Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
│ │delegat │
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind transmiterea unor bunuri imobile din domeniul public al statului aflate în administrarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi concesiunea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. în domeniul public al municipiului Brad şi al comunelor Şoimuş, Luncoiu de Jos, Vălişoara şi Băiţa, obiecţie formulată de Preşedintele României, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Cu Adresa nr. CP1/118 din 6 ianuarie 2022, Preşedintele României a trimis sesizarea de neconstituţionalitate formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 131 din 6 ianuarie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 44A/2022. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorul susţine că, prin conţinutul său normativ, legea dedusă controlului de constituţionalitate contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5), ale art. 52, ale art. 61 alin. (1), ale art. 102 alin. (1), ale art. 120 alin. (1), precum şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. 4. O primă critică de neconstituţionalitate vizează modul în care operează transferul bunurilor aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. Potrivit dispoziţiilor art. 860 alin. (3) din Codul civil, bunurile care nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice pot fi transferate din proprietatea publică a statului în cea a unităţilor administrativ-teritoriale în condiţiile art. 292 din Codul administrativ, care prevede la alin. (1) că „trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local al comunei, al oraşului sau al municipiului, după caz, prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de autorităţile prevăzute la art. 287 lit. a), care au în administrare bunul respectiv, dacă prin lege nu se dispune altfel“. 5. Întrucât bunurile cuprinse în anexa la legea criticată se află, în prezent, în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi în concesiunea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. şi nu reprezintă bunuri proprietate publică exclusivă, fiind nominalizate generic în categoria cuprinsă în anexa nr. 2 pct. 10 la Codul administrativ, intitulată „Lista cuprinzând unele bunuri care aparţin domeniului public al statului“, cu următorul cuprins: „10. infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă“ (în sprijinul acestei concluzii se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 384 din 29 mai 2019, paragraful 57), rezultă că, în lipsa unei declaraţii exprese a legii organice, acestea ar fi trebuit trecute din proprietatea publică a statului în aceea a unităţii administrativ-teritoriale prin hotărâre a Guvernului, la cererea consiliilor locale. Deşi legea criticată derogă expres de la prevederile art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prevederi care la rândul lor permit o altă soluţie legislativă, întrucât conţin sintagma „dacă prin lege nu se prevede altfel“, autorul sesizării consideră că legiuitorul nu poate avea în vedere decât o categorie generică de bunuri aflate în domeniul public al statului, dar care nu fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, şi nu poate reglementa într-un caz individual. 6. Prin urmare, autorul sesizării apreciază că, nesocotind dispoziţiile art. 860 din Codul civil coroborat cu art. 292 alin. (1) din Codul administrativ, legea criticată a fost adoptată cu încălcarea principiului legalităţii statuat în art. 1 alin. (5) din Constituţie. 7. În continuare, arată că, printr-o bogată jurisprudenţă, instanţa constituţională a reţinut că legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relaţii sociale generale, fiind, prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, un act cu aplicabilitate generală. Prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia. Or, în măsura în care domeniul de incidenţă al reglementării este determinat concret, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz, prestabilit fără echivoc. În cazul în care Parlamentul îşi arogă competenţa de legiferare, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea urmărite, se încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, viciu care afectează legea în ansamblu. 8. Totodată, Preşedintele României susţine că acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă, aspect care contravine şi prevederilor art. 102 alin. (1) din Constituţie ce consacră rolul Guvernului. 9. De asemenea, subliniază că există şi o jurisprudenţă constantă prin care s-a statuat interdicţia reglementării transferului interdomenial al bunurilor proprietate publică prin lege cu caracter individual, invocând în acest sens Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013, Decizia nr. 574 din 16 octombrie 2014, Decizia nr. 406 din 15 iunie 2016, Decizia nr. 118 din 19 martie 2018, Decizia nr. 384 din 29 mai 2019, Decizia nr. 537 din 25 septembrie 2019 şi Decizia nr. 538 din 25 septembrie 2019. 10. În continuare, arată că, în acord cu jurisprudenţa constituţională, arhitectura proprietăţii publice neexclusive se întemeiază pe dispoziţiile art. 102 alin. (1) teza finală şi ale art. 120 alin. (1) din Constituţie, astfel că nerespectarea procedurii legale şi lipsa manifestării de voinţă a unităţilor administrativ-teritoriale atrag şi încălcarea principiului constituţional al autonomiei locale. 11. Autorul susţine şi încălcarea prevederilor art. 52 din Constituţie, invocând Decizia nr. 384 din 29 mai 2019, paragraful 55, în care Curtea Constituţională a reţinut că introducerea „posibilităţii transferului prin lege, care nu poate fi supusă controlului instanţelor de contencios administrativ, ci numai controlului a priori ori a posteriori exercitat de Curtea Constituţională, conduce la inaplicabilitatea art. 52 din Legea fundamentală, într-un domeniu ce ţine exclusiv de transferul dreptului de proprietate publică asupra bunurilor, de către Guvern, care exercită conducerea generală a administraţiei publice“. Or, în condiţiile în care din instrumentul de prezentare a legii nu rezultă că bunurile nu fac obiectul unor litigii sau al unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, autorul sesizării consideră că transmiterea acestora prin lege goleşte de conţinut art. 292^1 din Codul administrativ şi este de natură să împiedice accesul nemijlocit la justiţie al persoanelor vătămate într-un drept protejat de lege. 12. Mai mult, având în vedere că prin deciziile nr. 537 şi nr. 538 din 25 septembrie 2019, Curtea Constituţională a admis ca întemeiată şi critica privind încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, deoarece nu au fost respectate „deciziile Curţii Constituţionale cu privire la interzicerea reglementării prin lege cu privire la un caz determinat“, autorul sesizării apreciază că şi legea criticată în prezenta cauză a fost adoptată cu încălcarea acestei norme constituţionale. 13. În fine, Preşedintele României arată că prin art. 1 din legea dedusă controlului de constituţionalitate se transmite dreptul de proprietate din patrimoniul statului în cel al unor unităţi administrativ-teritoriale şi se constituie un drept de administrare în favoarea consiliilor locale Brad, Şoimuş, Luncoiu de Jos, Vălişoara şi Băiţa. Or, după transferul dreptului de proprietate, statul nu poate constitui un drept de administrare asupra bunurilor, întrucât el nu mai este proprietarul bunurilor respective. În consecinţă, un drept de administrare asupra unor bunuri ce se vor afla, după transfer, în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale va trebui constituit potrivit dispoziţiilor art. 867 alin. (1) din Codul civil, prin hotărâre a consiliilor locale Brad, Şoimuş, Luncoiu de Jos, Vălişoara şi Băiţa, după caz. Pentru aceste motive, soluţia legislativă adoptată de Parlament contravine dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală, ce consacră la nivel constituţional modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică. 14. În concluzie, faţă de jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, Preşedintele României susţine că Legea privind transmiterea unor bunuri imobile din domeniul public al statului aflate în administrarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi concesiunea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. în domeniul public al municipiului Brad şi al comunelor Şoimuş, Luncoiu de Jos, Vălişoara şi Băiţa a fost adoptată cu încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, a principiului legalităţii şi a principiului autonomiei locale, a regimului proprietăţii publice, precum şi cu nesocotirea rolului constituţional al Parlamentului, al Guvernului, dar şi a celui al Curţii Constituţionale. 15. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 16. Guvernul prin Adresa nr. 5/114/2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.100 din 1 februarie 2022, apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, prin raportare la reglementările legale în vigoare privind transferul interdomenial al bunurilor şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, consideră că trecerea imobilelor prevăzute în legea criticată din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi concesiunea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. în domeniul public al municipiului Brad şi al comunelor Şoimuş, Luncoiu de Jos, Vălişoara şi Băiţa prin lege, act ce ţine de autoritatea legislativă, într-un domeniu care ţine de administraţie şi autoritatea executivă, aduce atingere art. 1, art. 52, art. 61, art. 102, art. 120 şi art. 136 din Constituţie. În plus, se încalcă şi art. 147 alin. (4) din Constituţie privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile Legii privind transmiterea unor bunuri imobile din domeniul public al statului aflate în administrarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi concesiunea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. în domeniul public al municipiului Brad şi al comunelor Şoimuş, Luncoiu de Jos, Vălişoara şi Băiţa, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate Legea privind transmiterea unor bunuri imobile din domeniul public al statului aflate în administrarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi concesiunea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. în domeniul public al municipiului Brad şi al comunelor Şoimuş, Luncoiu de Jos, Vălişoara şi Băiţa, care are următorul conţinut: "ART. 1 Prin derogare de la prevederile alin. (1) al art. 292 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, se aprobă transmiterea unor terenuri, denumite în continuare bunuri imobile, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege, din domeniul public al statului, aflate în administrarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi concesiunea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A., în domeniul public al municipiului Brad şi al comunelor Şoimuş, Luncoiu de Jos, Vălişoara şi Băiţa, în administrarea consiliilor locale Brad, Şoimuş, Luncoiu de Jos, Vălişoara şi Băiţa. ART. 2 Predarea-primirea bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se face pe bază de protocol încheiat între părţile interesate, în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi." 19. Autorul sesizării susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5), ale art. 52, ale art. 61 alin. (1), ale art. 102 alin. (1), ale art. 120 alin. (1), ale art. 136 alin. (4), precum şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. 20. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea dea treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32). 21. Referitor la titularul dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de Preşedintele României, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional şi la obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea constată că legea supusă controlului a fost adoptată, în procedură ordinară, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, în data de 21 decembrie 2021, a fost depusă, în aceeaşi zi, la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii, şi apoi a fost trimisă spre promulgare, în data de 27 decembrie 2021. Prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 6 ianuarie 2022. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, şi că legea nu a fost promulgată de Preşedintele României, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării celor două condiţii. 22. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării formulate de Preşedintele României, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 23. Analizând conţinutul normativ al dispoziţiilor criticate, precum şi criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că are o bogată jurisprudenţă în materia transferului interdomenial al bunurilor proprietate publică (a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale), precum şi cu privire la interdicţia reglementării prin legi cu caracter individual, considerentele pe care s-au întemeiat deciziile de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate în cauzele soluţionate în prealabil fiind aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 24. Cu privire la transferul interdomenial al bunurilor proprietate publică, prin Decizia nr. 406 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 15 iulie 2016, Curtea a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 136 alin. (3) teza finală din Legea fundamentală, raportat la art. 860 alin. (3) teza întâi din Codul civil, în situaţia în care bunurile formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului ori a unităţii administrativ-teritoriale, în temeiul unei legi organice, trecerea din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers operează numai printr-o modificare a legii organice, respectiv prin adoptarea unei legi organice de modificare a legii organice prin care bunurile au fost declarate obiect exclusiv al proprietăţii publice. În celelalte cazuri, Curtea a reţinut că, potrivit art. 136 alin. (2) din Constituţie raportat la art. 860 alin. (3) teza a doua din Codul civil, şi anume atunci când bunurile pot aparţine, potrivit destinaţiei lor, fie domeniului public al statului, fie domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale, trecerea din domeniul public al statului în cel al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers se face în condiţiile legii, respectiv în condiţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, şi anume la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau, simetric, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. Întrucât soluţia legislativă cuprinsă în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 a fost preluată de dispoziţiile art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, fiind completată cu sintagma „dacă prin lege nu se dispune altfel“, Curtea a stabilit că noua prevedere legală nu poate fi interpretată decât în conformitate cu Decizia nr. 384 din 29 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, paragrafele 37, 41 şi 55, respectiv că transferul unui bun, care nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se va realiza prin hotărâre a Guvernului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 537 din 25 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 8 noiembrie 2019, paragraful 28). 25. Totodată, Curtea a reţinut, cu valoare de principiu, că, în situaţia particulară a bunurilor care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, singura posibilitate de transmitere a acestor bunuri din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale este aceea ut singuli (în acel caz, prin legea organică de modificare a legii organice prin care terenul a fost declarat obiect exclusiv al proprietăţii publice). De aceea, în această ipoteză, nu îşi găsesc aplicabilitate considerentele reţinute în jurisprudenţa Curţii, potrivit cărora legile astfel adoptate ar fi neconstituţionale, întrucât ar avea caracter individual. Această situaţie particulară vizează însă numai bunurile care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, întemeindu-se pe prevederile art. 136 alin. (3) teza finală din Constituţie, raportate la dispoziţiile art. 860 alin. (3) teza întâi din Codul civil. Pentru celelalte bunuri, care nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, Curtea a reţinut că transferul se face în condiţiile legii, respectiv pentru cele care trec din proprietatea publică a statului în cea a unităţilor administrativ-teritoriale, acesta se realizează în condiţiile art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prin hotărâre a Guvernului. De asemenea, Curtea reţine că în cauza de faţă nu sunt aplicabile nici considerentele reţinute în Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 martie 2021, care a vizat exclusiv bunuri supuse regimului juridic al proprietăţii private a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. 26. Aşadar, Curtea reţine că, fiind nominalizate generic în categoria bunurilor proprietate publică, bunurile imobile vizate de legea criticată nu reprezintă bunuri proprietate publică exclusivă. Potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, nominalizarea bunurilor în anexa la Legea nr. 213/1998, respectiv la Codul administrativ, nu are semnificaţia declarării lor ca bunuri ce fac obiect exclusiv al proprietăţii publice. Enumerarea din anexă are caracter exemplificativ, iar prin aceasta s-a încercat o delimitare, în principiu, a domeniului public al statului, a domeniului public judeţean şi a domeniului public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 537 din 25 septembrie 2019, precitată, paragraful 24). 27. De asemenea, prin Decizia nr. 384 din 29 mai 2019, precitată, Curtea a reţinut că mecanismul de transmitere a proprietăţii bunurilor din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia celor care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice, prin efectul legii şi fără existenţa acordului unităţilor administrativ-teritoriale, reprezintă o încălcare a principiului constituţional al autonomiei locale, reglementat prin art. 120 alin. (1) din Constituţie, care priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cât şi gestionarea, sub propria responsabilitate, a intereselor colectivităţilor pe care autorităţile publice le reprezintă. 28. În plus, Curtea a observat că reglementarea transferului din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor care nu formează obiect exclusiv al proprietăţii publice, prin lege, iar nu prin hotărâre a Guvernului, înlătură exercitarea controlului de legalitate efectuat de către instanţele de contencios administrativ asupra actului de transfer, cu încălcarea dispoziţiilor art. 52 din Legea fundamentală. 29. Cu privire la interdicţia reglementării prin legi cu caracter individual, Curtea reţine că prin Decizia nr. 118 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2018, paragrafele 30 şi 31, făcând referire la deciziile sale nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 26 noiembrie 2005, nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 22 noiembrie 2007, nr. 494 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013, şi nr. 574 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014, paragraful 21, Curtea a reiterat jurisprudenţa sa unitară potrivit căreia legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relaţii sociale generale, fiind, prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, un act cu aplicabilitate generală. Prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia. Or, în măsura în care domeniul de incidenţă al reglementării este determinat concret, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz, prestabilit fără echivoc. În cazul în care Parlamentul îşi arogă competenţa de legiferare, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea urmărite, se încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, viciu care afectează legea în ansamblu. 30. Curtea a mai reţinut că acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă. Introducerea legii, ca modalitate de trecere a bunurilor din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, aduce atingere art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, deoarece Parlamentul, care ar trebui să adopte legi aplicabile unui număr nedeterminat de cazuri concrete, îşi arogă competenţa de legiferare cu caracter individual pentru bunuri determinate ut singuli, în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii. Folosind în mod nediferenţiat termenul „lege“, în condiţiile în care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, numai bunurile care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice pot fi transferate dintr-un domeniu în altul prin lege organică, textul de lege supus controlului încalcă principiile statuate de Curte în jurisprudenţa sa şi extinde în mod nepermis posibilitatea de a realiza prin lege transferul unor bunuri într-un domeniu în care ar trebui în exclusivitate emise doar hotărâri ale Guvernului. 31. Cu privire la modalitatea de constituire a dreptului de administrare, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 188, Curtea a reţinut că dreptul de administrare se constituie, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, prin acte administrative cu caracter individual, de încredinţare a bunurilor proprietate publică regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local, autorităţile care îl constituie având şi dreptul de a controla modul în care este exercitat dreptul de administrare de către titularul său. Totodată, prin decizia precitată, paragraful 190, Curtea a mai reţinut că transferul din proprietatea publică a statului în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor judeţene, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti nu poate echivala cu operaţiunea juridică de constituire a dreptului real de administrare, dat fiind faptul că unităţile administrativ-teritoriale nu pot avea calitatea de subiecte ale dreptului de administrare, întrucât ele sunt chiar titularele dreptului de proprietate publică. Mai mult, transmiţând însuşi dreptul de proprietate publică către unitatea administrativ-teritorială, statul nu poate constitui, în acelaşi timp, şi dreptul de administrare în favoarea autorităţilor administraţiei publice locale, întrucât nu mai este titularul dreptului de proprietate publică corespunzător, pe care tocmai l-a transmis. 32. Aplicând aceste considerente de principiu în prezenta cauză, Curtea reţine că bunurile ce fac obiect de reglementare al legii criticate au fost transferate ope legis din domeniul public al statului în domeniul public al municipiului Brad şi al comunelor Şoimuş, Luncoiu de Jos, Vălişoara şi Băiţa, astfel încât modalitatea de constituire a dreptului de administrare asupra bunurilor proprietate publică, supuse transferului interdomenial, în condiţiile legii criticate, este incompatibilă cu noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului real de administrare, corespunzător dreptului de proprietate publică, şi, în consecinţă, contravine dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră la nivel constituţional modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică (a se vedea în acest sens Decizia nr. 684 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1185 din 7 decembrie 2020, paragraful 43). 33. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că Legea privind transmiterea unor bunuri imobile din domeniul public al statului aflate în administrarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi concesiunea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A. în domeniul public al municipiului Brad şi al comunelor Şoimuş, Luncoiu de Jos, Vălişoara şi Băiţa este neconstituţională, în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef delegat, Mihaela Senia Costinescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
