Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├─────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼────────────────────┤
│ │- │
│Benke Károly │magistrat-asistent- │
│ │şef │
└─────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 6-8 şi art. 11 teza a doua [cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“] din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Credit Plus (Gulf) LTD din Emiratele Arabe Unite în Dosarul nr. 25.648/4/2016 al Judecătoriei Sector 4 Bucureşti - Secţia civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.282D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.312D/2017, nr. 1.473D/2017, nr. 1.489D/2017 şi nr. 1.490D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, 4, 6, 7 şi art. 11 teza întâi [cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“] din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Ipotecar IFN - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 22.353/212/2016/a1 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă, ale art. 1, 3, 4, 5, art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (4)-(6), art. 8, 10 şi 11 [cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“], excepţie ridicată de Societatea OTP Bank România din Bucureşti în Dosarul nr. 31.078/300/2016 al Judecătoriei Sector 2 Bucureşti - Secţia civilă, ale Legii nr. 77/2016 în ansamblul său şi ale art. 8 alin. (5) şi art. 11 [cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“] din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Societatea OTP Faktoring ZRT din Budapesta reprezentată prin Societatea OTP Factoring - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 13.809/303/2016 al Judecătoriei Sector 6 Bucureşti - Secţia civilă, precum şi ale art. 1, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (4)-(6) şi art. 11 [cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“], excepţie ridicată de Societatea OTP Bank România din Bucureşti în Dosarul nr. 14.515/303/2016 al Judecătoriei Sector 6 Bucureşti - Secţia civilă. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 1.312D/2017, nr. 1.473D/2017, nr. 1.489D/2017 şi nr. 1.490D/2017 la Dosarul nr. 1.282D/2017. 6. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. 7. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 1.312D/2017, nr. 1.473D/2017, nr. 1.489D/2017 şi nr. 1.490D/2017 la Dosarul nr. 1.282D/2017, care a fost primul înregistrat. 8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, invocând Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Decizia nr. 15 din 17 ianuarie 2017 şi Decizia nr. 35 din 19 ianuarie 2017. De asemenea, cu privire la raportarea criticilor de neconstituţionalitate la dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 668 din 18 mai 2011 referitor la normele interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 9. Prin Încheierea din 17 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 25.648/4/2016, Judecătoria Sector 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 3, 4, 6-8 şi 11 teza a doua [cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“] din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Credit Plus (Gulf) LTD din Emiratele Arabe Unite. 10. Prin Încheierea nr. 5.098 din 27 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 22.353/212/2016/a1, Judecătoria Constanţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 3, 4, 6, 7 şi art. 11 teza întâi [cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“] din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Ipotecar IFN - S.A. din Bucureşti. 11. Prin Încheierea din 30 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 31.078/300/2016, Judecătoria Sector 2 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, 3, 4, 5, art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (4)-(6), art. 8, 10 şi 11 [cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“] din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea OTP Bank România din Bucureşti. 12. Prin Încheierea din 3 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 13.809/303/2016, Judecătoria Sector 6 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 în ansamblul său, precum şi ale art. 8 alin. (5) şi art. 11 [cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“] din aceeaşi lege, excepţie ridicată de Societatea OTP Faktoring ZRT din Budapesta, reprezentată prin Societatea OTP Factoring - S.R.L. din Bucureşti. 13. Prin Încheierea din 3 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 14.515/303/2016, Judecătoria Sector 6 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (4)-(6) şi art. 11 [cu excepţia sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“], excepţie ridicată de Societatea OTP Bank România din Bucureşti. 14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că legea criticată încalcă art. 1 alin. (4) din Constituţie, întrucât a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost respinse acţiunile în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale sau prin care au fost respinse contestaţii la executare formulate în procedura executării silite. 15. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (5) privind securitatea juridică, se arată că art. 3, 4, 6, 7, 8 din lege contravin principiului neretroactivităţii, exigenţelor de calitate a legii, stabilităţii juridice şi respectării drepturilor dobândite şi a intereselor legitime. Se arată că modificarea/reaşezarea riscurilor asumate prin contract sau chiar modificarea preţului agreat de părţi nu poate avea loc printr-o ingerinţă a legiuitorului în economia contractului, ci doar în ipoteze excepţionale de rupere a echilibrului contractual, ce trebuie cercetate pentru fiecare contract în parte de către instanţa judecătorească. Tot în acest context se arată că art. 7 din lege stabileşte o procedură antinomică Codului de procedură civilă. Se apreciază că art. 8 din lege încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, al legalităţii şi al statului de drept. Se mai arată că previzibilitatea impunea menţinerea aceloraşi efecte ale contractului de credit cu cele pe care părţile le-au prevăzut sau ar fi putut, în mod rezonabil, să le prevadă la momentul încheierii contractului; or, transformarea bunului din garanţie imobiliară în mijloc de plată cu efect liberatoriu pe parcursul derulării contractului de credit, fără acordul creditorului, încalcă accesibilitatea şi previzibilitatea legii, ceea ce duce la neconstituţionalitatea art. 5 alin. (2) şi 10 din lege. 16. Cu privire la încălcarea art. 11 şi 20 din Constituţie, se arată că legea criticată nu respectă principiul securităţii juridice şi cerinţele de calitate a legii astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. 17. Cu privire la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, se arată că, prin reglementarea cu titlu obligatoriu a mecanismului dării în plată în cazul contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, legiuitorul a intervenit într-o situaţie juridică ale cărei efecte au fost epuizate încă de la momentul încheierii contractului de credit, drept pentru care dispoziţiile art. 8 alin. (5) şi art. 11 din lege sunt neconstituţionale. În acelaşi sens se arată că principiul neretroactivităţii legii civile este încălcat atât timp cât se conferă debitorilor executaţi silit posibilitatea de a cere instanţei constatarea ştergerii unor datorii rezultate din contracte de credit declarate scadente anticipat, cu mult înainte de intrarea în vigoare a legii. Mai mult, după darea în plată forţată a bunului imobil, creditorul trebuie să preia toate costurile de administrare, conservare, valorificare, aferente proprietăţii, devenind, în acelaşi timp, şi garant în favoarea debitorului, în situaţia în care acesta a constituit garanţii reale asupra imobilului sau alte sarcini, efecte inexistente la data încheierii contractului de credit. Astfel, legea nu face diferenţa între facta praeterita, facta pendentia şi facta futura. 18. Cu privire la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, se arată că, în urma ştergerii creanţei ipotecare prin darea în plată a bunului imobil, creditorul respectiv nu va avea dreptul de urmărire asupra celorlalte bunuri din patrimoniul debitorului, faţă de ceilalţi creditori ipotecari sau chirografari care nu au calitatea de instituţie de credit, instituţie financiară nebancară sau cesionar al acestora. Se mai precizează că art. 1, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (4)-(6) din lege au un caracter discriminatoriu, întrucât se aplică numai consumatorilor care îndeplinesc cerinţele prevăzute la art. 4 din lege, iar ceilalţi consumatori nu se pot bucura de beneficiile acestui act normativ. 19. Cu privire la încălcarea art. 21 alin. (1) şi (3) şi art. 24 din Constituţie, se arată că art. 4 şi 7 din lege dau dreptul debitorilor să schimbe obiectul, preţul şi riscul contractului după bunul lor plac şi în lipsa verificărilor prealabile privind îndeplinirea condiţiilor obiective şi subiective pentru aplicarea „protecţiei“. Se mai arată că art. 4 şi art. 7 alin. (1) din lege limitează acţiunea creditorului de a contesta starea bunului dat în plată, culpa debitorului în diminuarea valorii bunului ipotecat sau starea de necesitate învederată de debitor, drept pentru care nu se respectă cerinţele accesului liber la justiţie. 20. Cu privire la încălcarea art. 44 şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, se apreciază că, prin efectul liberatoriu, constând în ştergerea creanţei reziduale a băncii formate din diferenţa dintre soldul creditorului la momentul plăţii şi valoarea imobilului, dreptul de proprietate al băncii asupra acestei creanţe este iremediabil afectat, ceea ce duce la concluzia neconstituţionalităţii art. 5 alin. (2) şi art. 10 din lege. De asemenea, pentru aceleaşi motive, este neconstituţional şi art. 8 alin. (5) din lege; se mai indică faptul că se încalcă atât dreptul de proprietate al băncii, cât şi al creditorului cesionar, după caz. Se ajunge la pierderea dreptului de creanţă avut împotriva împrumutatului/garanţilor, acesta fiind înlocuit cu un drept real asupra unui imobil care are o valoare incertă. Mai mult, se poate întâmpla ca bunul imobil să nu fie transmis în patrimoniul băncii liber de sarcini, nefiind reglementată nici măcar obligaţia de garantare a debitorului ce apelează la procedura dării în plată a imobilului. Se mai indică faptul că, prin efectul art. 3 din lege, banca este deposedată de un bun actual, respectiv dreptul de creanţă născut în temeiul contractului de credit. Se mai susţine că Legea nr. 77/2016 restrânge dreptul de proprietate privată, fără ca niciuna dintre justificările cuprinse la art. 53 din Constituţie să existe. 21. Cu privire la încălcarea art. 45 din Constituţie, se subliniază că libertatea contractuală a părţilor nu presupune doar libertatea acestora de a-şi asuma obligaţii şi de a dobândi drepturi, ci şi libertatea de a-şi asuma riscuri ale contractului, pe care trebuie să le respecte. Libertatea economică presupune un cadru economic caracterizat prin stabilitate, în care participanţii pot stabili un preţ al contractului prin negociere în funcţie de condiţiile de pe piaţă. Se susţine că Legea nr. 77/2016 restrânge libertatea contractuală, fără ca niciuna dintre justificările cuprinse la art. 53 din Constituţie să existe. 22. Cu privire la încălcarea art. 53 alin. (2) din Constituţie, se apreciază că art. 3 şi 4 din lege permit hazardul moral al liberării discreţionare de datorie de către debitori aflaţi în situaţii economico-financiare care nu sunt excepţionale. Astfel, se permite modificarea discreţionară a preţului contractului de către debitor, ceea ce reprezintă un stimulent pentru ca acesta să nu îşi execute obligaţiile de plată a datoriilor. Se mai indică faptul că legea nu urmăreşte un scop legitim în sensul că vizează interese pur private, şi nu generale, că adoptarea acesteia nu a fost necesară, existând la îndemâna părţilor contractante şi alte mecanisme, precum cel al impreviziunii, şi că legea nu asigură un just echilibru între interesele creditorului şi debitorului. 23. Cu privire la încălcarea art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie, se arată că legea, reglementând aspecte referitoare la proprietate, trebuia adoptată ca lege organică, şi nu ordinară. Din moment ce legea criticată reglementează derogări de la Codul civil, lege organică, se subliniază că şi normele derogatorii trebuiau să fie adoptate ca lege organică. 24. Cu privire la încălcarea art. 135 din Constituţie, se apreciază că art. 3, art. 4 alin. (2), art. 5, art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (4)-(6), art. 8 şi art. 10 aduc atingere principiilor libertăţii contractuale, întrucât procedura dării în plată, deşi ar fi trebuit să aibă un caracter consensual, este lăsată exclusiv la opţiunea debitorului, nefiind, astfel, necesar consimţământul creditorului. Mai mult, legea în ansamblul său favorizează comportamentul iresponsabil al consumatorilor care, la momentul încheierii contractului de credit, trebuiau să prevadă şi riscurile acestuia cu privire la aprecierea/deprecierea monedei de schimb. 25. Cu privire la încălcarea art. 148 din Constituţie, este invocat caracterul contrar al legii cu referire la Directiva 2014/17/UE şi, în special, art. 43 alin. (1) al acesteia. Se mai arată că legea criticată este contrară Directivei 2014/17/UE, aceasta din urmă reglementând, într-un mod proporţional, adecvat şi cu respectarea exigenţelor principiului neretroactivităţii, posibilitatea stingerii obligaţiilor rezultate din contractele de credit prin darea în plată a bunului imobil. 26. Judecătoria Sector 4 Bucureşti - Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.282D/2017, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 27. Judecătoria Constanţa - Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.312D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată 28. Judecătoria Sector 2 Bucureşti - Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.473D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 29. Judecătoria Sector 6 Bucureşti - Secţia civilă, în dosarele nr. 1.489D/2017 şi nr. 1.490D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 30. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 31. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 32. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 33. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, cu menţiunea că sesizarea Curţii nu a privit şi sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“ cuprinsă în art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, aspect precizat în mod expres în dispozitivele actelor de sesizare. Având în vedere criticile de neconstituţionalitate formulate, precum şi faptul că, în dosarele antereferite, contractele de credit au fost încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, Curtea va reţine drept obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 11 teza întâi raportate la art. 1, art. 3 teza a doua şi art. 4-10 din Legea nr. 77/2016, precum şi legea în ansamblul său. 34. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 privind tratatele internaţionale în domeniul drepturilor omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 73 alin. (3) privind domeniile de reglementare ale legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) cu referire la dreptul de proprietate privată, art. 148 privind actele obligatorii ale Uniunii Europene, precum şi prevederile art. 1 - Protecţia proprietăţii din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 35. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Întrucât sesizarea Curţii Constituţionale a fost realizată ulterior publicării Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 alin. (1)-(3), (5), (6) şi art. 8 alin. (1)-(4) din Legea nr. 77/2016 este inadmisibilă, având în vedere şi faptul că autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică exact înţelesul normelor legale care a fost exclus din cadrul constituţional. 36. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea constată că, deşi criticile formulate cu privire la acestea au o anume legătură cu cele reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, în realitate, ele vizează şi o altă situaţie, şi anume efectele notificării de dare în plată, respectiv darea în plată a bunului imobil care a ieşit deja din patrimoniul debitorului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016. Aşadar, Curtea urmează să reţină că, în această cauză, criticile de neconstituţionalitate nu sunt formulate prin prisma faptului că instanţa judecătorească verifică sau nu condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii, ci din perspectiva caracterului retroactiv şi a înfrângerii dreptului de proprietate privată al băncilor, în ipoteza efectelor notificării de dare în plată a bunului ipotecat care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, nu mai este în proprietatea debitorului, astfel încât acesta nu ar mai avea posibilitatea să dea în plată acel bun; prin urmare, Curtea va analiza pe fond constituţionalitatea textelor legale menţionate. 37. De altfel, în acest sens, prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, paragraful 28, Curtea a statuat că Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 este o decizie interpretativă, drept pentru care nu a constatat neconstituţionalitatea pură şi simplă a prevederilor art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, ci a stabilit, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei (art. 142 din Legea fundamentală), condiţiile în care dispoziţiile legale antereferite se subsumează exigenţelor Constituţiei. Or, în cazul deciziilor interpretative, în măsura în care aspectele de neconstituţionalitate deduse din motivarea autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate nu vizează înţelesul normei juridice care a fost exclus din sfera cadrului constituţional, Curtea reţine că, în analiza acestora, nu este incident art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea Decizia nr. 1.470 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Decizia nr. 146 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, sau Decizia nr. 843 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2016, paragraful 25). Atunci când criticile de neconstituţionalitate a unei norme juridice privesc un înţeles sau înţelesuri ale acesteia care se bucură, în continuare, de prezumţia de constituţionalitate şi care nu au fost excluse din cadrul constituţional prin decizia interpretativă, este evident că instanţa constituţională este competentă să analizeze fondul excepţiei de neconstituţionalitate [a se vedea şi Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 48]. 38. Cu privire la art. 11 teza întâi raportat la art. 1 din lege, Curtea constată că nu contravine niciunui text constituţional invocat, acesta stabilind doar sfera de aplicare a legii supuse controlului de constituţionalitate, respectiv a raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. Mai mult, acest text nici măcar nu stabileşte obiectul legii, obiect care se conturează începând cu art. 3 din lege. 39. Cu privire la art. 11 teza întâi raportat la art. 5 şi 6 din lege, Curtea constată că acestea reglementează procedura de derulare a dării în plată a imobilului ipotecat. Este de observat că art. 3 teza a doua din lege a fixat regulile de drept substanţial subsumate principiului impreviziunii în contractele de credit, iar art. 5 şi 6 din lege reglementează, în esenţă, procedura de urmat pentru aplicarea regulilor anterior menţionate. 40. O critică de neconstituţionalitate punctuală vizează art. 5 alin. (3) din lege, text aplicabil unei faze preprocesuale, şi care prevede că „prima zi de convocare la notarul public [pentru încheierea actului translativ de proprietate prin darea în plată a imobilului ipotecat - sn.] nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere [de la data notificării creditorului cu privire la decizia debitorului de dare în plată a imobilului ipotecat], perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia“. O reglementare similară, sub aspectul suspendării obligaţiilor de plată ale debitorului, există şi în faza procesuală, respectiv atunci când creditorul contestă îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale dării în plată reglementate de art. 3 din lege; această reglementare se regăseşte la art. 7 alin. (4) din lege. 41. Cu privire la constituţionalitatea art. 11 teza întâi raportat la art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din lege, Curtea s-a mai pronunţat. Prin Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, paragrafele 50-60, Curtea a reţinut că, reglementând procedura dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific, prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăţilor aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăţilor, celelalte obligaţii ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare. 42. În acest context, Curtea a reţinut că suspendarea antemenţionată se aplică atât în situaţia în care creditorul obligaţiei de plată nu formulează contestaţie împotriva notificării transmise, cât şi în situaţia în care acesta din urmă formulează o asemenea contestaţie. Astfel, în lipsa formulării contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din lege, notificarea transmisă creditorului rămâne definitivă, în sensul că ambele părţi acceptă faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, în condiţiile intervenirii impreviziunii, părţile având posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt acord în termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) din lege. De abia după expirarea termenului menţionat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum şi termenul de negociere, executarea plăţilor derivate din contractul de credit este suspendată. În acest fel, legiuitorul a pus la îndemâna debitorului un instrument juridic, prin intermediul căruia echilibrează poziţia economică net inferioară a consumatorului în raport cu profesionistul în condiţiile intervenirii impreviziunii. Ar fi fost, de altfel, nefiresc ca, pe această perioadă, contractul să fi continuat să se execute ca atare, mai ales că este una preprocesuală, de negociere între părţi, în care sunt cercetate posibilităţile de continuare a executării contractului de credit, prin adaptarea acestuia la noile condiţii socioeconomice. În schimb, în ipoteza în care creditorul formulează contestaţie, notificarea este afectată de o condiţie rezolutorie, aceea a admiterii contestaţiei de către instanţa judecătorească competentă. Însă, indiferent dacă această condiţie se împlineşte, pe toată perioada în care curge termenul de formulare a contestaţiei şi a judecăţii, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, notificarea are drept efect şi suspendarea plăţilor rezultate din contractul de credit, ca o măsură provizorie şi conexă acesteia. 43. În acest context, Curtea a constatat că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată care este menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestaţia creditorului, debitorul obligaţiei va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată. 44. Din cele de mai sus, Curtea, având în vedere conţinutul normativ al art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a constatat că acestea reglementează o intervenţie etatică cu privire la executarea contractelor de credit aflate în curs. De principiu, niciun text constituţional nu împiedică legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte în vederea reechilibrării lor, cu respectarea condiţiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la buna-credinţă şi echitatea ce trebuie să guverneze această materie. Însă, intensitatea acestei intervenţii, privită din perspectiva exigenţelor Constituţiei, trebuie evaluată prin prisma testului de proporţionalitate dezvoltat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015, Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013), în condiţiile în care drepturile relative, distinct de aplicarea art. 53 din Constituţie, cunosc limitări implicit admise rezultate atât din evoluţia şi confruntarea acestora în timp (cu privire la caracterul evolutiv al conceptelor constituţionale, a se vedea Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, şi Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015), cât şi din perspectiva titularilor lor. 45. Curtea a mai constatat că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 24), intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit, în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale iminente. 46. În continuare, Curtea a analizat dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale; în acest sens, Curtea a reţinut că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat. 47. Curtea a constatat că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea a observat că, din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, acesta a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât din natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cea mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea a constatat că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socio-economice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist - consumator, în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză care tranşează problema litigioasă dintre părţi. 48. Curtea a reţinut că măsura criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar, a unei largi sfere de persoane care, deşi situate într-un raport de egalitate juridică formală cu profesioniştii, totuşi, sub aspectul puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a reglementat această măsură întrun domeniu limitat (contract de credit) şi în condiţii restrictive (condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major apărut în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăşi noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată ar fi fost depusă, debitorul de bună-credinţă al obligaţiei să fie ţinut să plătească, în continuare, sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, pleacă de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituţie. În aceste condiţii, nu este de admis ca o realitate juridică formală, rezultată din contractul de credit, să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă care guvernează materia contractelor civile. 49. Curtea a reţinut că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016. 50. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea a constatat că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii, ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private. 51. Cu privire la art. 11 teza întâi raportat la art. 8 alin. (5) din lege, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragrafele 44-49. Cu acel prilej s-a arătat că mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea dea doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens. 52. Prin urmare, a apela direct la instanţa judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acţiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, instanţele judecătoreşti fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acţiunea debitorului. Acesta a fost şi este sensul Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, în care Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, pe motiv că însăşi acţiunea principală era inadmisibilă (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 101 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 26 aprilie 2017, paragraful 16). De altfel, în cauza antereferită, cererea de chemare în judecată, având ca obiect constatarea stingerii datoriilor rezultate din contractul de credit, întemeiată pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, a fost formulată în mod direct de către debitor, fără a urma procedura obligatorie a notificării. 53. Prin urmare, indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanţie pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, debitorul este obligat, din punct de vedere procedural, să parcurgă, mai întâi, etapa notificării şi de-abia după aceea să solicite concursul instanţelor judecătoreşti pentru constatarea stingerii datoriei. 54. În privinţa bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce formează obiectul dosarului instanţei judecătoreşti a quo, Curtea a constatat că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficţiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat. 55. Prin urmare, Curtea a constatat că textul criticat nu încalcă art. 44 din Constituţie, în măsura în care acesta este aplicat în condiţiile intervenirii impreviziunii. În caz contrar, s-ar accepta, pe de o parte, ruina debitorului şi îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului, contractul de credit nemaiputând constitui temeiul îmbogăţirii acestuia, ci situaţia imprevizibilă intervenită, iar, pe de altă parte, s-ar crea o vădită inegalitate între debitorii care, având în vedere aceeaşi situaţie de impreviziune, au reuşit să reziste acesteia pe un interval temporal mai extins sau mai restrâns. Or, acest criteriu, coroborat cu data intrării în vigoare a legii, este unul artificial şi arbitrar, întrucât impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în funcţie de echilibrul contractual dintre părţi, fiind, aşadar, o chestiune ce ţine de dezechilibrarea prestaţiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu putea fi prevăzută. Aşadar, stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării. Aşa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în condiţiile legii criticate, executarea contractului încetează. 56. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că soluţia legislativă de stingere a datoriilor izvorâte din contractele de credit, indiferent de data la care a fost vândut bunul imobil ipotecat prin licitaţie publică sau printr-un alt mod agreat de creditor, nu încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului, consacrat de art. 44 din Constituţie. 57. Cu privire la art. 11 teza întâi raportat la art. 9 din lege, Curtea constată că acest din urmă text legal reglementează faptul că hotărârea prin care se admite sau se respinge cererea de constatare a stingerii obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi de transmitere a dreptului de proprietate către creditor este supusă apelului în termen de 7 zile de la comunicare. Or, în temeiul art. 21 alin. (3) şi art. 129 din Constituţie, legiuitorul este cel competent să stabilească atât căile de atac, cât şi termenele în care acestea se exercită. 58. Cu privire la art. 11 teza întâi raportat la art. 10 din lege, Curtea constată că acest text de lege reglementează momentul de la care darea în plată îşi produce efectele, respectiv de la data încheierii contractului translativ de proprietate sau de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive. Din nou, este un aspect de procedură, şi nu unul de drept substanţial. 59. În fine, cu privire la criticile de neconstituţionalitate care privesc legea în ansamblul său, Curtea, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2017, paragraful 108, a statuat că Legea nr. 77/2016 reglementează situaţii specifice care nu se referă la regimul general al proprietăţii, în sensul că vizează doar o modalitate de executare a unor obligaţii derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii. Chiar dacă aplicarea Legii nr. 77/2016 are drept efect un transfer de proprietate, acest lucru nu semnifică faptul că legea în sine reglementează regimul general al proprietăţii, sintagmă ce vizează cadrul general al proprietăţii în România, şi nu orice transfer al dreptului de proprietate ca urmare a aplicării unor instituţii de drept civil. În concordanţă cu jurisprudenţa sa (Decizia nr. 5 din 14 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 22 iulie 1992), Curtea a constatat că regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa, dispoziţia, fiind preponderent un regim de drept privat. Regimul proprietăţii şi al dreptului de proprietate, şi încă la nivel general, reprezintă o realitate juridică care guvernează raporturile juridice de o valoare socială semnificativă, ce reclamă reglementarea printr-o lege organică, pe când regulile specifice pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate reprezintă o altă realitate juridică, de o importanţă mai mică, putând fi stabilită prin legi ordinare sau, după caz, prin ordonanţe. De altfel, legiuitorul a mai adoptat reglementări care au un impact asupra dreptului de proprietate prin intermediul unor legi ordinare, cum ar fi Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015), care, în art. 348, reglementează confiscările dispuse potrivit legii. Prin urmare, Curtea a constatat că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate privind legea, în ansamblul său. 60. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 alin. (1)-(3), (5), (6) şi art. 8 alin. (1)-(4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Credit Plus (Gulf) LTD din Emiratele Arabe Unite în Dosarul nr. 25.648/4/2016 al Judecătoriei Sector 4 Bucureşti - Secţia civilă, de Societatea Credit Europe Ipotecar IFN - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 22.353/212/2016/a1 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă, de Societatea OTP Bank România din Bucureşti în Dosarul nr. 31.078/300/2016 al Judecătoriei Sector 2 Bucureşti - Secţia civilă, de Societatea OTP Faktoring ZRT din Budapesta, reprezentată prin Societatea OTP Factoring - S.R.L. din Bucureşti, în Dosarul nr. 13.809/303/2016 al Judecătoriei Sector 6 Bucureşti - Secţia civilă, precum şi de Societatea OTP Bank România din Bucureşti în Dosarul nr. 14.515/303/2016 al Judecătoriei Sector 6 Bucureşti - Secţia civilă. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi raportate la art. 1, art. 5, art. 6, art. 7 alin. (4), art. 8 alin. (5), art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe judecătoreşti. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sector 4 Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă, Judecătoriei Sector 2 Bucureşti - Secţia civilă şi Judecătoriei Sector 6 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 septembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
