Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, excepţie ridicată de către instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 2.368/108/2018/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.085D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere că procedura insolvenţei implică un regim derogatoriu şi special, urmărind diminuarea consecinţelor şi salvarea societăţii debitoare, acest interes prevalând în raport cu interesele individuale ale părţilor. Din această perspectivă, dispoziţiile criticate, ce vizează o excepţie de la o varietate a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv contractul de vânzare cu clauza de rezervă a proprietăţii, nu aduc atingere dreptului de proprietate al creditorului, ci dau eficienţă voinţei reale a părţilor, care au urmărit transferul proprietăţii, treptat, până la plata integrală a preţului, privită ca un eveniment viitor şi sigur. De asemenea, sunt evitate şi situaţiile în care bunul ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu clauza de rezervă a proprietăţii nu a fost predat cumpărătorului, aflându-se în posesia vânzătorului, bun care poate pieri, se poate deteriora sau distruge, suportarea riscurilor în acest context fiind strâns legată de posesia bunului. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 18 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.368/108/2018/a1, Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în esenţă, se susţine că, de principiu, chiar dacă legiuitorul poate interveni în anumite situaţii, aducând unele îngrădiri sau limitări în exerciţiul dreptului de proprietate privată, atunci când interesul general o impune, în cauză nu se poate identifica un scop legitim de natură să justifice transferul forţat al dreptului de proprietate din patrimoniul creditorului în cel al debitorului insolvent. Astfel, chiar dacă prin procedura reglementată de Legea nr. 85/2014 se urmăreşte acordarea unei noi şanse de redresare a debitorului aflat în reorganizare, acest obiectiv nu poate fi realizat prin această modalitate de reluare forţată a unui bun din averea altei persoane. Mai mult, chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că măsura are la bază un scop legitim, maniera în care se realizează acest scop nu are un caracter adecvat şi necesar, din moment ce, deşi pare că prin efectul dispoziţiilor criticare s-ar produce o creştere a patrimoniului debitorului insolvent, în realitate creşte nivelul de îndatorare al acestuia prin înscrierea în tabelul de creanţe şi a creditorului expropriat de bunul său. De asemenea, dezechilibrul dintre scopul urmărit şi mijloacele prin care se realizează această ingerinţă în dreptul de proprietate este dat de forţarea creditorului de a participa la o procedură colectivă în scopul satisfacerii creanţei sale, cu toate că acesta a dat dovadă de suficientă diligenţă şi prudenţă atunci când a încheiat contractul de vânzare, rezervându-şi dreptul de proprietate până la plata preţului, tocmai în scopul de a evita consecinţele ce derivă din starea de insolvenţă. Prin urmare, prevederile criticate sunt neconstituţionale deoarece acestea aduc atingere garanţiilor constituţionale privind dreptul de proprietate privată, nepăstrând un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare. 6. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, care au următorul cuprins: „(6) Dacă vânzătorul unui bun a reţinut titlul de proprietate până la plata integrală a preţului vânzării, vânzarea va fi considerată executată de către vânzător şi nu va fi supusă prevederilor alin. (1), rezerva fiind opozabilă administratorului judiciar/lichidatorului judiciar dacă au fost efectuate formalităţile de publicitate prevăzute de lege. Bunul cu privire la care vânzătorul a reţinut titlul de proprietate intră în averea debitorului, iar vânzătorul beneficiază de o cauză de preferinţă, potrivit art. 2.347 din Codul civil.“ Dispoziţiile alin. (1) la care fac referire prevederile criticare au următorul cuprins: „(1) Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Codul civil nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. Prevederile referitoare la menţinerea contractelor în derulare şi la nulitatea clauzelor de încetare sau accelerare a obligaţiilor nu sunt aplicabile în privinţa contractelor financiare calificate şi a operaţiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală. (...)“ 10. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile criticate fac parte din titlul II - Procedura insolvenţei, capitolul I - Dispoziţii comune, secţiunea a 5-a - Situaţia unor acte juridice ale debitorului. Astfel, art. 123 din Legea nr. 85/2014 legiferează situaţia contractelor în derulare, în general, cu anumite particularităţi, iar art. 123 alin. (6) din aceeaşi lege reglementează situaţia contractelor de vânzare-cumpărare cu rezerva dreptului de proprietate. 12. În acest context, Curtea reţine că, la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, debitorul este implicat într-un ansamblu de activităţi economice cu diferiţi parteneri, care sunt materializate prin contracte în derulare, iar art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 instituie pentru aceste contracte un regim particular, considerându-le menţinute la data deschiderii procedurii. Prin această reglementare legiuitorul subliniază caracterul special şi derogatoriu al procedurii prevăzute de legislaţia privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, înlăturând expres de la aplicare dispoziţiile art. 1.417 din Codul civil, care stabilesc decăderea din beneficiul termenului, respectiv faptul că debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii sau în alte situaţii prevăzute de lege (dispoziţii ce sunt în strânsă legătură cu cele cuprinse la art. 1.416 din acelaşi cod şi care reglementează calculul termenelor, respectiv faptul că, indiferent de durata şi izvorul lor, calculul termenelor se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a). Prin urmare, de principiu, prevederile Legii nr. 85/2014 au caracter special şi se aplică prioritar în raport cu normele din Codul civil. De asemenea, în cadrul procedurii insolvenţei, sunt statuate unele reguli derogatorii de la dreptul comun fiind însă aplicabile dispoziţiile potrivit cărora prevederile legale se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului civil, ale Codului de procedură civilă, precum şi cu ale altor acte normative din domeniul insolvenţei sau din alte domenii şi prin care se dă efectivitate principiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale sau altor norme ale dreptului european sau internaţional care au prioritate faţă de dreptul intern, sens în care pot fi menţionate, spre exemplu, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare etc. Astfel, art. 123 din Legea nr. 85/2014 stabileşte regimul juridic al contractelor în derulare în care este angrenat debitorul la deschiderea procedurii insolvenţei, precum şi faptul că legiuitorul a fost preocupat să găsească pârghii pentru diminuarea consecinţelor situaţiei dificile în care se găseşte debitorul. În urmărirea acestui scop, al salvării societăţii în derivă, legiuitorul a pus accentul pe obiectivul economic al contractului, acesta fiind văzut ca un instrument necesar redresării, în anumite situaţii, cu periclitarea chiar a mecanismelor de drept comun tradiţionale, iar interesul salvării debitorului aflat în insolvenţă este pus mai presus de interesele individuale ale părţilor (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 142 din 16 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 21 iunie 2022, paragrafele 13, 15 şi 16, şi Decizia nr. 327 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 25 octombrie 2018, paragraful 17). 13. În contextul dat, prin dispoziţiile art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 se statuează cu privire la situaţia contractelor de vânzare-cumpărare cu rezerva dreptului de proprietate, legiuitorul statuând că, dacă vânzătorul unui bun a reţinut titlul de proprietate până la plata integrală a preţului vânzării, vânzarea va fi considerată executată de către vânzător şi nu va fi supusă prevederilor art. 123 alin. (1) din aceeaşi lege, rezerva fiind opozabilă administratorului judiciar/lichidatorului judiciar dacă au fost efectuate formalităţile de publicitate prevăzute de lege, iar bunul cu privire la care vânzătorul a reţinut titlul de proprietate intră în averea debitorului, vânzătorul beneficiind de o cauză de preferinţă, potrivit art. 2.347 din Codul civil, cu scopul de a conserva drepturi asupra bunului, similare ipotecilor, astfel cum prevede acest din urmă articol menţionat. Prin urmare, acest tip de contract este considerat ca fiind executat în totalitate, nemaifiind supus operaţiunii denunţării. 14. Faţă de această împrejurare, critica de neconstituţionalitate vizează pretinsa încălcare a dreptului de proprietate privată prin forţarea creditorului să participe la o procedură colectivă cu scopul satisfacerii creanţei sale, nefiind păstrat un just raport între interesele generale şi cele particulare, astfel că modalitatea de reglementare prin normele criticate este contrară dreptului de proprietate privată. 15. În ceea ce priveşte normele constituţionale care consacră dreptul de proprietate privată, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie garantează dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului, iar conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul are competenţa de a adopta cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat (Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004). 16. În virtutea acestor prevederi constituţionale, legiuitorul a reglementat prin titlul IX - Diferite contracte speciale, capitolul I - Contractul de vânzare, situaţia transmiterii proprietăţii. Astfel, potrivit art. 1.674 din Codul civil, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare este consensual şi are caracter translativ de proprietate, ca regulă generală, de la momentul încheierii. Situaţia în care vânzătorul a convenit cu debitorul să deroge de la regula conform căreia transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil are loc în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este o excepţie de la regulă şi este stabilită tot de către legiuitor în virtutea aceloraşi prevederi constituţionale antereferite. Prin urmare, acelaşi legiuitor, în virtutea dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, coroborate cu ale art. 61 alin. (1), potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“, a instituit şi normele cuprinse în art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014. Astfel, reglementarea nu a fost adoptată cu scopul de a da satisfacţie debitorului, care se află într-o situaţie de dificultate, ci de a da eficienţă clauzei rezervei dreptului de proprietate, întrucât păstrarea dreptului de proprietate la vânzător ar putea aduce anumite inconveniente, raportat la transferul proprietăţii corelativ cu instituirea unei garanţii reale, având în vedere că bunul obiect al rezervei ar putea fi deteriorat, distrus sau chiar înstrăinat înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, ceea ce ar conduce la imposibilitatea recuperării efective a bunului, chiar şi prin acţiuni în revendicare prevăzute de art. 124 din Legea nr. 85/2014. Prin urmare, s-a dat efectivitate dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular“, astfel că are loc un transfer de proprietate a bunului către debitor, iar creanţa este plasată în categoria celor care beneficiază de o cauză de preferinţă. 17. De altfel, potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile menţionate nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor. Totodată, şi din jurisprudenţa Curţii (Comisiei) Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Decizia din 10 martie 1981, pronunţată în Cauza X împotriva Belgiei, reiese că procedurile legale instituite în materia insolvenţei, de principiu, nu reprezintă o privare de proprietate asupra bunurilor, ci o măsură de control al folosirii acestora, în concordanţă cu interesul general, potrivit art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Luordo împotriva Italiei, paragraful 67). 18. Prin urmare, în virtutea dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale, de principiu, statele au o anumită marjă de apreciere cu privire la adoptarea legilor pe care le consideră necesare pentru reglementarea dreptului de proprietate şi a procedurilor insolvenţei, cărora li se circumscriu şi prevederile criticate în prezenta cauză. 19. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 2.368/108/2018/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 octombrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
