirea în timp a unei măsuri luate în cursul procedurii administrativ-fiscale şi menţinerea acesteia în cursul procesului penal până la un moment temporal nedeterminat, cu consecinţa excluderii analizei de oportunitate a luării măsurii asigurătorii de către procuror/instanţa judecătorească în funcţie de datele cauzei. Rezultă, astfel, o nepermisă confuzie între cele două proceduri, iar măsura asigurătorie administrativă capătă valenţele unei veritabile măsuri procesuale specifice procesului penal. Or, în cadrul procesului penal, măsurile procesuale, cum sunt şi cele asigurătorii, se dispun de organele judiciare. Astfel, în cadrul urmăririi penale, procurorul poate lua măsura asigurătorie potrivit art. 249 din Codul de procedură penală, iar în faza de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară/instanţa de judecată este cel/cea care, în temeiul aceluiaşi text legal, are această competenţă. În sensul celor antereferite, art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că „Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.“ 27. Curtea a statuat că măsurile asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel (Decizia nr. 181 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, paragraful 28). Prin urmare, organului judiciar, ca titular al dreptului de a dispune măsuri asigurătorii în cadrul procesului penal, îi revin obligaţiile antereferite, şi nu organelor administrative. 28. Totodată, Curtea observă că, în situaţia dată, organul fiscal, sesizând organul de urmărire penală, se comportă ca un organ de constatare în sensul art. 61 din Codul de procedură penală, iar procesul-verbal încheiat de acesta, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, constituie un act de sesizare al organelor de urmărire penală, conform art. 61 alin. (5) din Codul de procedură penală. Or, a accepta că, în lipsa actului procesual corespunzător emis de organul judiciar competent, o măsură asigurătorie dispusă de un organ de constatare în cadrul unei proceduri premergătoare începerii procesului penal subzistă pe tot parcursul acestuia, înseamnă că s-ar recunoaşte competenţa organului de constatare de a dispune măsuri procesuale care privesc desfăşurarea procesului penal, ceea ce este inacceptabil. Prin urmare, legiuitorul nu are competenţa ca, în cursul procesului penal, să substituie acţiunea organelor judiciare în ceea ce priveşte dispunerea măsurii asigurătorii cu cea a organelor fiscale. 29. Este adevărat că legiuitorul poate stabili că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie pentru anumite categorii de infracţiuni (a se vedea, spre exemplu, art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, şi art. 50 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 18 iulie 2019), însă dispunerea acestora se realizează de procuror în cursul procesului penal, şi nu de organele fiscale în procedură administrativă cu menţinerea valabilităţii lor pe parcursul procesului penal. Totodată, având în vedere efectele negative pe care le-ar produce încetarea măsurilor asigurătorii dispuse în fază administrativă în condiţiile sesizării organelor de urmărire penală, aşadar, în condiţiile trecerii de la procedura administrativă la cea penală, Curtea nu neagă posibilitatea ca măsurile asigurătorii dispuse în procedură administrativă să îşi menţină de jure valabilitatea pe un interval temporal scurt şi tranzitoriu tocmai pentru a lăsa suficient timp procurorului pentru a aprecia dacă dispune sau nu măsuri asigurătorii în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Prin urmare, revine legiuitorului competenţa de a opta pentru o soluţie legislativă corespunzătoare care să asigure eficienţa măsurilor asigurătorii dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. În schimb, din perspectiva competenţei unui organ administrativ, legiuitorul nu are competenţa de a reglementa menţinerea măsurii asigurătorii administrative pe un termen nedefinit şi aleatoriu în cadrul procesului penal. 30. Curtea mai reţine că, în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013), a statuat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). 31. Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia (Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 2 mai 2019, paragraful 51). Astfel, Codul de procedură fiscală nu poate reglementa cu caracter de principiu aspecte distonante şi în vădită contradicţie cu filosofia Codului de procedură penală în sensul diminuării unor garanţii procesuale edictate tocmai în vederea respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei. 32. Curtea a constatat prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68, că art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră securitatea juridică a persoanei, concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. 33. Or, raportând la cauză considerentele de mai sus, Curtea constată că textul normativ analizat nu este unul previzibil şi coerent, întrucât (i) permite translarea şi aplicarea măsurii asigurătorii administrative în cadrul procesului penal, substituind astfel măsura asigurătorie ce poate fi dispusă în condiţiile Codului de procedură penală şi (ii) denaturează rolul şi competenţa organelor judiciare în cadrul procesului penal. Totodată, afectează securitatea juridică a persoanei, întrucât relativizează garanţiile procesuale cuprinse în Codul de procedură penală referitoare la titularul dreptului de a dispune măsurile asigurătorii, precum şi regimul juridic al acestora în cadrul procesului penal. 34. Curtea mai constată că o asemenea reglementare contravine art. 21 alin. (3) din Constituţie cu referire la caracterul echitabil al procesului penal, întrucât elimină garanţiile procesuale corespunzătoare dispunerii şi contestării măsurii asigurătorii, ceea ce are drept consecinţă o întindere excesivă în timp a măsurii asigurătorii cu caracter administrativ fiscal. Or, scopul unei reglementări procedurale este, în primul rând, să protejeze persoana urmărită împotriva riscurilor de abuz de putere şi, prin urmare, apărarea este cea care va suferi de pe urma deficienţelor şi impreciziei unei astfel de reglementări (Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme împotriva Belgiei, paragraful 102). Deşi în materie fiscală statele au o largă marjă de apreciere (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49), Curtea constată că o măsură cu caracter administrativ fiscal nu poate diminua garanţiile procesuale specifice procesului penal decât cu încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie (a se vedea mutatis mutandis şi Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, precitată, paragraful 53). 35. Cu privire la invocarea art. 44 din Constituţie, Curtea reţine că legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 694 din 20 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 22 decembrie 2015, paragrafele 27-31). 36. De principiu, proprietarul bunurilor supuse măsurilor asigurătorii pierde dreptul de a dispune de acestea, de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra acestora pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33), Curtea a stabilit că o asemenea măsură, chiar dacă afectează dreptul de proprietate, este proporţională cu scopul urmărit, însă, pentru a ajunge la o asemenea concluzie instanţa constituţională a plecat de la premisa că măsura asigurătorie este dispusă de un organ judiciar. Tot în jurisprudenţa sa, reprezentată de Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragraful 30, Curtea a statuat că în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal dispuse chiar de o instanţă judecătorească, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice. Obligaţia de garantare se referă atât la îndatorirea statului de a se abţine de la orice afectare a dreptului de proprietate privată, cât şi la reglementarea din punct de vedere normativ a unor măsuri pozitive apte să asigure liniştita posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor. Or, crearea unui cadru normativ care fragilizează garanţiile pe care statul trebuie să le stabilească în privinţa atributelor dreptului de proprietate privată duce la nesocotirea obligaţiei sale asumate prin textul Constituţiei şi, implicit, la încălcarea dreptului de proprietate privată. Totodată, Curtea a mai reţinut că vulnerabilizarea proprietăţii private a persoanei are drept efect crearea unui regim de insecuritate juridică a acesteia, dreptul său de proprietate devenind iluzoriu. 37. Măsurile asigurătorii luate de un organ judiciar (procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată) sunt însoţite de garanţii specifice prevăzute de Codul de procedură penală. Astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile privind măsurile asigurătorii [art. 53 lit. b)]. Astfel, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă (art. 250 din Codul de procedură penală). Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie care va fi soluţionată de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv de instanţa ierarhic superioară (art. 250^1 din Codul de procedură penală). 38. Or, măsurile asigurătorii luate de organele fiscale şi care, potrivit normelor legale criticate, se pot întinde pe termen nelimitat, nu beneficiază de asemenea garanţii, în sensul că nu pot fi contestate, deşi îşi produc efectele într-o fază procesual penală, întrucât nu sunt luate de organele judiciare. Imposibilitatea contestării acestor măsuri este însă de neacceptat prin raportare la normele constituţionale invocate. 39. Prin urmare, din moment ce Curtea a statuat că o soluţie legislativă care nu permite contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată încalcă dreptul de proprietate privată, cu atât mai mult se impune aceeaşi soluţie în ipoteza în care o astfel de măsură este luată de un organ fiscal pe perioada de desfăşurare a procesului penal. 40. În ceea ce priveşte prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deşi instituie o limită temporală până la care subzistă măsurile asigurătorii, şi anume până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată, Curtea constată că acest interval de timp nu poate fi calificat drept un termen rezonabil în interiorul căruia organele judiciare ar fi obligate să acţioneze (a se vedea paragraful 29 al prezentei decizii). Curtea reţine că, în realitate, măsurile asigurătorii luate în faza administrativ-fiscală în noua reglementare sunt mai intruzive, întrucât se menţin de jure până la soluţionarea cauzei. Or, astfel cum s-a arătat în privinţa art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării aduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017, menţinerea măsurii asigurătorii administrativ-fiscale în cursul procesului penal pentru o lungă perioadă de timp, şi nu ca măsură tranzitorie pentru a asigura trecerea în bune condiţii de la procedura administrativ-fiscală la cea penală, reprezintă, de principiu, o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 44 din Constituţie. Astfel, textul analizat consacră o intruziune a organului fiscal în desfăşurarea procesului penal, creându-se o tensiune normativă între prevederile Codului de procedură fiscală şi cele ale Codului de procedură penală şi neagă competenţa organelor judiciare de a dispune ele însele măsuri asigurătorii, fiind, astfel, ţinute de măsura asigurătorie dispusă de organul fiscal, ceea ce înseamnă că sunt înlăturate garanţiile procesuale ce caracterizează luarea măsurii asigurătorii de către organul judiciar. Prin urmare se încalcă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii şi securitatea juridică a persoanei, respectiv dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. Totodată, este afectat iremediabil dreptul de proprietate privată al contribuabilului asupra bunului supus măsurii antereferite, contrar art. 44 din Constituţie. 41. Aşadar, revine legiuitorului să identifice mecanismele procedurale adecvate prin care să fie respectate exigenţele statului de drept care impun adoptarea unui cadru legislativ integrat de natură să permită aplicarea efectivă şi eficientă a dispoziţiilor legale, astfel încât drepturile şi/sau măsurile prevăzute să nu fie teoretice şi iluzorii (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 15 ianuarie 2014). 42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în privinţa punctului 1 şi cu majoritate de voturi în privinţa punctului 2, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Miadi - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 31.317/3/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale. 2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte în dosarul aceleiaşi instanţe şi constată că prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 1 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Fabian Niculae -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
