Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.350/1/2021
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela │Înaltei Curţi de Casaţie│
│Elena Bogasiu│şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei a│
│ │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Negrilă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela Vişan │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa Livia │- judecător la Secţia I │
│Băldean │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Andreia Liana│- judecător la Secţia I │
│Constanda │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I │
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Diana Manole │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Csaba Bela │- judecător la Secţia a │
│Nasz │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Dorin │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a │
│Poliţeanu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia de│
│Dinu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia de│
│Mariş │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Emilia │- judecător la Secţia de│
│Claudia │contencios administrativ│
│Vişoiu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Maria Andrieş│contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Decebal │- judecător la Secţia de│
│Constantin │contencios administrativ│
│Vlad │şi fiscal │
└─────────────┴────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.350/1/2021, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi - Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.188/324/2019. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; contestatorii-intimaţi au depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept; de asemenea, au depus note de şedinţă prin care au solicitat ca, în situaţia respingerii ca inadmisibilă a sesizării, să se dispună obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat; s-a depus un memoriu amicus curiae de către Asociaţia Română a Băncilor. 6. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. 7. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 8. Tribunalul Galaţi - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 4 martie 2021, în Dosarul nr. 4.188/324/2019, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă termenul de prescripţie de 10 ani se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă, încheiat sub regimul Codului civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită. 9. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 mai 2021 cu nr. 1.350/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 13 septembrie 2021. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 10. Codul de procedură civilă ART. 706 "(1) Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani. (...)" 11. Codul de procedură civilă din 1865 ART. 405 "Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani. (...)" III. Expunerea succintă a procesului 12. Prin Contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Tecuci la data de 7 august 2019 cu nr. 4.188/324/2019 contestatorii A şi B, în contradictoriu cu intimata CEC BANK - S.A., au solicitat: anularea încheierii pronunţate de Judecătoria Tecuci la data de 24 iunie 2019 în Dosarul nr. 3.331/324/2019, prin care s-a încuviinţat executarea silită în baza contractelor de ipotecă autentificate cu nr. xxxx din 10 mai 2006 şi nr. xxxx din 3 iulie 2007; anularea formelor de executare emise în Dosarul de executare nr. 383/2019; să se constate că obligaţia de plată s-a stins, ca urmare a prescrierii obligaţiei principale şi ca efect al puterii de lucru judecat. 13. Prin Încheierea din 16 octombrie 2019, Judecătoria Tecuci a respins, ca nefondată, excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis contestaţia la executare şi a constatat prescris dreptul creditoarei CEC BANK - S.A. de a obţine executarea silită în temeiul titlurilor executorii invocate împotriva debitorilor-garanţi A şi B. 14. Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut, în esenţă, că excepţia autorităţii de lucru judecat este nefondată, întrucât împrejurarea că există hotărâri judecătoreşti cu privire la forţa majoră sau la alte contestaţii la executare nu conduce la concluzia că a mai existat o judecată, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 430 şi 431 din Codul de procedură civilă. 15. Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită în baza titlurilor executorii reprezentate de contractele de ipotecă invocate, judecătoria a reţinut că ambele contracte de ipotecă au fost încheiate pentru garantarea creditului în valoare de 400.000 lei, acordat de CEC BANK - S.A., în baza Contractului de credit nr. xx din 10 mai 2006. 16. La data de 18 iunie 2019, intimata CEC BANK - S.A. a formulat cerere de urmărire silită imobiliară împotriva debitorilor-garanţi A şi B, în baza acestor contracte de ipotecă. 17. Date fiind dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), potrivit cărora „prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit“, judecătoria a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865, întrucât prescripţia executării obligaţiei de plată în baza contractelor de ipotecă a început sub imperiul legii vechi. 18. Totodată, s-a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 1.240 din 11 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Galaţi - Secţia I civilă, s-a constatat prescris dreptul creditoarei CEC BANK - S.A. de a obţine executarea silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. xx din 10 mai 2006. 19. Având în vedere încheierea contractelor de ipotecă pentru garantarea acestui contract, precum şi dispoziţiile art. 1746 din Codul civil din 1864, judecătoria s-a considerat ţinută de caracterul accesoriu al ipotecii încheiate sub imperiul legii vechi. Astfel, a constatat ca fiind prescris dreptul creditoarei de a cere executarea silită în temeiul titlurilor executorii reprezentate de contractele de ipotecă invocate, întrucât acestea sunt accesorii contractului de credit, apreciind că prescripţia obligaţiei principale stinge şi ipoteca constituită. 20. Cu privire la termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, instanţa de fond a reţinut că, deşi dispoziţiile art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865 prevăd că, în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani, acest termen nu se aplică contractelor de ipotecă încheiate în baza Codului civil din 1864, tocmai pentru că sunt accesorii obligaţiei principale. 21. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal şi motivat, intimata CEC BANK - S.A., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi - Secţia I civilă la 12 decembrie 2019. 22. În problema care interesează prezenta sesizare, prin apelul formulat s-a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă nu a reţinut caracterul autonom de titlu executoriu al contractului de ipotecă, constatându-se intervenită prescripţia dreptului de a cere executarea silită a titlurilor executorii reprezentate de contractele de ipotecă din cauză, prin prisma stingerii dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, pentru garantarea căruia au fost încheiate acestea. 23. Apelantul a criticat hotărârea primei instanţe şi sub aspectul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractele de ipotecă, apreciind că, în cauză, este incident termenul de 10 ani, reglementat de ultima teză a dispoziţiilor art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 24. A susţinut că dezlegarea dată acestor chestiuni prin hotărârea apelată este profund eronată, întrucât, deşi contractele de ipotecă au fost încheiate ca act accesoriu contractului de credit, la momentul scadenţei creanţei ele capătă un statut de sine stătător. Astfel, principiul accesorium sequitur principale este înlăturat, în acest caz, de un alt principiu de drept - specialia generalibus derogant, întrucât caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare nu poate anula sau limita substanţial caracterul executoriu al contractului de ipotecă, în măsura în care nu există nicio dispoziţie legală sau justificare de ordin interpretativ. 25. Pe de altă parte, date fiind dispoziţiile art. 1772 din Codul civil din 1864, precum şi cele ale art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006), contractul de ipotecă autentificat la notarul public are putere de titlu executoriu, putând fi pus în executare cu prioritate şi independent de contractul de împrumut pe care îl garantează, caracterul autonom de titlu executoriu al contractului de ipotecă fiind de netăgăduit, în contextul în care redactarea normelor nu lasă niciun dubiu asupra evaluării distincte a executorialităţii instrumentelor de garantare. 26. Sub cel de-al doilea aspect, apelantul a susţinut că, în cazul creanţelor garantate cu ipotecă, este aplicabil termenul de prescripţie de 10 ani, stabilit de legiuitor pentru executarea titlurilor ce consemnează drepturi reale, acesta fiind introdus prin art. I pct. 158 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000), ca o excepţie de la prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat (Decretul nr. 167/1958). A subliniat că, prin introducerea dispoziţiilor art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865, legiuitorul nu a făcut niciun fel de menţiune în sensul că numai drepturile reale principale (de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie) ar beneficia de termenul de 10 ani, acestea fiind, oricum, imprescriptibile. Rezultă că, în mod cert, legiuitorul a avut în vedere dreptul de ipotecă. 27. La termenul de judecată din 16 decembrie 2020, din oficiu, Tribunalul Galaţi - Secţia I civilă a pus în discuţie admisibilitatea şi necesitatea sesizării instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu acestor chestiuni de drept, legate de interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă intră sub incidenţa termenului de 10 ani şi dreptul de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă încheiat sub regimul Codului civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită. 28. Prin Încheierea din 4 martie 2021 s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea dezlegării chestiunii de drept amintite, şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a suspendat judecata. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 29. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 30. Astfel, cauza se află pe rolul unui complet al Tribunalului Galaţi - Secţia I civilă, care judecă în ultimă instanţă; de dezlegarea chestiunilor de drept referitoare la caracterul executoriu autonom al contractului de ipotecă încheiat înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă depinde soluţionarea pe fond a procesului; problema de drept este nou-ivită pe rolul instanţelor, nefăcând obiectul dezlegării printr-o altă hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 31. Instanţa de trimitere a apreciat că este necesară sesizarea instanţei supreme, din perspectiva opiniilor divergente exprimate în materie prin soluţii de practică judiciară, fără să se poată constata cristalizarea unei jurisprudenţe suficient de bine închegate, cât să lipsească de obiect şi efect real, util, prezenta sesizare. 32. Sub un prim aspect a observat că, în cazul în care dreptul creditorului de a cere executarea silită s-a născut la o dată anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, dar executarea silită a început sub imperiul legii noi, unele instanţe au apreciat că noul Cod de procedură civilă va fi aplicabil tuturor chestiunilor privitoare la acea executare silită, invocate în cadrul contestaţiilor la executare, inclusiv prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. 33. Aceste instanţe au în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 76/2012), dar şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. XIII din 20 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, şi nr. 31 din 16 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 18 februarie 2010, prin care s-a statuat că, în materie de executare silită, este incidentă norma în vigoare la data realizării executării, inclusiv cu privire la constituirea titlului, ca primă etapă în declanşarea procedurii execuţionale, şi indiferent dacă naşterea creanţei a avut loc anterior. 34. Alte instanţe, în considerarea dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, precum şi a Deciziei nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014 (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014), în ale cărei considerente s-a reţinut că „prescripţiile începute şi împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât în privinţa acestora instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris“, apreciază că instituţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită îi rămâne aplicabilă legea procesuală veche, chiar dacă procedura contestaţiei la executare este supusă regimului noii legi procesuale, prin raportare la data începerii executării silite (data înregistrării cererii de executare la executorul judecătoresc). 35. O altă controversă privitoare la prescripţia dreptului de a cere executarea silită se referă la durata termenului acesteia, în cazul în care titlul executoriu este reprezentat de un contract de ipotecă încheiat sub regimul Codului civil din 1864. 36. Astfel, într-o primă opinie, se apreciază că este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, având în vedere natura creanţei principale şi întinderea aceluiaşi termen inclusiv asupra garanţiei imobiliare, în timp ce, într-o altă opinie, se apreciază că este aplicabil termenul de prescripţie de 10 ani, fiind pus în discuţie un drept real, respectiv dreptul de ipotecă, acest termen fiind reglementat atât de dispoziţiile art. 405 din Codul de procedură civilă de la 1865, cât şi de dispoziţiile art. 706 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 37. În fine, un alt aspect de practică neunitară priveşte caracterul executoriu independent al contractului de ipotecă valabil încheiat sub regimul Codului civil din 1864. 38. Aşadar, în timp ce unele instanţe reţin că, odată cu constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, se prescrie şi dreptul creditorului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă imobiliară care a garantat împrumutul, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia, alte instanţe s-au pronunţat în favoarea posibilităţii de valorificare în continuare a dreptului la acţiunea ipotecară, reţinând caracterul independent de titlu executoriu al contractului de ipotecă. 39. Instanţa de trimitere a constatat că jurisprudenţa relevantă la nivelul secţiei nu este unitară. 40. Majoritatea hotărârilor s-au pronunţat în favoarea incidenţei în speţe similare a termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 3 ani, precum şi a stingerii ipotecii odată cu stingerea obligaţiei principale, prin orice mod, cu titlu de exemplu fiind reţinută Decizia nr. 278 din 14 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 15.937/233/2017. 41. Exemplul de practică judiciară contrară este oferit de Decizia nr. 1.234 din 29 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 16.021/233/2017, prin care s-a reţinut, în esenţă, că, inclusiv sub regimul vechii reglementări, contractele de ipotecă au fost recunoscute ca titlu executoriu independent de contractul de credit, potrivit art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituind titluri executorii. Contractele de ipotecă reprezintă, aşadar, titluri apte de a fi puse în executare silită, întrucât caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare faţă de contractul principal în baza căruia a fost încheiată nu poate anula sau limita substanţial caracterul executoriu al ipotecii, în măsura în care nu există în acest sens nicio dispoziţie legală sau justificare de ordin interpretativ. 42. În acest sens au fost şi considerentele Deciziei nr. 60 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017 (Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017), prin care s-a reţinut că textul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 este simptomatic pentru acceptarea de către legiuitor a ideii că un instrument de garantare, depăşinduşi funcţia specifică, poate deveni singur temei pentru declanşarea executării silite (paragraful 90). S-a consacrat, astfel, caracterul independent de titlu executoriu al contractului de ipotecă, cu repercusiuni şi în ceea ce priveşte instituţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită. 43. Prin aceeaşi decizie, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a contractelor de ipotecă imobiliară, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, în vigoare la data începerii executării silite din cauză, întrucât dreptul de ipotecă consemnat prin contractele de ipotecă este un drept real, fiind aplicabil, aşadar, termenul de prescripţie de 10 ani, stabilit de legiuitor pentru executarea titlurilor ce consemnează drepturi reale. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 44. Apelantul-intimat a susţinut necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar pe fondul problemei de drept a reiterat poziţia sa privind aplicabilitatea termenului de 10 ani privind prescripţia dreptului de a cere executarea silită a contractelor de ipotecă din cauză. 45. Cât îi priveşte pe intimaţii-contestatori, aceştia au exprimat opinia potrivit căreia termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a contractelor de ipotecă este cel de 3 ani, prevăzut de Codul civil din 1864, prin raportare la data încheierii contractelor. 46. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimaţii-contestatori au depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au susţinut că, în esenţă, sunt de acord cu concluziile raportului întocmit în cauză. Au arătat că nu este îndeplinită condiţia privind influenţa hotărâtoare a dezlegării asupra soluţiei pe fond a cauzei pendinte şi nici condiţia privind noutatea chestiunii de drept. 47. Totodată, prin notele de şedinţă depuse la 13 septembrie 2021, au solicitat ca, în situaţia respingerii ca inadmisibilă a sesizării, să se dispună obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 48. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 4.188/324/2019 a comunicat că este în imposibilitatea formulării unui punct de vedere unitar cu privire la termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită în cazul contractelor de ipotecă încheiate sub regimul Codului civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită, fiind constituit complet de divergenţă, iar judecătorii cauzei îmbrăţişând opiniile diferite ale instanţelor, aşa cum au fost acestea menţionate anterior. 49. Tribunalul apreciază totuşi că, date fiind considerentele anterior arătate, există o chestiune de drept ce se impune a fi dezlegată, existând posibilitatea unor interpretări diferite ale textului de lege - art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, care reglementează termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită de 10 ani, în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, însă instanţele interpretează diferit noţiunea de titlu în materia drepturilor reale, neexistând practică unitară cu privire la incidenţa acestui termen în cazul punerii în executare a contractului de ipotecă încheiat sub regimul Codului civil din 1864. 50. De asemenea, relevante pentru a stabili în cauză durata termenului de prescripţie sunt şi celelalte aspecte conexe, aşa cum au fost anterior reţinute, soluţionate, de asemenea, diferit de către instanţe. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 51. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, în urma verificării jurisprudenţei, au fost identificate decizii care ar putea prezenta interes pentru chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. 52. Astfel, Secţia I civilă a ataşat următoarele decizii, pronunţate în perioada 2005-2021: Decizia nr. 5.702 din 28 iunie 2005; Decizia nr. 1.397 din 14 martie 2013; Decizia nr. 4.674 din 22 octombrie 2013; Decizia nr. 606 din 22 februarie 2018; Decizia nr. 59 din 16 ianuarie 2020; Decizia nr. 800 din 25 martie 2020; Decizia nr. 1.593 din 23 iulie 2020; Decizia nr. 2.023 din 13 octombrie 2020; Decizia nr. 2.383 din 17 noiembrie 2020 şi Decizia nr. 115 din 27 ianuarie 2021. 53. Secţia a II-a civilă a comunicat următoarele decizii, care ar putea fi relevante pentru chestiunea de drept: Decizia nr. 757 din 23 aprilie 2020, Decizia nr. 1.262 din 7 iulie 2020 şi Decizia nr. 2.122 din 3 noiembrie 2020. 54. Toate cele 15 curţi de apel au comunicat opiniile exprimate de judecătorii din cadrul instanţelor arondate. De asemenea, cu excepţia Curţii de Apel Piteşti, aceste instanţe au comunicat faptul că au fost identificate hotărâri relevante, pe care le-au ataşat răspunsului dat la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul sesizării de faţă. 55. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 56. Instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă. 57. Sesizată fiind cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 656 din 10 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, a respins excepţia invocată, reţinând, în esenţă, că dispoziţiile criticate din Codul de procedură civilă nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, nici să încalce dreptul la apărare al părţii, garantat constituţional prin prevederile art. 24, şi nici nu încălcă art. 53 din Legea fundamentală. Legiuitorul este liber să stabilească anumite termene de prescripţie, neintrând în competenţa Curţii Constituţionale modificarea unor astfel de termene, deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica prevederile supuse controlului. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare 58. Prin Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat următoarele: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011. X. Raportul asupra chestiunii de drept 59. Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţiile privind influenţa hotărâtoare a dezlegării asupra soluţionării pe fond a cauzei pendinte şi noutatea chestiunii de drept, astfel încât se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: 60. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. 61. Potrivit dispoziţiilor precizate, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 62. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 63. Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că aceste condiţii sunt întrunite doar în parte, fiind îndeplinite primele trei condiţii, precum şi ultima cerinţă dintre cele enunţate anterior. 64. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Tribunalului Galaţi - Secţia I civilă, care judecă apelul creditoarei ipotecare împotriva unei încheieri pronunţate într-o contestaţie la executare, în temeiul art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 65. Titularul sesizării, învestit cu judecata apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă. 66. În ceea ce priveşte nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, se constată că şi această condiţie este îndeplinită, nefiind pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o hotărâre obligatorie în temeiul dispoziţiilor art. 517 sau art. 521 din Codul de procedură civilă. De asemenea, nu există un recurs în interesul legii având acelaşi obiect care să se afle în curs de soluţionare. 67. Se constată însă că nu sunt îndeplinite celelalte două condiţii de admisibilitate a sesizării, respectiv influenţa hotărâtoare a dezlegării asupra soluţionării pe fond a cauzei pendinte şi noutatea chestiunii de drept. 68. În analiza acestora sunt necesare precizări în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, pentru a se verifica dacă este posibilă pronunţarea unei hotărâri prealabile care să conţină o dezlegare asupra problemei de drept. 69. Chestiunea de drept a fost enunţată astfel: interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă termenul de prescripţie de 10 ani se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă, încheiat sub regimul Codului civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a obţine executarea silită. 70. În punctul de vedere exprimat de către instanţa de trimitere în încheierea de sesizare, formulată în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, se menţionează existenţa unor controverse în practica judiciară sub trei aspecte relevante pentru soluţionarea cauzei cu care este învestită, respectiv: - aplicarea dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă în privinţa tuturor chestiunilor privitoare la acea executare silită, inclusiv a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, prin simpla raportare la împrejurarea formulării, după data intrării în vigoare a noului act normativ, a cererii de executare silită adresate de către creditor executorului judecătoresc, faţă de dispoziţiile art. 24 din această reglementare; – durata termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită în baza unui titlu executoriu reprezentat de un contract de ipotecă încheiat sub regimul Codului civil din 1864; – caracterul executoriu independent al contractului de ipotecă valabil încheiat sub regimul Codului civil din 1864. 71. Din aceste considerente ale încheierii de sesizare, precum şi din trimiterile la argumentele opiniilor din practică prezentate a fi divergente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulează observaţia că motivarea sesizării nu se rezumă la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, ci include mai multe probleme de drept care au primit o soluţionare neunitară privind prescrierea executării silite a contractelor de ipotecă pentru garantarea contractelor de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil (la 1 octombrie 2011) şi efectele prescrierii obligaţiei principale, chestiuni care nu sunt exclusiv de drept procesual civil, ci şi de drept material şi presupun, totodată, interpretarea normelor de drept substanţial care alcătuiesc regimul juridic al contractului de ipotecă încheiat sub imperiul Codului civil din 1864. 72. Dezlegarea preconizată prin prezenta sesizare vizează, în primul rând, aplicarea în timp a legii în privinţa prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în baza unui contract de ipotecă încheiat pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit, într-o ipoteză dată. 73. Circumstanţele acestei ipoteze pot fi redate după cum urmează: - contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul Codului civil din 1864 şi constituie titlu executoriu potrivit acelor dispoziţii legale; – a intervenit prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale; – cererea de executare silită în baza contractului de ipotecă a fost formulată după data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă. 74. În al doilea rând, în situaţia unui răspuns în sensul aplicării ratione temporis, într-o asemenea ipoteză, a dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, se solicită determinarea domeniului de aplicare a acestei norme, în sensul dacă un contract de ipotecă accesoriu unui contract de credit reprezintă un titlu emis în materia drepturilor reale, pentru a opera termenul de prescripţie de 10 ani, în caz contrar fiind aplicabilă regula din alin. (1) al aceleiaşi norme, ce prevede un termen de 3 ani. 75. În acest context se impune a se reaminti că cerinţa referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei presupune ca problema de drept ce face obiectul sesizării să privească aspecte esenţiale ale raportului juridic dedus judecăţii, care să fi fost supuse analizei instanţei de trimitere şi pe care aceasta este chemată să le clarifice. 76. În absenţa unei asemenea legături cu cauza, chestiunea de drept este una ipotetică, întrucât nu priveşte interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege ce interesează soluţionarea pe fond a cauzei. 77. Cât priveşte aplicarea în timp a legii în privinţa prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, după cum relevă încheierea de sesizare, dubiul instanţei de trimitere este generat de formularea cererii de executare silită la 18 iunie 2019, ulterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, în condiţiile în care dreptul de a obţine executarea silită s-a născut la o dată anterioară (la data de 23 decembrie 2009, data exigibilităţii ultimei rate scadente a creditului bancar). 78. Se constată însă că enunţul acestei chestiuni de drept intertemporal este incomplet, întrucât nu acoperă toate circumstanţele ipotezei redate anterior. 79. Astfel, constatarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă a prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale garantate prin ipotecă presupune stabilirea cu autoritate de lucru judecat a momentului naşterii dreptului de a obţine executarea silită. 80. În cauza pendinte, prima instanţă a reţinut că de la acelaşi moment se naşte şi dreptul de a obţine executarea silită a ipotecii, în raport cu care a stabilit incidenţa prevederilor Codului de procedură civilă din 1865 în privinţa prescripţiei, respectiv a dispoziţiilor art. 405. 81. Prin motivele de apel, astfel cum au fost redate în încheierea de sesizare, interpretarea dată acestei norme a vizat exclusiv durata termenului de prescripţie, în sensul că ar fi vorba despre termenul de 10 ani, şi nu de cel de 3 ani, reţinut de către prima instanţă, nu şi legea procesuală aplicabilă prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în baza contractului de ipotecă. 82. Limitele învestirii instanţei de apel relevă că susţinerile apelantului referitoare la autonomia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în baza contractului de ipotecă faţă de prescripţia dreptului de a obţine executarea silită în baza contractului de credit, deşi au atins şi chestiuni de interpretare şi aplicare a legii procesuale, nu au vizat conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. 83. Or, întrebarea instanţei de trimitere nu vizează domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 405 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în sensul dacă acţiunii prin care se tinde la executarea silită ipotecii îi este aplicabil termenul de 3 ani, prevăzut de prima teză, ori termenul de 10 ani din cea de-a doua teză a art. 405 alin. 1. 84. Pe de altă parte, nu s-ar putea considera că dezlegarea preconizată a se da în legătură cu art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă echivalează cu o dezlegare şi asupra art. 405 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, fiind suficient a se observa că art. 405 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865 are un conţinut diferit de cel al dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a doua din actuala reglementare. 85. Astfel, termenul de 10 ani este asociat „titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare“ în vechea reglementare, respectiv „titlurilor emise în materia drepturilor reale“ în actualul Cod de procedură civilă. 86. Drept urmare, era necesară, pentru învestirea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială, formularea unei întrebări explicite pentru delimitarea sferei de aplicare a art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865. 87. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în practică, instanţele de judecată au fost învestite cu cercetarea sferei de aplicare atât a dispoziţiilor art. 405 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, cât şi a art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, conturându-se chiar interpretări diferite ale textelor de lege, după cum se va arăta în analiza condiţiei noutăţii sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile (pct. 100 şi următoarele din prezenta decizie). 88. În privinţa art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, instanţele judecătoreşti, chiar atunci când au considerat că este incident termenul de 10 ani în cazul executării ipotecii constituite în condiţiile Codului de procedură civilă din 1865, au subliniat diferenţa de reglementare faţă de art. 405 alin. 1 teza a doua din acest din urmă act normativ. 89. În consecinţă, avându-se în vedere şi conturarea unei practici judiciare la momentul formulării sesizării de faţă, nu se justifică o dezlegare asupra incidenţei art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, dar nicio dezlegare în privinţa art. 405 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, prin eventuala reformulare a chestiunii de drept. 90. În acelaşi timp, este relevant faptul că identificarea normei procesuale aplicabile ratione temporis nu este utilă în identificarea şi, implicit, aplicarea normelor de drept material ce interesează prescripţia dreptului material la acţiune în cazul unui contract de ipotecă ce garantează creanţa născută dintr-un contract de credit bancar. 91. Incidenţa art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 („Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii“) sau a art. 2.504 alin. (1) din Codul civil („Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri“) se stabileşte potrivit normei ce reglementează conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului Cod civil, reprezentată de art. 201 din Legea nr. 71/2011 („Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit“). 92. În acest context, trebuie amintită Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 1 din 17 februarie 2014, ce a vizat interpretarea şi aplicarea, printre altele, a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Codul civil şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011. În considerentele acestei decizii s-a arătat în mod explicit că „legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie (...)“. 93. Raportul între normele de drept procesual şi cele de drept material, ca argument în analiza autonomiei prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în baza unui contract de ipotecă, care ar justifica executarea silită a ipotecii independent de intervenirea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în baza contractului de credit, nu impune ca atare o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, faţă de modalitatea în care argumentul a fost invocat în cauza pendinte pe rolul instanţei de trimitere. 94. Se observă astfel că prin motivele de apel s-a susţinut inaplicabilitatea principiului accesorium sequitur principale în favoarea principiului de drept specialia generalibus derogant chiar în condiţiile incidenţei - în considerarea momentului exigibilităţii creanţei (în anul 2009) - a prevederilor art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865, sub aspect procesual, respectiv a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, sub aspect substanţial. 95. Raţionamentul juridic pe care apelantul şi-a fundamentat această concluzie este unul asemănător cu cel regăsit în Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017 - în contextul art. 2.504 alin. (1) din Codul civil, prin care s-a statuat, în legătură cu caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare, că acesta nu poate anula sau limita substanţial caracterul executoriu al contractului de ipotecă (paragrafele 97 şi 98 din decizie). 96. Apelantul apreciază că acest efect, asigurat în speţă de caracterul de titlu executoriu prevăzut de art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 şi de art. 1772 din Codul civil din 1864, impune posibilitatea executării silite în baza contractului de ipotecă, independent de intervenirea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale, chiar în condiţiile vechilor reglementări. 97. Astfel, fără a susţine incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 2.504 alin. (1) din Codul civil (care este fără echivoc exclusă, în condiţiile unei scadenţe a creditului plasate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil), însă nici a prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, apelantul a pretins doar că nu există nicio diferenţă de abordare a chestiunii raportului între caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare faţă de creanţa pe care ipoteca o garantează şi caracterul executoriu al contractului de ipotecă, în contextul vechilor reglementări, faţă de abordarea din Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017. 98. Aşadar, nici din acest punct de vedere nu se poate considera că este utilă cauzei o dezlegare în privinţa incidenţei prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă. 99. Faţă de cele expuse şi ţinând cont de faptul că problema duratei termenului de prescripţie, respectiv de 3 ani sau de 10 ani, prin determinarea domeniului de aplicare a art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, este subsecventă chestiunii analizate anterior, se constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate ca soluţionarea pe fond a cauzei pendinte pe rolul instanţei de trimitere să depindă de lămurirea chestiunii de drept. 100. Referitor la condiţia noutăţii problemei de drept, în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de o dispoziţie legală mai veche, a cărei aplicare frecventă să devină actuală recent, însă în acest caz caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată. 101. Prin urmare, depăşirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării relevă împrejurarea că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă. 102. Această concluzie se impune şi atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în abordarea şi rezolvarea chestiunii de drept. 103. Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, şi anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, din această perspectivă este evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, consecinţa, într-o atare situaţie, fiind aceea a inadmisibilităţii sesizării. 104. În acest context se reţine caracterul relativ recent al noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, cu atât mai mult cu cât chestiunea de drept legată de interpretarea şi aplicarea art. 706 alin. (1) teza a doua vizează o cerere formulată în cadrul procedurii de executare silită aflate sub incidenţa acestui ultim act normativ. 105. Cu toate acestea, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nu este întrunită, deoarece în răspunsurile date la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie majoritatea curţilor de apel au indicat pronunţarea de hotărâri judecătoreşti, iar din examinarea acestora se constată că, atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, instanţele s-au confruntat cu întreaga problematică adusă în discuţie prin sesizarea de faţă, iar numărul hotărârilor judecătoreşti care o reflectă, pronunţate începând cu anul 2015, este unul semnificativ. 106. Astfel, se constată că au fost formulate cereri de executare silită în baza unor contracte de ipotecă încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, în contextul în care, fie prin hotărâri judecătoreşti anterioare, fie prin hotărârile comunicate de curţile de apel, s-a constatat intervenită prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale, garantate prin ipoteca imobiliară. 107. În procedurile execuţionale demarate după data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, instanţele învestite cu contestaţii la executare au apreciat, în privinţa legii aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, că aceasta este reprezentată fie de legea în vigoare la data cererii de executare silită, faţă de dispoziţiile art. 24 din Codul de procedură civilă, fie de legea în fiinţă la momentul la care prescripţia a început să curgă, prin raportare la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în special faţă de trimiterea expresă din art. 711 din Codul de procedură civilă la prevederile Codului civil referitoare la prescripţia extinctivă, aplicabile în completare. 108. Este de observat că aceste din urmă instanţe nu au exclus de plano aplicarea dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă, însă s-au limitat la valorificarea trimiterii exprese la Codul civil, pentru a da eficienţă normei tranzitorii din legea de punere în aplicare a Codului civil, care reglementează conflictul de drept intertemporal. 109. Pe de altă parte, chiar instanţele care s-au raportat la prevederile art. 706 din Codul de procedură civilă nu au considerat că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a început să curgă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, ci au calculat în mod constant termenul de prescripţie în raport cu data naşterii dreptului de a cere executarea silită [art. 706 alin. (2) referitor la momentul de început al prescripţiei coincide, în acest sens, cu art. 405 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865]. 110. În ceea ce priveşte efectele intervenirii prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale asupra prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită în cazul unui contract de ipotecă încheiat în condiţiile Codului civil din 1864, trebuie observat că, de regulă, instanţele s-au raportat nu numai la normele de drept procesual referitoare la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, dar şi la cele de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, în considerarea, pe de o parte, a faptului că urma a se da o dezlegare asupra unei chestiuni de drept procesual, dar, pe de altă parte, a faptului că normele de drept procesual nu reglementează ca atare efectele juridice în discuţie. 111. Astfel, de la bun început se impune a se observa importanta distincţie operată în practică în funcţie de legea în vigoare la data exigibilităţii creditului garantat prin ipoteca imobiliară, iar aceasta a fost stabilită în mod constant prin prisma normelor tranzitorii prevăzute de art. 201 din Legea nr. 71/2011 (a se vedea, pentru textele citate, paragrafele 90 şi 91 din prezenta decizie). 112. Atunci când scadenţa creditului s-a situat după data de 1 octombrie 2011 - data intrării în vigoare a noului Cod civil, unele instanţe au făcut aplicarea art. 2.504 alin. (1) din Codul civil, care prevede că dreptul la acţiunea ipotecară nu se stinge ca urmare a prescripţiei dreptului la acţiune privind creanţa principală şi poate fi exercitat în continuare, însă sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii. 113. Alte instanţe, dimpotrivă, deşi în raport cu data exigibilităţii creditului garantat au constatat incidenţa normelor privind prescripţia din noul Cod civil, au apreciat că nu se aplică art. 2.504 din acest act normativ şi au dat prevalenţă normelor de drept din Codul civil din 1864, respectiv dispoziţiilor art. 1746 şi art. 1800 privind stingerea ipotecilor, ca lege aplicabilă de la data naşterii raportului juridic de drept substanţial. 114. În condiţiile în care, în mod necontestat, scadenţa din litigiul pendinte pe rolul instanţei de trimitere este anterioară datei intrării în vigoare a noului Cod civil, fiind exclusă incidenţa prevederilor art. 2.504 alin. (1), hotărârile pronunţate în categoriile de litigii menţionate la paragraful 110 din prezenta decizie sunt relevante în analiza cerinţei noutăţii doar pentru a se sublinia că aplicarea art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă s-a făcut în acele litigii în care s-a pus concomitent problema aplicării art. 2.504 alin. (1) din Codul civil. 115. Aplicarea ratione temporis a dispoziţiilor Codului civil, deşi relevă o chestiune de drept veritabilă, dezlegată în mod neunitar de instanţele judecătoreşti, nu are legătură cu sesizarea de faţă. 116. În litigiile în care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011 - pornite fie anterior, fie ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă - se observă că o parte dintre instanţe a considerat că, deşi contractul de ipotecă reprezintă un titlu executoriu distinct de contractul de credit, modalitatea de reglementare a raportului de accesorialitate dintre creanţa principală şi ipotecă în concepţia Codului civil din 1864 împiedică executarea distinctă a ipotecii, ulterior intervenirii prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale. 117. Argumentele instanţelor care au constatat stingerea dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii au fost variate, fundamentate fie pe dispoziţiile de drept material aplicabile, fie numai pe interpretarea prevederilor din Codul de procedură civilă, în determinarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. 118. Astfel, s-a considerat că art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 - care prevede stingerea dreptului la acţiune privind drepturile accesorii odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal [text, aşadar, diametral opus primei teze din art. 2.504 alin. (1) din Codul civil] -, coroborat cu art. 1800 pct. 1 din Codul civil din 1864 [„Privilegiile şi ipotecile se sting (...) prin stingerea obligaţiei principale“] şi art. 1091 [„Obligaţiile se sting prin (...) prescripţie“], conduc la stingerea pe cale accesorie a ipotecii, în raport cu intervenirea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a creanţei principale, şi, în orice caz, la stingerea chiar a dreptului de a cere executarea silită a ipotecii, în considerarea principiului accesorium sequitur principale. 119. Aceste instanţe, în măsura în care nu au socotit ca fiind suficient argumentul privind stingerea ipotecii - caz în care au apreciat că este lipsit de relevanţă faptul că termenul de prescripţie nu s-ar fi împlinit încă (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 2.058 din 17 mai 2018 şi nr. 1.262 din 7 iulie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă) -, au reţinut un termen de prescripţie de 3 ani pentru dreptul de a obţine executarea silită a ipotecii, întocmai ca instanţele care au avut în vedere doar interpretarea art. 405 din Codul de procedură civilă. 120. Aceste din urmă instanţe au corelat modul de reglementare a termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită cu concepţia legiuitorului sub imperiul Codului civil din 1864 şi au considerat că titlul executoriu reprezentat de contractul de ipotecă nu este un titlu „emis în materia acţiunilor reale imobiliare“. 121. În atare raţionament juridic s-a reţinut că, în concepţia Codului civil din 1864, accesorialitatea dreptului de ipotecă era de esenţa acestui drept real, acesta neputând fi disociat de dreptul personal de creanţă, astfel încât dreptul de ipotecă nu poate supravieţui dreptului principal de creanţă. Astfel, ipoteca, în accepţiunea Codului civil din 1864, nu cunoştea nuanţări faţă de principiul accesorium sequitur principale, cum este cazul ipotecilor încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod civil, motiv pentru care termenul general de 3 ani, iar nu cel de 10 ani prevăzut în materia drepturilor reale, este aplicabil şi pentru demararea executării silite în baza contractului de ipotecă. 122. În litigiile în care exigibilitatea creanţei garantate prin ipotecă era anterioară datei intrării în vigoare a noului Cod civil, instanţele care au reţinut un termen de prescripţie a executării silite de 10 ani au considerat că dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza finală din vechea reglementare constituie norme speciale, derogatorii de la dispoziţiile de drept comun ce reglementează dreptul real de ipotecă din Codul civil din 1864 şi înlătură de la aplicare principiul accesorium sequitur principale. 123. În opinia acestor instanţe, creditorul ipotecar dispune nu numai de acţiuni personale, dar şi de acţiuni reale decurgând din prerogativa dreptului său de a urmări bunul ipotecat în mâinile oricui s-ar afla. Prin urmare, nu există nicio diferenţă relevantă sub acest aspect între creditorul ipotecar şi proprietarul căruia i s-a recunoscut preeminenţa dreptului său prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-o acţiune în revendicare, ambii urmărind valorificarea unui drept real asupra unui bun. 124. Instanţele care au făcut aplicarea unui termen de prescripţie de 10 ani, chiar în contextul art. 405 din Codul de procedură civilă din 1865, au mai luat în considerare şi formularea actuală a normei corespondente [art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă], pentru identificarea intenţiei legiuitorului dintr-o perspectivă istorico-teleologică, apreciind că legiuitorul a intervenit în sensul clarificării incidenţei normei în privinţa ipotecii imobiliare. 125. Din cele expuse rezultă că practica judiciară este deja formată pentru întreaga problematică vizată de sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât scopul urmărit prin declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile nu mai poate fi atins, funcţia acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei nefiind aceea de a da o soluţie unei practici formate, ci de prevenire a practicii judiciare neunitare, pentru evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii. 126. Prin urmare, nu este întrunită nici condiţia de admisibilitate a noutăţii chestiunii de drept. 127. Pentru toate aceste considerente, sesizarea va fi respinsă, ca inadmisibilă. 128. Cât priveşte solicitarea intimaţilor-contestatori de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în situaţia respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că aceasta nu este compatibilă cu procedura de unificare a practicii judiciare în mecanismul hotărârii prealabile. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi - Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.188/324/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 706 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă termenul de prescripţie de 10 ani se aplică şi în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă, încheiat sub regimul Codului civil din 1864, pentru garantarea unei obligaţii de plată ce decurge dintr-un contract de credit, pentru care s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 septembrie 2021. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
