Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, „în ce priveşte caracterul definitiv al încheierii prin care se soluţionează contestaţia împotriva măsurilor asigurătorii“, precum şi ale art. II pct. 62 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „care introduce alin. (5^1) al art. 250 din Codul de procedură penală, în ce priveşte prevederea potrivit căreia «Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.», excepţie ridicată de Liliana Teodoriu în Dosarul nr. 2.117/40/2016/a3.1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.481D/2016. 2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 310 din 9 mai 2017 şi nr. 130 din 20 martie 2018. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 16 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.117/40/2016/a3.1, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, „în ce priveşte caracterul definitiv al încheierii prin care se soluţionează contestaţia împotriva măsurilor asigurătorii“, precum şi ale art. II pct. 62 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „care introduce alin. (5^1) al art. 250 din Codul de procedură penală, în ce priveşte prevederea potrivit căreia «Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător»“. Excepţia a fost ridicată de Liliana Teodoriu cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate împotriva unei măsuri asigurătorii dispuse de procuror. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 250 alin. (4) fraza întâi teza finală din Codul de procedură penală - care nu permit exercitarea unei căi de atac împotriva încheierii prin care se soluţionează contestaţia privind măsurile asigurătorii dispuse de procuror - încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv, protecţia proprietăţii şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală. Consideră că, în măsura în care textul de lege criticat nu prevede, în mod expres, un remediu efectiv împotriva hotărârii instanţei de respingere ca nefondată a contestaţiei cu privire la măsurile asigurătorii dispuse nelegal de procuror, prevederile art. 13 din Convenţie se bucură de aplicabilitate directă, garantând dreptul inculpatului de a se adresa unei autorităţi sau jurisdicţii naţionale. De asemenea invocă şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 24 din 20 ianuarie 2016 cuprinse în paragrafele 20-25, 27, 28 şi 30. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) fraza a doua din Codul de procedură penală, autoarea excepţiei susţine că acestea încalcă accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv, protecţia proprietăţii şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală. De asemenea consideră că dispoziţiile de lege criticate încalcă şi prevederile art. 3 referitor la separarea funcţiilor judiciare din Codul de procedură penală. Astfel, arată că, în realitate, dispoziţiile alin. (4) al art. 250 din Codul de procedură penală nu pot fi aplicate în mod corespunzător în cazul contestării în cursul procedurii de cameră preliminară a măsurilor asigurătorii luate de procuror. Menţionează că dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, la care textul criticat face trimitere, sunt aplicabile numai în ipoteza contestării la judecătorul de drepturi şi libertăţi a măsurilor asigurătorii dispuse în faza urmăririi penale, caz în care încheierea prin care este soluţionată respectiva contestaţie este definitivă. Însă, în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, hotărârea prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează contestaţia ce are acelaşi obiect nu este definitivă, fiind supusă, la rândul său, contestaţiei reglementate de prevederile art. 347 din Codul de procedură penală. 6. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că din actele normative internaţionale invocate de autoarea excepţiei rezultă că, în situaţia soluţionării anumitor tipuri de cereri - care nu privesc o acuzaţie în materie penală -, nu se impune, în mod obligatoriu, ca legiuitorul să prevadă posibilitatea supunerii hotărârii pronunţate unui control de legalitate şi temeinicie efectuat de către o instanţă superioară. În acelaşi sens sunt şi prevederile constituţionale care stipulează că exercitarea căilor de atac se face „în condiţiile legii“ (art. 129 din Constituţie). Consideră că nu este încălcat accesul liber la justiţie, în condiţiile în care cererea formulată a fost supusă analizei unui judecător independent şi imparţial. De asemenea, dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere principiului egalităţii în faţa legii, întrucât textul de lege menţionat se aplică, fără excepţie, tuturor persoanelor aflate în situaţii similare. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, arată că acestea fac trimitere - relativ la procedura de urmat în cazul soluţionării de către judecătorul de cameră preliminară a unei cereri având ca obiect contestarea luării măsurilor asigurătorii de către procuror - la procedura aplicabilă în cazul soluţionării unei astfel de cereri de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, reglementată în cuprinsul dispoziţiilor alin. (4) al aceluiaşi articol. Or, procedând astfel, nu se poate reţine că legiuitorul a încălcat principiul separaţiei funcţiilor judiciare - cu referire la cele exercitate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de judecătorul de cameră preliminară -, în condiţiile în care este vizată exclusiv procedura de soluţionare a contestaţiei, care, din considerente de politică legislativă, poate fi comună mai multor instituţii procesual penale. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, şi anume Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014. Referitor la dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală subliniază că acestea fac trimitere, în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul soluţionării de către judecătorul de cameră preliminară a unei cereri având ca obiect contestarea măsurilor asigurătorii, la cea aplicabilă în cazul soluţionării unei astfel de cereri de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Apreciază că norma criticată nu este de natură a încălca prevederile constituţionale invocate, deoarece este vizată exclusiv procedura de soluţionare a contestaţiei, care poate fi comună mai multor instituţii procesual penale. 9. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 659 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 28 din 20 ianuarie 2016, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală, „în ce priveşte caracterul definitiv al încheierii prin care se soluţionează contestaţia împotriva măsurilor asigurătorii“, precum şi ale art. II pct. 62 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „care introduce alin. (5^1) al art. 250 din Codul de procedură penală, în ce priveşte prevederea potrivit căreia «Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător»“. Având în vedere notele scrise ale autoarei excepţiei, depuse în motivarea criticii, şi prevederile de lege criticate, raportate la normele de tehnică legislativă consacrate de art. 62 fraza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, reiese că, în realitate, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (4) fraza întâi teza finală şi alin. (5^1) fraza a doua din Codul de procedură penală, dispoziţiile alin. (5^1) al textului de lege menţionat fiind introduse prin prevederile art. II pct. 62 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 250 alin. (4) fraza întâi teza finală şi alin. (5^1) fraza a doua din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(4) Soluţionarea contestaţiei se face [...] prin încheiere motivată, care este definitivă. [...] (5^1) [...] Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 privind protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la convenţie, respectiv ale art. 2 referitor la dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la convenţie. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 250 alin. (4) şi alin. (5^1) fraza a doua din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. 15. Astfel, prin Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 21 februarie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că, potrivit jurisprudenţei sale, Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, ci statuează, în cuprinsul art. 129, că acestea se exercită „în condiţiile legii“ (Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005). Împrejurarea că împotriva încheierii instanţei - prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia - nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, normele constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac (paragrafele 17 şi 18). 16. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 6 din convenţie, Curtea Constituţională a observat, prin decizia mai sus citată, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidenţa prevederilor convenţionale menţionate. Aceasta vizează, în principal, garantarea executării unei eventuale creanţe ce va fi recunoscută în favoarea unor terţi lezaţi prin infracţiunea ce face obiectul judecăţii. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanţe, instanţa europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o „acuzaţie în materie penală“ adusă reclamantului, în sensul prevederilor art. 6 paragraful 1 din convenţie (Decizia privind admisibilitatea din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Dogmoch împotriva Germaniei). Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie, Curtea Constituţională a reţinut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Or, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, Curtea a apreciat că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie nu sunt incidente în cauză (paragrafele 19 şi 20). 17. Cu privire la pretinsa încălcare - prin dispoziţiile art. 250 alin. (4) fraza întâi teza finală din Codul de procedură penală - a prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea Constituţională a constatat, prin Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017 (paragraful 22), mai sus menţionată, că o atare critică nu poate fi reţinută, întrucât persoanele în privinţa cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii se află într-o altă situaţie juridică decât cele în favoarea cărora legiuitorul a prevăzut dreptul de a formula căi de atac, dintre cele reglementate prin dispoziţiile Codului de procedură penală, motiv pentru care nu se poate susţine discriminarea celor dintâi sub aspectul lipsei dreptului de a contesta soluţia pronunţată prin încheierea de soluţionare a contestaţiei promovate împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora. Cu privire la egalitatea în drepturi, Curtea Constituţională a arătat, de nenumărate ori, în jurisprudenţa sa că aceasta nu înseamnă uniformitate şi că nu se interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenţei de situaţii (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009). 18. Referitor la critica raportată la prevederile art. 13 din Convenţie, Curtea Constituţională, prin decizia citată anterior, a constatat că nici aceasta nu poate fi reţinută, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, norma convenţională menţionată presupune asigurarea unei căi de atac interne, care să trateze fondul unei „plângeri admisibile“, conform convenţiei, şi să ofere o soluţie adecvată (Hotărârea din 16 iulie 2014, pronunţată în Cauza Ališic şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele ale căror bunuri fac obiectul unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror prin ordonanţă pot formula contestaţie, conform prevederilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală (paragraful 23). 19. În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (5^1) fraza a doua din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că, în susţinerea acesteia, sub pretextul formulării unei excepţii de neconstituţionalitate, autorul pune în discuţie propria interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, solicitând, de fapt, Curţii Constituţionale să arate dacă, în ipoteza reglementată în cuprinsul art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, sunt sau nu aplicabile prevederile art. 347 din acelaşi cod. Referitor la acest aspect, Curtea a reţinut că reglementarea de către legiuitor, în ipoteza supusă analizei, a aplicabilităţii prevederilor art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală denotă intenţia acestuia de a supune încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, conform dispoziţiilor art. 250 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, cu privire la contestaţia formulată împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, aceluiaşi regim juridic reglementat pentru situaţia soluţionării aceleiaşi contestaţii de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Acest fapt este explicabil, având în vedere că, în realitate, trimiterea contestaţiei formulate, conform prevederilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, spre soluţionare, judecătorului de cameră preliminară are loc ca urmare a sesizării, prin rechizitoriu, a instanţei, pe parcursul procedurii soluţionării aceleiaşi cereri de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Per a contrario, soluţia juridică ce constă în intervenţia unui alt regim juridic de soluţionare a contestaţiei analizate, survenit pe parcursul soluţionării acesteia, schimbare ce este determinată de o cauză exterioară persoanei în privinţa căreia au fost dispuse măsuri asigurătorii şi pe care aceasta nu o poate controla, este de natură a crea discriminare între titularii contestaţiilor promovate, în temeiul dispoziţiilor art. 250 din Codul de procedură penală, discriminare pe criterii referitoare la timpul necesar organelor judiciare pentru a finaliza activitatea de urmărire penală şi a emite rechizitoriul, interval de timp ce diferă de la o cauză la alta. Astfel, Curtea a statuat că regimul juridic reglementat prin dispoziţiile art. 250 alin. (5^1) fraza a doua din Codul de procedură penală presupune atât soluţionarea contestaţiei analizate, în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, cu participarea obligatorie a procurorului, cât şi caracterul definitiv al încheierii pronunţate. Aşadar, considerentele reţinute de Curte cu privire la dispoziţiile art. 250 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi referitor la prevederile alin. (5^1) al articolului menţionat (paragrafele 24 - 26). 20. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 18 august 2016, Decizia nr. 310 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 3 august 2017, şi Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 5 iulie 2018. 21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 22. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liliana Teodoriu în Dosarul nr. 2.117/40/2016/a3.1 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 250 alin. (4) fraza întâi teza finală şi alin. (5^1) fraza a doua din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 septembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
