Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Luca Dorel Cristian în Dosarul nr. 312/187/2019 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Cauza formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.202D/2019. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Răzvan Doseanu, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 3.300D/2019, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de Szekely Vasile în Dosarul nr. 8.431/296/2019 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală. 4. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Domnul avocat Răzvan Doseanu şi reprezentantul Ministerului Public arată că sunt de acord cu aceasta. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 3.300D/2019 la Dosarul nr. 3.202D/2019, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, Luca Dorel Cristian, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, prezentând în acest sens, în esenţă, motivele de neconstituţionalitate invocate în cauză, cu dezvoltarea criticilor referitoare la încălcarea dreptului de nu fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă. 7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că textul criticat nu încalcă prevederile constituţionalitate invocate. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 522 din 15 iulie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin Încheierea din 25 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 312/187/2019, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Luca Dorel Cristian într-o cauză penală. 9. Prin Încheierea din 3 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 8.431/296/2019, Judecătoria Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Szekely Vasile într-o cauză penală. 10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate în Dosarul nr. 3.202D/2019, autorul susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale numai în măsura în care se permite anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei înainte de executarea sau considerarea ca executată a acesteia. Se arată că a permite anularea beneficiului amânării aplicării pedepsei după expirarea termenului de supraveghere aduce atingere gravă dreptului justiţiabilului de a nu fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă. Cu referire la situaţia de fapt din cauză, se arată că în prezent s-a împlinit termenul de supraveghere a amânării aplicării pedepsei şi au fost executate toate obligaţiile stabilite de instanţă. Deşi pedeapsa a fost executată de către persoana condamnată, art. 88 alin. (3) din Codul penal permite anularea acesteia şi executarea din nou a pedepsei, aşa încât, practic, persoana condamnată ispăşeşte două pedepse pentru aceeaşi faptă. 11. Se apreciază că „această anomalie gravă“ este permisă ca urmare a interpretării textelor de lege mai sus menţionate, fapt pentru care este necesară intervenţia Curţii Constituţionale în vederea remedierii acestei nelegalităţi prin pronunţarea unei decizii de interpretare obligatorie, prin care să se statueze imposibilitatea revocării amânării aplicării pedepsei, în măsura în care la momentul pronunţării asupra acestei revocări pedeapsa este executată sau considerată ca executată. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate în Dosarul nr. 3.300D/2019, autorul susţine, în esenţă, că se creează o discriminare între persoanele în privinţa cărora s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi persoanele condamnate la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât, astfel cum norma este reglementată, îl obligă pe judecător - şi nu lasă la latitudinea acestuia - ca, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de către persoana supravegheată în termenul de supraveghere, să revoce amânarea aplicării pedepsei şi, după stabilirea noii pedepse, să dispună executarea acesteia din urmă, conform regulilor specifice concursului de infracţiuni. Practic, chiar în contextul în care pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită pe parcursul termenului de supraveghere este amenda, instanţa este obligată la revocarea amânării aplicării pedepsei şi dispunerea executării pedepsei stabilite anterior. Menţionează şi Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care instanţa supremă, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a stabilit că „în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii“. Cu referire la art. 96 alin. (4) din Codul penal, se arată că acesta duce la concluzia că doar în ipoteza condamnării la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunii pe parcursul termenului de supraveghere instanţa este obligată la revocarea suspendării şi dispunerea executării pedepsei. Apreciază că această soluţie juridică creează discriminare între persoanele în privinţa cărora s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi persoanele condamnate la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; în consecinţă, indiferent de gravitatea celei de-a doua fapte, normele fiind imperative, judecătorului îi este limitată posibilitatea de a individualiza pedeapsa, acesta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal. Prin urmare, o persoană faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi care săvârşeşte o infracţiune mai puţin gravă în termenul de încercare este nedreptăţită în raport cu o alta care comite o singură infracţiune şi care poate beneficia de amânarea aplicării pedepsei. 13. Cu referire la speţa de faţă, se critică soluţia prevăzută în norma menţionată care, astfel cum este reglementată, obligă instanţa de judecată la revocarea amânării pedepsei şi dispunerea aplicării şi executării unei noi pedepse, stabilită conform regulilor referitoare la concursul de infracţiuni, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni cu intenţie în termenul de încercare pentru care s-a pronunţat o condamnare. 14. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori consideră că excepţia este întemeiată, întrucât dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale invocate, „în special în urma interpretării oferite prin Decizia nr. 24/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală“. 15. Judecătoria Satu Mare - Secţia penală consideră că excepţia este neîntemeiată. Arată că amânarea aplicării pedepsei se poate dispune de instanţă în cazul în care infractorul îndeplineşte anumite condiţii, soluţia de amânare neconstituind o soluţie de condamnare în sensul legii. Această clemenţă din partea judecătorului este acordată pe un termen de 2 ani, timp în care inculpatul este obligat să respecte anumite măsuri, iar în situaţia în care comite o nouă infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, se dispun revocarea amânării şi executarea pedepsei. Această manieră în care legiuitorul a înţeles să statueze în privinţa persoanelor aflate la primul contact cu legea penală este determinată de unele criterii obiective, iar în condiţiile în care această soluţie, de amânare a aplicării pedepsei, nu îşi atinge scopul, infractorul perseverând în comiterea de infracţiuni, judecătorul dispune executarea pedepsei. 16. Nu se poate face o comparaţie între persoanele în privinţa cărora s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi cele în privinţa cărora s-a dispus condamnarea la o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere, raportat la art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi, întrucât, de plano, se au în vedere două situaţii juridice distincte, cu reglementări şi consecinţe diferite. Astfel, dacă în cazul amânării aplicării pedepsei, nefiind o soluţie de condamnare, infractorul nu apare cu menţiuni nici în cazierul judiciar, în cazul dispunerii unei soluţii de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, consecinţele sunt mult mai grave, în raport cu aceste menţiuni din cazierul judiciar reţinându-se starea de recidivă, de pluralitate intermediară sau concursul de infracţiuni. Se invocă în acelaşi sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 70 din 29 ianuarie 2019. 17. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 18. Avocatul Poporului a transmis punctul său de vedere în Dosarul nr. 3.202D/2019, apreciind că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale. 19. Astfel, apreciază că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 11 alin. (1), a art. 20 şi a art. 23 alin. (1) din Constituţie, a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Săvârşirea cu intenţie a unei noi infracţiuni, după amânarea aplicării pedepsei, în condiţiile prevăzute de art. 88 alin. (3) din Codul penal, constituie o ignorare a obligaţiei legale stabilite persoanei supravegheate şi a beneficiului acordat acesteia de îndreptare fără aplicarea unei pedepse şi reprezintă o consecinţă a comportamentului său necorespunzător. Nerespectarea interdicţiei de săvârşire a unei noi infracţiuni demonstrează ineficienţa amânării aplicării pedepsei, iar soluţia juridică criticată, referitoare la revocarea amânării aplicării pedepsei şi implicit la aplicarea dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni pentru pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune, reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale. Invocă în acest sens şi considerentele care au fundamentat Decizia Curţii Constituţionale nr. 70 din 29 ianuarie 2019. 20. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 88 alin. (3) din Codul penal faţă de art. 21 alin. (3) din Constituţie, menţionează că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate reprezintă norme de drept substanţial, situaţie în care nu sunt aplicabile prevederile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. 21. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 88 alin. (3) din Codul penal faţă de art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, arată că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât normele legale se aplică în mod egal tuturor celor prevăzuţi de ipoteza normei, cărora li se aplică acelaşi tratament, fără discriminări. Reglementările supuse controlului de constituţionalitate sunt în concordanţă cu principiul egalităţii, întrucât instanţa dispune revocarea amânării aplicării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse. Aminteşte în acest sens Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 24 din 19 septembrie 2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal. 22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele judecătorului-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, având următorul cuprins: „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.“ 25. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor criticate se invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii, ale art. 11 alin. (1) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. Se invocă, de asemenea, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, consacrat şi de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale contestate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare. 27. Astfel, prin Decizia nr. 522 din 15 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1108 din 22 noiembrie 2021, invocând jurisprudenţa sa cu privire la acelaşi text legal, respectiv Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, şi Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, Curtea Constituţională a analizat constituţionalitatea soluţiei juridice a obligării instanţei de judecată la revocarea amânării pedepsei şi la dispunerea aplicării şi executării unei noi pedepse, stabilită conform prevederilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, în ipoteza săvârşirii de către persoana supravegheată, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, a unei noi infracţiuni, descoperită în termenul de supraveghere, şi a constatat că aceasta nu încalcă prevederile Legii fundamentale. 28. Curtea a reţinut, în esenţă, că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei şi, totodată, o prerogativă acordată instanţei de judecată de a stabili o pedeapsă pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni şi de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condiţiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea, provizorie, a unei pedepse stabilite, instituţia amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligaţiile ce îi sunt impuse persoanei condamnate, pentru perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravităţii, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunţarea la aplicarea pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 29. Amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiţii, expres prevăzute la art. 83 alin. (1) din Codul penal, respectiv un pericol social redus al faptelor săvârşite. Art. 84 alin. (1) din Codul penal reglementează termenul de supraveghere, care în cazul amânării aplicării pedepsei este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, iar art. 88 din acelaşi act normativ reglementează trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată. 30. Curtea a observat că în toate cele trei situaţii prevăzute la art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal revocarea amânării pedepsei şi dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată sunt imperative pentru instanţa de judecată, aceasta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal. Această manieră de reglementare a regimului juridic al pedepselor - criticată şi de autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate, care ar dori ca măsura revocării amânării pedepsei să fie la latitudinea instanţei, este determinată de caracterul excepţional al instituţiei amânării aplicării pedepsei (ca, de altfel, şi al instituţiilor renunţării la aplicarea pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condiţionate), prin raportare la instituţia executării pedepselor, care constituie regula în materia analizată, caracter excepţional dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă, pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, faptele care pot fi încadrate în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. (1) şi (2) din Codul penal. În considerarea acestui pericol social redus, legiuitorul a prevăzut regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate, pentru o perioadă de 2 ani. 31. În aceste condiţii, săvârşirea de către persoana supravegheată a unor noi infracţiuni, cu intenţie sau intenţie depăşită, denotă că aceasta nu a înţeles semnificaţia şi pericolul faptelor comise şi ale urmărilor acestora. Altfel spus, în privinţa unei asemenea persoane, stabilirea unei pedepse şi amânarea aplicării acesteia nu şi-au produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării sociale a persoanei. Pentru acest motiv, cu privire la persoana aflată în situaţia anterior arătată, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia. 32. Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reţinut că individualizarea pedepselor penale constă într-o operaţiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta întrucât chiar şi infracţiunile din aceeaşi categorie pot fi săvârşite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalităţi, individualizarea pedepselor este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispoziţiile legii penale, apoi de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor penale, iar, în final, de organele administrative ale locului de detenţie, fiecare dintre ultimele două categorii de autorităţi anterior menţionate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenţiei sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară şi individualizare administrativă. 33. Aşa fiind, Curtea a constatat că în ipoteza juridică reglementată la art. 88 alin. (3) din Codul penal legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârşite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei şi în stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenţie. Cele trei forme de individualizare a pedepselor penale sunt aplicabile gradual, aşa încât individualizarea legală analizată este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 39 şi 40 coroborate cu art. 74-79 din Codul penal. 34. Prin urmare, maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracţiuni săvârşit în ipoteza prevăzută prin textul criticat nu este de natură a încălca dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situaţia analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârşirea de către persoana supravegheată a unei noi infracţiuni, pe parcursul termenului de supraveghere. Curtea a reţinut că soluţia juridică criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, şi a fost reglementată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. Din această perspectivă, prevederile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, consacrat şi de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, invocată deopotrivă în deciziile Curţii precitate şi în Dosarul nr. 3.202D/2019, aici analizat, nu îşi găsesc incidenţa. 35. De asemenea, Curtea a reţinut, cu trimitere la Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă conform art. 91 alin. (1) din Codul penal. Totodată, Curtea a observat că art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal prevede că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată. Această limitare privitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere constituie o aplicare a dispoziţiilor art. 88 din Codul penal, care prevede, în toate cazurile de revocare a amânării aplicării pedepsei, obligaţia instanţei de a dispune executarea acesteia. 36. Această manieră de reglementare a formelor de individualizare a pedepselor constituie opţiunea legiuitorului, fiind determinată de caracterul excepţional al acestora, de la regulile referitoare la executarea pedepselor penale, mai sus referit. 37. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior analizate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 38. Referitor la susţinerea conform căreia normele criticate contravin prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât dreptul la un proces echitabil este asigurat prin norme ale dreptului procesual penal, iar prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal constituie norme de drept penal substanţial (paragraful 33 din Decizia nr. 522 din 15 iulie 2021, precitată). 39. În sfârşit, cât priveşte pretinsa încălcare a principiului egalităţii în drepturi, astfel cum a fost invocată şi motivată în Dosarul nr. 3.300D/2019, aceasta nu poate fi reţinută întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de judecată în opinia exprimată, nu se poate face comparaţie între persoanele în privinţa cărora sa dispus amânarea aplicării pedepsei şi cele în privinţa cărora s-a dispus condamnarea la o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere, întrucât, de plano, se au în vedere două situaţii juridice distincte, cu reglementări diferite şi consecinţe diferite. 40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Luca Dorel Cristian în Dosarul nr. 312/187/2019 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Szekely Vasile în Dosarul nr. 8.431/296/2019 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Marieta Safta ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
