Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simina │- │
│Popescu-Marin │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se interpretează în sensul că ar fi exclusă din sfera contenciosului administrativ prerogativa constituţională a Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională, în temeiul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, excepţie ridicată de Asociaţia pentru Renaşterea Valorilor Democraţiei în Dosarul nr. 6.139/2/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.064D/2021. 2. La apelul nominal răspunde, pentru părţile Administraţia Prezidenţială şi Preşedintele României, doamna Lenuţa Cobuz, consilier juridic, cu delegaţie depusă la dosar. Lipseşte autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autoarea excepţiei a depus la dosar note scrise prin care susţine admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, iar părţile au comunicat note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei părţilor, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată. Arată că excepţia de neconstituţionalitate este formal motivată, deoarece, deşi sunt indicate textele de lege criticate şi dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, nu se evidenţiază în concret în ce constă contrarietatea dintre acestea. De asemenea, excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată, deoarece prerogativa Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională are ca temei dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, şi nu Legea nr. 554/2004. În susţinerea netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate arată că, prin critica formulată, autoarea excepţiei face o confuzie între decretul Preşedintelui României, act administrativ supus controlului judecătoresc în condiţiile Legii nr. 554/2004, şi prerogativa de sesizare a Curţii Constituţionale, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, aceasta fiind exceptată de la controlul judecătoresc. 5. Reprezentantul Ministerului Public susţine respingerea excepţiei ca inadmisibilă, sens în care subliniază că, în realitate, critica de neconstituţionalitate denotă existenţa unei confuzii între prerogativa Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice şi actele administrative. De altfel, soluţionarea unei eventuale contestaţii cu privire la sesizarea sau, dimpotrivă, refuzul sesizării Curţii Constituţionale cu un asemenea conflict ar conduce la o suprapunere inadmisibilă a competenţei instanţelor judecătoreşti cu cea a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 11 februarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 6.139/2/2018/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se interpretează în sensul că ar fi exclusă din sfera contenciosului administrativ prerogativa constituţională a Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională, în temeiul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală. Excepţia a fost ridicată de Asociaţia pentru Renaşterea Valorilor Democraţiei cu prilejul soluţionării recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o cauză având ca obiect „obligarea Preşedintelui României să efectueze operaţiunea administrativă: sesizarea Curţii Constituţionale a României cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României şi Preşedintele României, ca reprezentant al statului român, conflict generat de refuzul Parlamentului României de a pune în acord cu Constituţia rezultatul referendumului din noiembrie 2009 pentru trecerea la un Parlament unicameral format din maxim 300 de persoane“. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea excepţiei susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 18 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că ar fi exclusă din sfera contenciosului administrativ prerogativa constituţională a Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională în temeiul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 459 din 16 septembrie 2014, arătându-se că în prezenta cauză sunt aplicabile, în mod similar, aceleaşi considerente. De asemenea, sunt invocate aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la caracterul general obligatoriu atât al deciziilor instanţei de contencios constituţional, cât şi al considerentelor pe care acestea se sprijină (spre exemplu, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010). 8. Se arată că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 459 din 16 septembrie 2014, decretele Preşedintelui, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar, sunt incluse în sfera controlului judecătoresc sub aspectul verificării îndeplinirii condiţiilor obiective. Raportarea acestei decizii la cazul de faţă constă în aceea că prerogativa constituţională de a sesiza Curtea Constituţională, fiind un „act juridic al Preşedintelui României, adoptat în exercitarea atribuţiilor mandatului constituţional“, poate fi asimilată cu un decret prezidenţial care, ca toate celelalte decrete prezidenţiale, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar, este inclus în sfera controlului judecătoresc, sub aspectul verificării îndeplinirii condiţiilor obiective. Prerogativa constituţională a Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională, în temeiul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, este alcătuită din două componente: una subiectivă şi una obiectivă. 9. Componenta subiectivă se referă la orice situaţie nouapărută care nu poate fi încadrată cu suficientă claritate în nicio normă legală sau decizie anterioară a Curţii Constituţionale. Sub acest aspect, Preşedintele României se bucură de o largă marjă de apreciere, putând lua orice decizie consideră, fără alte consecinţe juridice. Deci, prerogativa Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională cu un eventual conflict juridic de natură constituţională nu poate fi considerată o obligaţie a acestuia de a sesiza Curtea în mod automat, la primirea oricărei solicitări în acest sens, ci rămâne o posibilitate, în funcţie de situaţia concretă supusă analizei. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională, criteriile subiective sunt toate acele criterii care nu pot fi cuantificate. Cum singura autoritate de jurisdicţie constituţională este Curtea Constituţională, această componentă subiectivă nu va putea fi cenzurată în niciun fel de instanţele de drept comun. 10. Componenta obiectivă are la bază, în principal, decizii anterioare ale Curţii Constituţionale care, în baza articolelor antereferite din Legea fundamentală, sunt general obligatorii, deci obligatorii inclusiv pentru Preşedintele României. Raţionamentul juridic al Curţii Constituţionale într-o anumită situaţie trebuie să rămână valabil la apariţia unei situaţii identice sau foarte asemănătoare cu prima. Acest raţionament a fost preluat din Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014 şi acolo a fost evidenţiat caracterul dihotomic al condiţiilor legale, respectiv condiţii obiective şi condiţii subiective, cu consecinţa admisibilităţii unui control efectuat de instanţe exclusiv în ceea ce priveşte condiţiile obiective. În consecinţă, interpretarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în sensul că ar fi exclusă din sfera contenciosului administrativ prerogativa constituţională a Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională în temeiul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală este neconstituţională, încălcând obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, deci art. 147 alin. (4), art. 124 alin. (2) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie. 11. Autoarea excepţiei mai arată că obiectul cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie îl constituie refuzul Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională pentru soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlament şi Preşedintele României, ca reprezentant al statului român, conflict generat de refuzul Parlamentului de a pune în acord cu Constituţia rezultatul referendumului din noiembrie 2009 pentru trecerea la un Parlament unicameral, format din maximum 300 de persoane. Autoarea excepţiei arată că este obligatoriu ca referendumul naţional din 2009 să producă efecte, astfel cum reiese foarte clar din Decizia Curţii Constituţionale nr. 682 din 27 iunie 2012. Puterea legislativă a decis să ignore rezultatul referendumului din 2009 pentru trecerea la un Parlament unicameral, format din maximum 300 de persoane, iar dacă puterea judecătorească nu poate cenzura în niciun fel această decizie a puterii legislative, este evident că nu se poate vorbi despre echilibrul puterilor, statuat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Deoarece Preşedintele României este o autoritate publică, iar Curtea Constituţională a statuat că o prerogativă constituţională a Preşedintelui este un act administrativ (a se vedea Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014), rezultă că, la fel ca în cazul tuturor actelor administrative, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar, este garantat controlul judecătoresc al acestuia, conform art. 126 alin. (6) din Constituţie. 12. În opinia autoarei, prezenta excepţie de neconstituţionalitate ar trebui admisă, iar Curtea Constituţională ar trebui să decidă dacă dispoziţiile art. 18 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că prerogativa constituţională a Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională, în temeiul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, este exclusă din sfera controlului judecătoresc sub aspectul verificării condiţiilor subiective, dar este inclusă în sfera controlului judecătoresc sub aspectul verificării condiţiilor obiective. 13. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că dispoziţiile art. 18 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sunt constituţionale, nefiind invocate aspecte care să conducă la neconstituţionalitatea acestor prevederi. Dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie expresia dispoziţiilor art. 52 din Legea fundamentală, care consacră „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică“, în temeiul căruia persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei (Decizia Curţii Constituţionale nr. 226 din 9 martie 2010), şi nu îngrădesc controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, garantat de art. 126 alin. (6) din Constituţie, şi nici dreptul la un proces echitabil în materia contenciosului administrativ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 429 din 4 iulie 2019). În acest sens, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin mai multe decizii, cu titlu de exemplu fiind Decizia nr. 395 din 13 aprilie 2010, Decizia nr. 477 din 12 aprilie 2011, Decizia nr. 193 din 6 martie 2012, Decizia nr. 259 din 24 aprilie 2018 sau Decizia nr. 646 din 11 noiembrie 2014. Aceste dispoziţii se interpretează şi se aplică de instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea cauzei şi se aplică în cererile formulate în contencios administrativ raportat la obiectul acestora, la natura actului juridic administrativ, tipic sau asimilat, dedus judecăţii. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar de autoarea excepţiei şi de părţi, susţinerile reprezentantei părţilor prezente, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins: - Art. 2 alin. (1) lit. c): "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (...) c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;" – Art. 18 alin. (1): „Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.“ 18. În opinia autoarei excepţiei, prevederile de lege ce formează obiectul excepţiei contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5) privind trăsăturile statului, separaţia şi echilibrul puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 124 alin. (2) potrivit căruia „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“, art. 126 alin. (6) privind controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, şi art. 147 alin. (4) privind deciziile Curţii Constituţionale. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 stabilesc semnificaţia noţiunii de „act administrativ“, iar dispoziţiile art. 18 alin. (1) din acelaşi act normativ reglementează soluţiile pe care le poate da instanţa de contencios administrativ competentă pentru soluţionarea cererii persoanei vătămate într-un drept recunoscut de lege sau întrun interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul legal. 20. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că prevederile de lege antereferite constituie expresia dispoziţiilor art. 52 din Legea fundamentală, care consacră „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică“, în temeiul căruia persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 193 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 2 mai 2012, şi Decizia nr. 1.316 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 25 noiembrie 2010). De asemenea, prevederile legale criticate nu îngrădesc controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, garantat de art. 126 alin. (6) din Constituţie, şi nici dreptul la un proces echitabil în materia contenciosului administrativ (a se vedea Decizia nr. 429 din 4 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 23 octombrie 2019). 21. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în cadrul unui litigiu în contencios administrativ, calificarea unui anumit act ca fiind act administrativ aparţine în exclusivitate instanţelor judecătoreşti chemate să soluţioneze acel litigiu (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 713 din 20 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 28 februarie 2019). 22. Distinct, raportat la criticile formulate în prezenta cauză, Curtea observă că motivarea excepţiei se bazează pe o ipoteză de interpretare şi aplicare a textelor legale criticate, potrivit căreia „prerogativa constituţională a Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională cu un conflict juridic de natură constituţională, în temeiul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, este exclusă din sfera controlului judecătoresc sub aspectul verificării condiţiilor subiective, dar este inclusă în sfera controlului judecătoresc sub aspectul verificării condiţiilor obiective“. Un asemenea argument nu poate fi primit ca fiind un motiv de neconstituţionalitate a textelor de lege examinate pentru considerentele expuse în continuare. 23. În conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Aşadar, Preşedintele României este titular al dreptului constituţional de a formula cereri cu privire la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice (a se vedea Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.093 din 21 decembrie 2018). 24. Constituţia, prin art. 146 lit. e), consacră dreptul, şi nu obligaţia Preşedintelui de a cere Curţii Constituţionale soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice. Pentru declanşarea controlului de constituţionalitate, în condiţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, este necesară şi suficientă voinţa titularului dreptului de a cere soluţionarea conflictului. Actul de decizie în această fază este per se un act de voinţă, iar, potrivit dispoziţiilor constituţionale menţionate, Preşedintele are deplina libertate de a formula sau nu o asemenea cerere. Opţiunea sa este asumată în plan politic, răspunderea pentru alegerea realizată fiind circumscrisă acestui cadru. 25. Referitor la susţinerea privind asimilarea cererii Preşedintelui de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională cu un decret, Curtea reţine că, în privinţa decretelor prezidenţiale, prin Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 30 septembrie 2014, a statuat că acestea sunt acte juridice ale Preşedintelui României, adoptate în exercitarea atribuţiilor mandatului constituţional: „Aceste acte sunt manifestări unilaterale de voinţă, realizate în scopul de a produce efecte juridice, şi pot avea caracter individual sau normativ. Dispoziţiile constituţionale prevăd, sub sancţiunea inexistenţei actului, publicarea decretului în Monitorul Oficial al României, dată de la care acesta intră în vigoare. Toate decretele au caracter executoriu, fiind general obligatorii, autorităţile statului cărora le sunt destinate fiind însărcinate cu ducerea la îndeplinire a celor statuate în cuprinsul actului. Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din Constituţie, unele decrete ale Preşedintelui se contrasemnează de prim-ministru. Acestor acte juridice le sunt aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora «Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale». Aşa fiind, în măsura în care, prin obiectul de reglementare, decretele Preşedintelui nu se circumscriu sferei actelor exceptate, ele pot fi atacate în contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.“ 26. Sub aspectul naturii sale juridice, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de Preşedintele României în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie nu reprezintă un decret al Preşedintelui şi nu poate fi asimilată unui decret supus, în anumite condiţii, regulilor contenciosului administrativ, ci reprezintă un act procedural în cadrul contenciosului constituţional, care se desfăşoară potrivit unor reguli specifice consacrate de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, având ca rol declanşarea procedurii constituţionale pentru soluţionarea de către Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională, a unui conflict juridic de natură constituţională. 27. Curtea observă că susţinerile autoarei excepţiei tind la recunoaşterea existenţei unui mecanism de rang legal pentru controlul exercitării sau neexercitării unei prerogative de rang constituţional a Preşedintelui. Astfel, în ipoteza în care, prin norme de rang infraconstituţional, Preşedintele ar putea fi obligat să sesizeze Curtea Constituţională cu privire la un conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice, s-ar ajunge la convertirea unui drept consacrat constituţional într-o obligaţie. O asemenea ipoteză este contrară opţiunii legiuitorului constituant exprimate prin art. 146 lit. e) din Legea fundamentală şi nepermisă de caracterul suprem al Constituţiei şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul legislaţiei infraconstituţionale, aşa cum reiese din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Totodată, a accepta o atare ipoteză echivalează cu negarea prerogativei constituţionale proprie Preşedintelui şi celorlalţi titulari prevăzuţi de art. 146 lit. e) din Constituţie, care ar deveni o atribuţie comună/partajată cu instanţele judecătoreşti, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat. 28. În ceea ce priveşte critica prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, ţinând cont de Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, Curtea constată că în cauza de faţă nu sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele acestei decizii, care a vizat o altă situaţie juridică (numirea în funcţie a unui judecător la Curtea Constituţională), respectiv o altă prerogativă a Preşedintelui României, reglementată printr-un cadru normativ diferit şi a cărei exercitare se concretizează într-un act juridic diferit (decret). 29. În consecinţă, Curtea constată că, prin obiectul lor de reglementare, prevederile de lege criticate nu încalcă sub niciun aspect dispoziţiile din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (6) şi nici pe cele ale art. 147 alin. (4). 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Asociaţia pentru Renaşterea Valorilor Democraţiei în Dosarul nr. 6.139/2/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) şi ale art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 septembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
