Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 257/197/2016/a40 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.800 D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 2.801 D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în Dosarul nr. 15.866/197/2015/a14 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 4. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 2.801 D/2017 la Dosarul nr. 2.800 D/2017, care este primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca inadmisibilă, având în vedere că aceasta nu este motivată suficient pentru a putea stabili care este critica de neconstituţionalitate. Se susţine că autorul invocă o lipsă de claritate a textului criticat, fără a arăta, însă, în ce constă contradicţia dintre textele constituţionale şi convenţionale invocate şi art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind astfel încălcate prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin deciziile penale nr. 154 din 25 septembrie 2017 şi nr. 155 din 25 septembrie 2017, pronunţate în dosarele nr. 1.719/1/2017 şi nr. 2.275/1/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alen Daniel Moisin în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate împotriva unor încheieri pronunţate de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, prin care a fost confirmată măsura arestării preventive dispuse în privinţa acestuia. Prin deciziile nr. 500 din 11 mai 2017 şi nr. 487 din 9 mai 2017, pronunţate în dosarele nr. 257/197/2016/a40 şi nr. 15.866/197/2015/a14, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală. Împotriva deciziilor anterior menţionate, autorul excepţiei a formulat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, recurs ce a fost admis, prin deciziile penale nr. 154 din 25 septembrie 2017 şi nr. 155 din 25 septembrie 2017, pronunţate în dosarele nr. 1.719/1/2017 şi nr. 2.275/1/2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţia legală criticată, potrivit căreia împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare, este lipsită de claritate, motiv pentru care aceasta contravine prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (7) şi ale art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 23 alin. (7) din Constituţie, în condiţiile în care legiuitorul a stabilit un sistem coerent al căilor de atac pentru toate persoanele aflate în situaţii similare. Se arată că textul criticat nu încalcă nici prevederile art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece cauza se află în apel, iar prima instanţă a pronunţat o hotărâre de condamnare. Se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, temeiul verificării legalităţii şi temeiniciei detenţiei unui inculpat, după pronunţarea în primă instanţă a unei hotărâri de condamnare, îl constituie art. 5 paragraful 1, şi nu articolul 5 paragraful 4 din Convenţie şi, de asemenea, că noţiunea de „recurs“ folosită în cuprinsul art. 5 paragraful 4 anterior menţionat nu se referă la existenţa unei căi de atac, ci la posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la o instanţă pentru verificarea legalităţii măsurii preventive. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Se susţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă dispoziţiile art. 23 alin. (7) din Constituţie şi ale art. 5 paragraful 4 din Convenţie, fără a arăta în ce constă contradicţia între acestea şi prevederile legale criticate. Or, în lipsa motivării, excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, fiind, prin urmare, inadmisibilă. În subsidiar, se arată că soluţia legislativă criticată are drept scop evitarea tergiversării procesului penal prin formularea unor contestaţii multiple cu privire la măsurile preventive. Se mai susţine că respectarea dreptului reglementat la art. 5 paragraful 1 din Convenţie este asigurată tocmai prin dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală şi că termenul „recurs“ folosit în cuprinsul normei convenţionale anterior menţionate face referire la existenţa unei căi de atac în faţa unei instanţe, care să aibă ca obiect verificarea legalităţii detenţiei; or, în cazul de faţă, temeiul verificării legalităţii detenţiei îl constituie dispoziţiile art. 5 paragraful 1, şi nu cele ale art. 5 paragraful 4 din Convenţie. Se mai arată că prevederile art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională respingând, în fiecare caz, excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 643 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 202 din 7 aprilie 2016. 12. Avocatul Poporului arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi că îşi menţine punctele de vedere reţinute de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 643 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 202 din 7 aprilie 2016. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, rapoartele la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.“ 16. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (7) referitor la libertatea individuală, precum şi prevederilor art. 5 şi 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la libertate şi la siguranţă şi la dreptul la un proces echitabil. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 643 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 22 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 202 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 11 mai 2016, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate. 18. Prin Decizia nr. 643 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 13, Curtea a reţinut că textele de lege criticate reprezintă aplicarea şi dezvoltarea, în cadrul legislaţiei infraconstituţionale, a garanţiilor constituţionale privitoare la libertatea individuală. Astfel, potrivit art. 23 alin. (6) din Constituţie, în faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate, iar, potrivit art. 23 alin. (7) din Constituţie, „Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege“. S-a reţinut, de asemenea, că dispoziţiile art. 23 alin. (9) din Constituţie, care stabilesc că „Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege“, nu pot fi interpretate ca fiind de natură să împiedice dreptul procurorului de a exercita căile de atac prevăzute de lege împotriva încheierii prin care instanţa dispune asupra măsurii arestării preventive, ci ca o garanţie a libertăţii individuale care se adaugă celorlalte garanţii stabilite de legiuitorul constituant în cadrul aceluiaşi text constituţional şi care trebuie deopotrivă respectate şi aplicate. 19. Distinct de cele reţinute prin decizia mai sus invocată, Curtea constată că, în cuprinsul cap. I - Măsurile preventive al titlului V - Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale al părţii generale a Codului de procedură penală, sunt reglementate, drept căi de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale (art. 204 din Codul de procedură penală), calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare (art. 205 din Codul de procedură penală) şi calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii (art. 206 din Codul de procedură penală). În acest context, prevederile art. 206 din Codul de procedură penală - cu toate că denumirea lor marginală face trimitere, într-o manieră generală, la cursul judecăţii - reglementează doar ipoteza pronunţării, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive. Conform acestora, împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare [art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală], iar încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 206 alin. (2) din Codul de procedură penală]. 20. Curtea reţine, de asemenea, că, potrivit art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală, în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri, iar, conform alin. (5) al aceluiaşi articol, în tot cursul judecăţii, instanţa verifică, prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. 21. Curtea constată, totodată, că, potrivit art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, rezolvarea acţiunii penale presupune condamnarea inculpatului, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal. Art. 399 din Codul de procedură penală reglementează dispoziţii cu privire la măsurile preventive, în ipoteza soluţionării acţiunii penale, prevăzând, la alin. (10), că, după pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii. 22. La rândul său, potrivit art. 417 din Codul de procedură penală, apelul este o cale de atac integral devolutivă, putând fi promovată, conform art. 408 din Codul de procedură penală, împotriva tuturor sentinţelor, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede altfel. 23. Conform art. 422 teza a doua din Codul de procedură penală, instanţa de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel. De asemenea, potrivit art. 424 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei, iar, când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau instanţei competente, instanţa de apel poate face aplicarea corespunzătoare a art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală. 24. Totodată, conform art. 208 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, instanţa de apel este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, din oficiu, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri sau dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. 25. Aceste verificări sunt făcute, conform art. 208 alin. (3) din Codul de procedură penală - care fac trimitere la art. 207 alin. (3)-(5) din acelaşi cod - potrivit procedurii prevăzute la art. 235 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător. Astfel, verificarea măsurilor preventive este efectuată de către instanţa de apel cu ascultarea inculpatului, cu privire la toate motivele pe care se întemeiază propunerea de prelungire a măsurii preventive, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu şi cu participarea obligatorie a procurorului. Or, în cadrul acestei proceduri, inculpatul beneficiază de toate garanţiile pentru a-şi apăra drepturile şi interesele procesuale, prin formularea de apărări cu privire la fiecare motiv al prelungirii măsurii preventive dispuse împotriva sa, fiindu-i astfel asigurate dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi, totodată, libertatea individuală. 26. Potrivit art. 208 alin. (3) coroborat cu art. 207 alin. (4) din Codul de procedură penală, când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, instanţa de apel dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat, iar, potrivit art. 208 alin. (3) coroborat cu art. 207 alin. (5) din Codul de procedură penală, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, instanţa de apel dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. 27. Aşa fiind, chiar dacă împotriva încheierilor prin care instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive nu poate fi formulată contestaţie, conform art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul soluţionării apelului, procedura verificării măsurilor preventive oferă garanţiile procesuale necesare protejării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare ale inculpatului, cu asigurarea libertăţii sale individuale. Prin urmare, textul criticat nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (7) şi nici prevederile art. 6 din Convenţie. 28. Referitor la calea de atac a contestaţiei, prin Decizia nr. 439 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 3 noiembrie 2017, paragrafele 23-25, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 425^1 din Codul de procedură penală au fost introduse în legislaţia procesual penală românească prin prevederile art. III pct. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2014. S-a arătat că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 58/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 14 aprilie 2016, acestea au ca scop asigurarea unei căi de atac în materii urgente şi pentru situaţii restrictive de drepturi şi libertăţi. Curtea a reţinut că aceste situaţii sunt însă cele expres reglementate de legiuitor, prin prevederile Codului de procedură penală, determinarea lor fiind de competenţa exclusivă a acestuia. Prin urmare, aşa cum rezultă din prevederile art. 425^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, legiuitorul, conform politicii sale în materie procesual penală, putând hotărî care sunt încheierile ce pot fi contestate, în vederea soluţionării cu celeritate a unor situaţii procesuale de natură a restrânge exerciţiul unor drepturi fundamentale. Prin raportare la aceste considerente, Curtea a constatat că, deşi autorii excepţiei nu se află printre persoanele care au dreptul de a formula contestaţie, acest fapt nu este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale referitoare la folosirea căilor de atac, întrucât, aşa cum s-a reţinut mai sus, conform art. 129 coroborat cu cele ale art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este reglementată prin lege, iar căile de atac pot fi exercitate doar în condiţiile legii. În acest context, Curtea a statuat că reglementarea situaţiilor în care poate fi formulată contestaţie reprezintă opţiunea legiuitorului şi a fost exprimată conform atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acesta. Prin aceeaşi decizie, s-a constatat că nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări între persoanele care au dreptul de a formula contestaţie, potrivit prevederilor art. 425^1 din Codul de procedură penală şi cele ale căror încheieri sunt definitive, conform prevederilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, întrucât aceste două categorii de persoane se află în situaţii diferite, determinate de natura diferită a obiectului încheierilor ce pot fi contestate. 29. Considerentele Deciziei nr. 439 din 22 iunie 2017, mai sus invocate, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Astfel, Curtea constată că nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări între inculpaţii care pot formula contestaţie împotriva încheierii prin care se dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive, conform art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi cei în privinţa cărora au fost dispuse măsuri preventive asupra cărora se pronunţă instanţa de apel, întrucât aceştia sunt în situaţii diferite, determinate de etapele procesuale diferite în care se află, aspect ce justifică reglementarea unui regim diferit al recurgerii la calea de atac mai sus menţionată, care, de altfel, a fost prevăzută, astfel cum s-a arătat mai sus, pentru a putea fi invocată în situaţii expres şi limitativ reglementate de lege. 30. Pentru aceste motive, Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16. Cu privire la acesta, Curtea a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în faţa legii, prevăzut la art. 16 din Constituţie, obligă la instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011). 31. De asemenea, Curtea reţine că prevederile art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt clare, precise şi previzibile şi reglementează condiţiile şi termenul în care poate fi promovată calea de atac a contestaţiei împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii, motiv pentru care textul criticat nu contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 32. Referitor la invocarea de către autorul excepţiei a prevederilor art. 5 paragraful 4 din Convenţie, prin Hotărârea din 18 iunie 1971, paragraful 76, pronunţată în Cauza De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că odată ce o persoană este privată de libertate în urma pronunţării unei condamnări de către o instanţă competentă, controlul impus de art. 5 paragraful 4 este încorporat în decizia pronunţată la sfârşitul procesului şi nu se impune niciun alt control. Având în vedere procedura de verificare a măsurilor preventive în etapa apelului, mai sus analizată, şi faptul că, prin decizia pronunţată în soluţionarea apelului, instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive, conform art. 424 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate sunt în acord cu prevederile art. 5 paragraful 4 din Convenţie. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alen Daniel Moisin în dosarele nr. 257/197/2016/a40 şi nr. 15.866/197/2015/a14 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 1 octombrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
