Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, excepţie ridicată de Fondul Român de Contragarantare - S.A. în Dosarul nr. 16.076/3/2017 (număr în format vechi 26/2018) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 722D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 1.280D/2018, nr. 2.683D/2019, nr. 3.153D/2019, nr. 49D/2020 şi nr. 279D/2020, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de Societatea Naţională de Radiocomunicaţii - S.A. în Dosarul nr. 24.482/3/2017 (număr în format vechi 867/2018) şi de Agenţia Naţională pentru Romi în nr. 44.127/3/2018 (număr în format vechi 2.513/2019), nr. 44.126/3/2018 (număr în format vechi 3.089/2019), nr. 44.129/3/2018 (număr în format vechi 2.712/2019) şi nr. 31.070/3/2018* (număr în format vechi 2.102/2019) ale aceleiaşi instanţe. 4. La apelul nominal efectuat în aceste dosare se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect al cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.280D/2018, nr. 2.683D/2019, nr. 3.153D/2019, nr. 49D/2020 şi nr. 279D/2020 la Dosarul nr. 722D/2018, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care arată, în esenţă, că instituirea unor termene de prescripţie nu contravine accesului liber la justiţie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 28 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 16.076/3/2017 (număr în format vechi 26/2018), prin Încheierea din 5 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 24.482/3/2017 (număr în format vechi 867/2018), prin Încheierea din 23 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 44.127/3/2018 (număr în format vechi 2.513/2019), prin Încheierea din 28 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 44.126/3/2018 (număr în format vechi 3.089/2019), prin Încheierea din 1 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 44.129/3/2018 (număr în format vechi 2.712/2019) şi prin Încheierea din 12 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 31.070/3/2018* (număr în format vechi 2.102/2019), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de apelanţii-reclamanţi Fondul Român de Contragarantare - S.A., Societatea Naţională de Radiocomunicaţii - S.A. şi Agenţia Naţională pentru Romi, în cadrul soluţionării unor acţiuni în răspundere patrimonială. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin în esenţă că, potrivit dispoziţiile de lege criticate, în cazul producerii unor prejudicii în patrimoniul angajatorului, acesta poate acţiona împotriva celor vinovaţi de producerea prejudiciilor în maximum 3 ani de la momentul obiectiv reprezentat de data producerii pagubei. Rezultă că termenul de 3 ani curge independent de cunoaşterea pagubei de către reprezentantul legal al angajatorului şi poate ajunge să se împlinească şi să stingă dreptul la acţiune înainte ca titularul să cunoască paguba şi să poată acţiona pentru recuperare. Prin urmare, chiar dacă titularul nu a rămas în pasivitate ar însemna că prescripţia curge inexorabil şi îl sancţionează pe acesta cu stingerea dreptului de recuperare. Se ajunge astfel la sancţionarea titularului care a fost în imposibilitate efectivă de a acţiona şi la exonerarea de răspundere a tuturor celor vinovaţi de producerea prejudiciilor mai vechi de 3 ani. Or, o asemenea interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de lege criticate încalcă principiul legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece deturnează prescripţia de la finalitatea sa, respectiv ajunge să sancţioneze nu doar pasivitatea titularului, ci şi imposibilitatea efectivă a acestuia de a face demersuri de recuperare. Totodată, încurajează la „ascunderea“ prejudiciilor de către cei responsabili în aşteptarea împlinirii celor 3 ani. Un alt efect „ilegitim“ este golirea de conţinut a funcţiei de control, întrucât nu ar mai putea fi recuperate pagubele mai vechi de 3 ani, constatate prin acţiunile de control intern/extern. Prin comparaţie, prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii stabilesc în mod legitim, ca reper al curgerii prescripţiei, data naşterii dreptului la acţiune, rămânând ca instanţele de judecată să stabilească acest moment în raport cu împrejurările particulare ale fiecărei cauze. 9. Referitor la încălcarea art. 21 din Constituţie se susţine că prin aplicarea concretă a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 se ajunge la negarea dreptului de acces la justiţie al angajatorului care a cunoscut paguba după 3 ani de la producerea acesteia. Sintagma „de la data producerii pagubei“ din cuprinsul textului de lege criticat conduce la o îngrădire nepermisă a accesului liber la justiţie, întrucât condiţionează accesul la justiţie de un termen pe care titularul dreptului la acţiune nu îl cunoaşte. Totodată, legiuitorul stabileşte că termenul de prescripţie curge de la data producerii pagubei, chiar dacă titularul dreptului material la acţiune are sau nu cunoştinţă despre acestea, ceea ce conduce la încălcarea dreptului părţii interesate la un proces echitabil, drept recunoscut şi prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, stabilirea de către legiuitor a începerii cursului prescripţiei într-o asemenea manieră este contrară logicii juridice întrucât este de esenţa prescripţiei să sancţioneze pasivitatea titularului dreptului material la acţiune, pasivitate care presupune cunoaşterea faptului că acesta are un drept de creanţă asupra debitorului. 10. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată se susţine că noţiunea de „bun“ din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale are o accepţiune de sine-stătătoare, care trebuie să fie extinsă şi la creanţele rezultate din cauzarea unui prejudiciu. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus unor limitări, însă aceste limitări trebuie să aibă un caracter rezonabil şi să nu însemne de fapt suprimări ale dreptului de proprietate. Or, prin instituirea stingerii prin prescripţie a dreptului la acţiune pentru recuperarea prejudiciilor constatate după 3 ani de la data producerii lor se ajunge la imposibilitatea recuperării creanţelor de către persoanele juridice vătămate, fapt ce goleşte de conţinut drepturile acestora în calitate de creditori. Măsura constituie o veritabilă „expropriere“ cu privire la dreptul de creanţă, care intervine contrar normei constituţionale, fără cauză de utilitate publică şi fără dreaptă şi prealabilă despăgubire. Totodată, se instituie o „măsură de protecţie socială“ pentru angajaţii răspunzători de producerea pagubei, suportată nu de stat, ci de angajatori, ceea ce încalcă flagrant art. 44 din Constituţie. 11. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la art. 21 din Constituţie, potrivit căreia liberul acces la justiţie presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, iar legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură. Se mai invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la conformitatea dintre texte de lege care stabilesc termene de prescripţie pentru exercitarea dreptului material la acţiune şi dispoziţiile constituţionale ale art. 44. Intervenirea unui terţ, cu atribuţii de control, în raporturile de muncă, ce instituie în sarcina angajatorului, persoană juridică publică, obligaţii de recuperare a sumelor identificate ca fiind prejudiciu de la persoanele considerate responsabile, nu poate conduce la neconformitatea prevederilor de lege criticate cu dispoziţiile constituţionale, cu atât mai mult cu cât acţiunea de control nu este limitată în timp, principiul securităţii raporturilor juridice pierzându-şi efectivitatea. Prin urmare, stabilirea unui termen de 3 ani de la data producerii faptei nu amputează interesele legitime ale angajatorului, permiţându-i adoptarea unei conduite active, dar şi preventive în ceea ce priveşte vegherea asupra sumelor şi patrimoniului societăţii. Astfel, nimic nu îl împiedică pe angajator să controleze periodic, cel puţin anual, modul de gestionare/operare a resurselor, bunurilor sau veniturilor sale şi să acţioneze, în consecinţă, într-un termen de trei ani. De altfel, ceea ce susţin autorii excepţiei este înlocuirea unei date certe, respectiv aceea a producerii pagubei (prejudiciului), cu o dată situată exclusiv la latitudinea angajatorului, respectiv data la care acesta apreciază necesar, spre exemplu, să efectueze un control intern sau orice alt tip de verificare, după ce, tot cu titlu exemplificativ, nu a realizat un asemenea demers vreme de mai mulţi ani, context în care este posibil să descopere eventuale prejudicii, consecinţe ale unor fapte petrecute cu mai mulţi ani în urmă. Or, acceptarea acestei teorii transformă o normă ce se bucură de un caracter de previzibilitate, stabilind un termen de 3 ani de la data producerii faptei, într-o normă cu caracter imprevizibil. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, având următorul conţinut: „Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: […] c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.“ 16. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată. De asemenea se invocă prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 privind dreptul de proprietate privată din Primul Protocol adiţional la Convenţie. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul de lege criticat prevede că plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei. Autorii excepţiei - angajatori - sunt nemulţumiţi, în esenţă, de faptul că termenul de prescripţie a acţiunii în răspundere patrimonială sau în restituirea unei plăţi nedatorate curge de la data producerii pagubei, iar nu de la data la care au luat cunoştinţă de paguba creată, şi anume data emiterii actului de control efectuat de Curtea de Conturi sau alt organ cu atribuţii de control. 18. Referitor la momentul concret al începerii termenului de prescripţie a acţiunii în răspundere patrimonială în situaţia în care prejudiciul ar fi constatat printr-un raport emis de un organ cu atribuţii de control, Curtea constată că aceste susţineri vizează, în realitate, o chestiune de competenţa instanţei judecătoreşti, referitoare la interpretarea şi aplicarea concretă a dispoziţiilor de lege criticate la situaţia dedusă judecăţii. De altfel, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din Codul civil, prin Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit următoarele: „actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.“ 19. Cu privire la susţinerile autorilor excepţiei potrivit cărora textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind lipsit de logică juridică şi golind de conţinut funcţia de control, întrucât nu mai pot fi recuperate pagubele mai vechi de 3 ani create angajatorilor, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie este în atribuţia legiuitorului, fără ca prin aceasta să se încalce principiul legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin decizia sus-menţionată, paragrafele 45-48, Înalta Curte a stabilit că, în ceea ce priveşte obligaţia instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăţi nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plăţii, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susţine că ulterior plăţii au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curţii de Conturi sau raportul altui organ cu atribuţii de control. Indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plăţii să cunoască dacă plata bănească către angajaţi era în concordanţă cu dispoziţiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoştea identitatea angajaţilor cărora le-a acordat drepturi băneşti. În acest sens, începutul cursului prescripţiei extinctive este marcat de două momente, şi anume: un moment subiectiv, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege, şi un moment obiectiv, acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia. 20. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 16 din Constituţie şi bazată pe faptul că reglementarea angajării răspunderii patrimoniale în condiţiile prevăzute de textul de lege criticat ar fi diferită faţă de cea prevăzută de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, Curtea reţine că această critică nu poate fi primită. Referitor la semnificaţia art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite şi, în acelaşi timp, acesta nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. 21. Având în vedere această jurisprudenţă, Curtea constată că prevederea de lege criticată, potrivit căreia acţiunea în răspundere patrimonială a angajatului se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei, nu contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, neinstituind nici privilegii şi nici discriminări. În realitate, autorii excepţiei compară două texte de lege, ceea ce, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, este inadmisibil, deoarece examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 701 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 15). 22. De altfel, prin Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, precitată, paragrafele 69 şi 70, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 „sunt în măsură să înlăture orice dubiu cu privire la momentul naşterii dreptului la acţiunea în răspundere patrimonială sau în restituirea unei plăţi nedatorate, în condiţiile în care momentul începerii cursului prescripţiei extinctive este unul singur, bine determinat, respectiv «data producerii pagubei». Chiar în condiţiile în care Legea nr. 62/2011 nu a abrogat dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, prevalenţa art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 faţă de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este determinată de principiul de drept specialia generalibus derogant, dat fiind faptul că Legea nr. 62/2011 este legea specială în materia conflictelor de muncă dintre partenerii de dialog social“. 23. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 21 şi ale art. 6 din Convenţie, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată. Prin Decizia nr. 251 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind termenul general de prescripţie de 3 ani, Curtea a reţinut că „instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care aceasta îşi produce efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea for fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură“. Mai mult, în jurisprudenţa sa referitoare la dreptul de acces la justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerinţă ilegală în privinţa exerciţiului unuia dintre drepturile sale având caracter civil, adăugând însă că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut“ şi că „acesta poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie“. 24. Referitor la critica ce vizează încălcarea art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată, prin faptul că dispoziţia de lege criticată îngrădeşte nelegal posibilitatea de recuperare a prejudiciului, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat reglementează tocmai posibilitatea de recuperare a pagubelor aduse angajatorului, necontravenind astfel principiului constituţional potrivit căruia proprietatea privată este garantată şi ocrotită prin lege. 25. Cât priveşte pretinsa expropriere fără a fi impusă de o cauză de utilitate publică şi fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, Curtea reţine că şi această critică este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu reglementează măsura exproprierii, ci instituie un termen de prescripţie de 3 ani pentru acţiunile privind răspunderea patrimonială a angajatului. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Fondul Român de Contragarantare - S.A. în Dosarul nr. 16.076/3/2017 (număr în format vechi 26/2018), de Societatea Naţională de Radiocomunicaţii - S.A. în Dosarul nr. 24.482/3/2017 (număr în format vechi 867/2018) şi de Agenţia Naţională pentru Romi în dosarele nr. 44.127/3/2018 (număr în format vechi 2.513/2019), nr. 44.126/3/2018 (număr în format vechi 3.089/2019), nr. 44.129/3/2018 (număr în format vechi 2.712/2019) şi nr. 31.070/3/2018* (număr în format vechi 2.102/2019) ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 iulie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
