Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Radu Holban în Dosarul nr. 982/99/2018 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 85D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 188D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Răducă Emilian Constantin în Dosarul nr. 26.104/197/2017 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentanta Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 188D/2020 la Dosarul nr. 85D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019 şi Decizia nr. 48 din 28 februarie 2023. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 7. Prin Încheierea din 14 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 982/99/2018, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Radu Holban, cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză penală. 8. Prin Încheierea din 29 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 26.104/197/2017, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Răducă Emilian Constantin, cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză penală. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia realizează o scurtă prezentare a istoricului reglementării procesuale referitoare la valoarea probatorie a declaraţiilor persoanelor acuzate de săvârşirea unei infracţiuni. În continuare, apreciază că din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor de lege criticate rezultă calitatea de mijloc de probă necondiţionat a declaraţiilor părţilor şi a subiecţilor procesuali principali, ceea ce contravine exigenţelor constituţionale rezultate din prevederile art. 21, art. 23 şi art. 24 din Legea fundamentală. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de martor are un sens autonom, intrând în această categorie orice persoană care furnizează declaraţii care pot servi ca temei al condamnării, indiferent de calitatea procesuală atribuită potrivit legii naţionale, fiind aplicabile în aceste cazuri toate garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Susţine că nu pot fi înţelese raţiunile pentru care legiuitorul a atribuit valoare probatorie similară declaraţiilor acuzaţilor şi celor ale martorilor, în condiţiile în care primii nu sunt expuşi unei sancţiuni, chiar dacă nu declară adevărul, în timp ce martorii riscă să răspundă penal atunci când nu spun adevărul. 10. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că este inechitabilă atribuirea unei valori probatorii necondiţionate declaraţiilor unui suspect sau inculpat făcute cu privire la alt inculpat sau suspect. Celui acuzat trebuie să i se asigure posibilitatea de a se confrunta cu acuzatorul său, prin asigurarea prezenţei acestuia din urmă în faţa unei instanţe, în cadrul unei şedinţe publice în care să fie ascultată mărturia acuzatoare. În caz contrar se ajunge la o restrângere nejustificată a dreptului la un proces echitabile prevăzut de art. 6 paragraful 3 din Convenţie, care presupune acordarea oportunităţii adecvate de audiere de către acuzat a unui martor a cărui declaraţie poate servi ca temei determinant al condamnării. 11. Susţine că dispoziţiile de lege criticate reflectă inconsecvenţa legiuitorului în privinţa aptitudinii probatorii necircumstanţiate a declaraţiilor inculpatului în cazul procedurii simplificare de judecată, nefiind suficientă simpla recunoaştere a comiterii faptei de către inculpat. Or, dacă declaraţia de recunoaştere a inculpatului nu poate întemeia în măsura determinantă o hotărâre de condamnare a acestuia, cu atât mai puţin o probă de asemenea natură nu poate fundamenta fără rezerve o condamnare a unui coinculpat, fără să se încalce dreptul la proces echitabil. 12. Atribuirea unei importanţe capitale declaraţiei unui coacuzat este contrară exigenţelor unei justiţii echitabile, în înfăptuirea căreia nu este permisă răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie prin declaraţii făcute de persoane care sunt mânate de anumite interese, situaţie inevitabilă în privinţa coinculpaţilor, care în mod firesc urmăresc disculparea lor sau asigurarea unui regim sancţionator favorabil. O protecţie eficientă şi reală a prezumţiei de nevinovăţie presupune înlăturarea legislativă a situaţiilor în care prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin mijloace de probă cu privire la care există suspiciuni in abstracto, iar formal nu există instrumente de asigurare a fiabilităţii acestora. 13. Referitor la forţa probantă a declaraţiilor investigatorilor, colaboratorilor ori martorilor anonimi, arată că instanţa de la Strasbourg a statuat că o hotărâre de condamnare nu se poate întemeia în măsura exclusivă sau determinantă pe declaraţiile acestora, întrucât drepturile apărării, mai ales în componenta privitoare la posibilitatea de a interoga martorii acuzării sunt prejudiciate prin imposibilitatea confruntării depline a acestor martori. 14. Apreciază că acelaşi neajuns există şi în situaţia confruntării coinculpaţilor care formulează declaraţii acuzatoare, în privinţa acestora simpla facultate recunoscută de lege de a nu da declaraţii autoacuzatoare, punând apărarea în imposibilitate de a interoga pe deplin aceste categorii de subiecţi procesuali, ceea ce constituie o limitare nejustificată a dreptului la apărare. Face referire la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 10 din 17 aprilie 2019. Apreciază că raţiunile arătate mai sus se aplică mutatis mutandis şi în privinţa persoanei vătămate, subiect pasiv al infracţiunii, cât şi a denunţătorilor, care au obţinut avantaje procesuale ori substanţiale. 15. Omisiunea includerii mijloacelor de probă reprezentate de declaraţiile suspecţilor, inculpaţilor sau persoanelor vătămate în categoria celor care nu pot întemeia în măsura determinantă o hotărâre de condamnare conduce la o protecţie insuficientă a drepturilor celui acuzat, ceea ce impune interpretarea şi aplicarea lor în concordanţă cu perspectiva oferită de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. 16. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au institut o serie de limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, statuându-se că, în principiu, instanţele nu pot dispune condamnarea întemeindu-se exclusiv pe declaraţiile persoanelor audiate doar în cursul urmăririi penale cărora inculpatul nu a putut să le adreseze întrebări în mod direct sau prin intermediul avocatului ori pe declaraţiile martorilor anonimi, respectiv ale persoanelor cărora le este protejată identitatea sau ale investigatorilor sub acoperire şi ale colaboratorilor acestora. Susţine că instanţa europeană nu a statuat că nu se poate dispune condamnarea prin întemeierea în mod determinant pe declaraţiile persoanei vătămate ori ale unui coinculpat. 17. Dispoziţiile art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd în mod expres că probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. În consecinţă, declaraţiile persoanei vătămate ori ale coinculpaţilor nu au o forţă probantă mai mare ca a altor probe, iar dispoziţia criticată obligă instanţa să aprecieze aceste declaraţii prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză. De altfel, declaraţiile unei persoane vătămate interesate ori ale coinculpaţilor, care nu sunt complete, având forţă probantă scăzută, nici nu pot fundamenta în mod substanţial condamnarea unei persoane. În privinţa acestor declaraţii, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil este relevant ca acuzatul să aibă posibilitatea de a contesta aceste mărturii, fie prin audierea acestor persoane în şedinţă publică, fie prin solicitarea de a fi audiaţi martori care să-l disculpe. 18. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că prevederile legale criticate ţin de procesul de evaluare a probatoriului în cauzele penale, desfăşurat după principiul libertăţii de apreciere a probelor, consacrat expres prin dispoziţiile art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală. Astfel, probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma evaluării lor de către organele judiciare, consecutiv analizei ansamblului materialului probator, administrat în mod legal şi loial în cauză. Singura limitare dată de legea procesual penală este cea prevăzută de textul legal criticat, care restrânge puterea de apreciere a probatoriului, stabilind că soluţia de confirmare a acuzării nu se poate întemeia într-o măsură determinantă pe declaraţiile persoanelor expres acolo enumerate, şi anume pe „declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi“. 19. Noţiunea de martor are un sens autonom în sistemul Convenţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arătând că, din moment ce o depoziţie, fie făcută de un martor stricto sensu sau de către un coinculpat, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, constituie o mărturie în acuzare, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. d) din Convenţie. De altfel, şi jurisprudenţa internă recentă a consacrat noţiunea de martor asimilat în ceea ce priveşte declaraţiile incriminatorii ale autorului faptei penale, reţinând că „martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este, în realitate, un «martor asimilat», pentru care legea nu instituie o calitate procesuală specifică, dar care are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, participantul la comiterea ei fiind condamnat anterior printr-o hotărâre definitivă“ (Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Numai în acest context legal şi convenţional poate fi înţeleasă noţiunea de martor, în aplicarea art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform căruia „orice persoană poate fi citată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali“, dispoziţie ce ţine strict de statutul procesual al persoanei ascultate, fără înrâuriri asupra valorii probante a declaraţiei acesteia. 20. În procesul de evaluare a probatoriului, fiecare aspect caracteristic oricărui mijloc de probă are a fi ţinut în seamă la analiza pe care instanţa este ţinută să o facă, situaţia declaraţiilor persoanelor ascultate în cauză implicând luarea în considerare nu doar a calităţii lor procesuale, care ar conduce uneori la evidenţierea anumitor interese procesuale specifice (cum se întâmplă în cazul declaraţiilor tuturor părţilor cauzei, faţă de care aprecierea trebuie să ţină cont de calitatea şi poziţia lor procesuală), ci şi a oricăror altor elemente ţinând de circumstanţele faptice, personale şi relaţionale ale persoanelor audiate (de la capacitatea perceptivă şi comunicativă, trecând prin resorturile lor strict subiective, până la raporturile personale - uneori chiar de rudenie, de exemplu - cu părţile din proces), străine toate, prin natura lor complexă şi diversă, de o reglementară legală proprie şi adecvată, însă deloc neglijabile în opera de formare a convingerii instanţei de judecată, căreia îi revine, astfel, dificila sarcină de a discerne între toate acestea, într-un raţionament reflectat în considerentele soluţiei, ce trebuie să găsească acel caracter judicios şi convingător pentru justiţiabil, specific fiecărei hotărâri judecătoreşti. 21. Aşa fiind, instanţa judecătorească apreciază că textul de lege criticat respectă reglementările constituţionale invocate, interpretate prin prisma exigenţelor convenţionale în materia dreptului la un proces echitabil, urmând să fie aplicabil dreptul comun în materia aprecierii probatoriului, guvernat după principiul libertăţii de apreciere a probelor, instanţa de judecată evaluând în ansamblu materialul probator al cauzei, fără restricţii legal consacrate, însă cu luarea în considerare a situaţiilor procesuale specifice şi respectând, în cele din urmă, standardul de probă al dovedirii acuzaţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. 22. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.“ 26. Autorii excepţiei susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi art. 24 referitor la dreptul la apărare. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, că noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. 28. În acest context, Curtea a observat că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Curtea a constatat că, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune. 29. În ceea ce priveşte scopul instituirii dispoziţiei de lege criticate, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte investigatorii, aceştia, potrivit art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală, pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca martorii ameninţaţi. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din acelaşi act normativ, în situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. 30. De asemenea, potrivit art. 150 alin. (3) din Codul de procedură penală, activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. 31. Referitor la martorul protejat, Curtea a constatat, din coroborarea art. 125-129 din Codul de procedură penală, că odată acordat statutul de martor ameninţat se dispun una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute de dispoziţiile procesual penale. În condiţiile în care una dintre măsurile de protecţie este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d) din Codul de procedură penală, audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiţii, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă şi în cazul investigatorilor şi colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) din Codul de procedură penală, identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită. 32. Curtea a observat că au fost exprimate opinii în sensul că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza „instrucţiei“ (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecinţelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Necesitatea protecţiei nu poate aduce atingere substanţei dreptului la apărare, astfel că, şi în aceste situaţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când o condamnare se întemeiază în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor. 33. Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejaţi ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluşi investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii ameninţaţi, martorii vulnerabili, dar şi persoana vătămată şi partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie similare martorilor ameninţaţi. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată şi partea civilă protejată se află în aceeaşi situaţie faptică şi au acelaşi regim juridic precum cel al martorilor protejaţi, prin urmare, şi efectele declaraţiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât şi martorii protejaţi (în sens larg) sunt supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel pot fi influenţaţi în declaraţii, fie pentru că unii sunt agenţi executivi ai statului, fie că alţii au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul să obţină o remuneraţie sau să li se reducă pedeapsa în propriul dosar, să beneficieze de un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau de renunţare la urmărirea penală etc.) în a acţiona conform dorinţei organului judiciar sau sunt îndatoraţi moral de efortul de protejare a lor şi reacţionează în consecinţă etc. Deşi utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum şi având în vedere condiţiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilităţile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declaraţiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat. 34. Totodată, Curtea a observat că instanţa de contencios european a acordat o atenţie deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi instanţa europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identităţii sau prin includerea în programe speciale de protecţie şi care au dat declaraţii cu privire la faptele de care este acuzată o persoană şi a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noţiuni sunt incluşi şi agenţii infiltraţi care sunt reprezentanţi ai organelor de anchetă şi care, prin activitatea desfăşurată sub protecţia anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declaraţiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile convenţiei. Însă, dacă se menţine anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăţi deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Probele obţinute de la martori în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenţia europeană trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, paragrafele 43-46). 35. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa mai sus menţionată, atât considerentele, cât şi soluţia pronunţată prin deciziile anterior invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Radu Holban în Dosarul nr. 982/99/2018 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Răducă Emilian Constantin în Dosarul nr. 26.104/197/2017 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 octombrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
