Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Simo Marton în Dosarul nr. 22.563/197/2019 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală. Cauza formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.099D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, arătând că textul criticat nu are legătură cu fondul cauzei în care a fost ridicată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 14 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 22.563/197/2019, Judecătoria Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Simo Marton în cadrul unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că neincluderea măsurii preventive a controlului judiciar în categoria măsurilor preventive a căror durată se deduce din pedeapsa aplicată contravine principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 din Constituţie. Astfel, obligaţiile impuse în temeiul măsurii preventive a controlului judiciar, în special obligaţia de a nu părăsi localitatea, sunt de natură a genera o limitare a libertăţii individuale egală cu cea rezultată din măsura preventivă a arestului la domiciliu. Cele două măsuri preventive, arestul la domiciliu şi controlul judiciar cu obligaţia de a nu părăsi localitatea, au acelaşi efect, mai ales în ceea ce priveşte posibilitatea de a desfăşura activităţi lucrative. Atunci când a ales să nu includă măsura preventivă a controlului judiciar în categoria măsurilor preventive privative de libertate ce se deduc din pedeapsa aplicată, legiuitorul nu a avut în vedere situaţia persoanelor care nu lucrează în localitatea de domiciliu şi al căror loc de muncă presupune deplasări frecvente în afara localităţii. Autorul a arătat că, prin aplicarea măsurii controlului judiciar cu obligaţia de a nu părăsi localitatea, a fost împiedicat să îşi desfăşoare activitatea profesională. Din această perspectivă, apreciind că efectul unei astfel de obligaţii stabilite în cuprinsul măsurii preventive a controlului judiciar este acelaşi cu cel al măsurii preventive a arestului la domiciliu, a apreciat că dispoziţia criticată este discriminatorie. 6. Judecătoria Braşov - Secţia penală consideră că excepţia este neîntemeiată. Potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, egalitatea nu presupune uniformitate. Principiul egalităţii în drepturi nu împiedică aplicarea unui tratament juridic diferit pentru situaţii de fapt diferite, având o justificare obiectivă şi raţională. Instanţa a apreciat ca fiind neîntemeiate susţinerile petentului referitoare la echivalenţa efectelor celor două măsuri preventive, având în vedere că, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 115 din 28 februarie 2019, măsura controlului judiciar, spre deosebire de măsura arestului la domiciliu, nu este o măsură privativă de libertate. Chiar şi în ipoteza instituirii obligaţiei de a nu părăsi o anumită limită teritorială, îşi păstrează natura juridică de măsură restrictivă de libertate. 7. Potrivit art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Astfel, în cazul arestului preventiv, inculpatul este obligat, pe durata luării măsurii, să se afle într-un loc anume desemnat, din această perspectivă măsura preventivă a arestului la domiciliu având aceeaşi natură cu arestul preventiv. Pe de altă parte, în cazul controlului judiciar sau al controlului judiciar pe cauţiune, se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ceea ce reprezintă doar o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie şi nu o privare de libertate. 8. Opţiunea legiuitorului de a deduce din pedeapsa aplicată durata arestului la domiciliu este justificată de faptul că această măsură reprezintă o privare de libertate a inculpatului. În schimb, întrucât măsura preventivă a controlului judiciar reprezintă doar o restrângere a dreptului la libera circulaţie, această măsură nu are caracterul şi nici intensitatea unei privări de libertate, nefiind justificată deducerea sa din pedeapsa aplicată. Reglementarea conţinută de textul criticat, în sensul că durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă, fără să existe o prevedere similară în ceea ce priveşte măsura preventivă a controlului judiciar, apare ca fiind în deplină concordanţă cu art. 16 din Constituţie. Tratamentul juridic distinct referitor la posibilitatea deducerii perioadei de timp în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive se justifică prin prisma naturii juridice distincte a celor două măsuri preventive. 9. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest la domiciliu cu o zi din pedeapsă.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor criticate se invocă prevederile constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, se constată că dispoziţiile legale contestate au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, paragrafele 14-31, Curtea a statuat că art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală nu încalcă art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi. 15. Curtea a reţinut în acest sens că măsura arestului la domiciliu face parte din categoria măsurilor preventive, pe lângă reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. În legătură cu acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 531 din 13 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 21 octombrie 2005, a reţinut că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. Acestea vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare. 16. În acea cauză, Curtea a analizat dacă măsura arestului la domiciliu reprezintă o privare de libertate sau o măsură ce restrânge dreptul la liberă circulaţie. Din această perspectivă, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 25 din Constituţie garantează dreptul la liberă circulaţie, stabilind, în acelaşi timp, că prin lege se stabilesc condiţiile exercitării acestui drept. În materie penală, pentru a fi posibilă desfăşurarea instrucţiei penale, exerciţiul dreptului la liberă circulaţie poate fi restrâns cu respectarea şi a celorlalte condiţii prevăzute de prevederile constituţionale ale art. 53. De asemenea, Curtea a reţinut că inviolabilitatea libertăţii individuale este reglementată de art. 23 din Constituţie. Alin. (2) al articolului menţionat dispune că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, iar alin. (4) prevede că arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. De asemenea, din ansamblul prevederilor constituţionale rezultă că restrângerea libertăţii individuale are un cadru mult mai strict reglementat decât cel al restrângerii dreptului la liberă circulaţie. Totodată, dreptul la liberă circulaţie şi libertatea individuală sunt avute în vedere de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, respectiv prevederile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 17. Curtea a observat că nici prevederile constituţionale ale art. 23, nici cele convenţionale ale art. 5 nu se referă la măsura arestului la domiciliu. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că privarea de libertate poate lua diferite forme, precum şi că locul executării măsurii nu trebuie să fie neapărat o instituţie de detenţie, în înţeles clasic. Trebuie avuţi în vedere anumiţi factori, în special natura, durata, efectele şi maniera de executare a măsurii în cauză. Art. 5 nu are ca obiect simplele restricţii privind circulaţia, distincţia dintre privarea de libertate şi limitarea acesteia fiind una de grad sau de intensitate, şi nu una de natură sau de substanţă. 18. Din perspectiva naturii/substanţei măsurii, Curtea a reţinut că, potrivit art. 221 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constă în obligaţiile impuse inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Astfel, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Astfel, Curtea a constatat că, din perspectiva naturii/substanţei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv. 19. În ceea ce priveşte durata măsurii, Curtea a reţinut că, potrivit art. 222 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. Astfel, şi din perspectiva duratei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv. 20. În continuare, Curtea a reţinut că ceea ce diferenţiază în mod esenţial o privare de libertate de o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie este intensitatea măsurii dispuse şi modul în care aceasta este dusă la îndeplinire. Spre deosebire de măsura arestului preventiv, care determină plasarea persoanei în cauză într-un centru de arestare preventivă, fiind izolată şi supusă unei supravegheri permanente, măsura arestului la domiciliu are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal. Cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o încălcare a drepturilor persoanei, care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în executare afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate, sens în care a invocat şi jurisprudenţa de referinţă a altor curţi constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. 21. Constatând că arestul la domiciliu este o măsură preventivă privativă de libertate, în analiza criticii potrivit căreia se creează o egalitate între persoanele aflate în arest preventiv şi cele aflate în arest la domiciliu Curtea a apreciat că aceasta nu este întemeiată. Deşi până la un anumit punct măsura preventivă a arestului la domiciliu este diferită de cea a arestului preventiv, astfel cum s-a arătat anterior, din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, manierei de executare şi a intensităţii, cele două măsuri privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei. Aşa fiind, atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, care nu poate determina o discriminare pozitivă a celor din urmă, ambele categorii de persoane fiind în aceeaşi situaţie, aceea a privării de libertate. 22. Curtea a mai constatat că reglementarea în sensul că durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă, în acelaşi mod cu deducerea zilelor de arest preventiv, reprezintă opţiunea pe care legiuitorul român o are în cadrul politicii penale, nefiind în dezacord cu prevederile art. 16 din Constituţie. 23. Aceste considerente, de natură a releva deplina concordanţă a art. 399 alin. (9) din Codul penal cu prevederile art. 16 din Constituţie, sunt deplin aplicabile şi în prezenta cauză, în care nu au fost aduse elemente de noutate, de natură a conduce la o altă concluzie decât cea stabilită anterior de Curte. 24. Curtea constată, totodată, că în prezenta cauză autorul excepţiei nu este nemulţumit de conţinutul textului, care se referă la măsura arestului la domiciliu, ci de modul de reglementare a altei instituţii (măsura preventivă a controlului judiciar), în privinţa căreia susţine că ar trebui să existe identitate de tratament juridic. Astfel formulată, critica autorului vizează activitatea de legiferare şi politica legislativă în materie penală, în privinţa cărora, în principiu, controlul Curii Constituţionale este foarte limitat. Prin considerentele cuprinse în decizia mai sus citată Curtea evidenţiază deosebirea de esenţă între controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, şi arestul la domiciliu, respectiv arestul preventiv, unde inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Curtea a subliniat că, din perspectiva naturii/ substanţei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv, justificând tratamentul juridic similar aplicat de legiuitor în privinţa deducerii duratei din pedeapsa aplicată. 25. Cât priveşte susţinerea autorului referitoare la situaţia particulară a persoanelor care nu lucrează în localitatea de domiciliu, aceasta se referă la individualizarea măsurilor preventive, aşadar la modul de aplicare a legii, aspect care excedează controlului exercitat de Curtea Constituţională. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Simo Marton în Dosarul nr. 22.563/197/2019 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
