Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Ioan Sava şi Ana Daniela Sava în Dosarul nr. 108/35/CA/2018 al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.504D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent învederează Curţii că din dovada îndeplinirii procedurii de citare rezultă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate Ioan Sava este decedat şi precizează, totodată, că în cauză nu a fost formulată nicio cerere de introducere în cauză a moştenitorilor legali. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.723D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi de lege, ridicată de Ioan Sava în Dosarul nr. 184/35/2018 al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1.763D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi de lege, ridicată de acelaşi autor în Dosarul nr. 228/35/CA/2018 - P.I. al aceleiaşi instanţe şi în Dosarul nr. 574D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi de lege, ridicată de acelaşi autor în Dosarul nr. 67/35/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent precizează, de asemenea, că autorul excepţiei de neconstituţionalitate este decedat, nici în aceste dosare nefiind formulată nicio cerere de introducere în cauză a moştenitorilor legali. Totodată, referă asupra faptului că, în toate aceste dosare, partea Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară a transmis note scrise prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Curtea ia act de decesul autorului excepţiei de neconstituţionalitate Ioan Sava. Faţă de absenţa unei cereri de introducere în cauză a moştenitorilor legali, Curtea subliniază că acest aspect nu împiedică examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, soluţionarea acesteia fiind de ordine publică. 6. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarelor nr. 1.723D/2018, nr. 1.763D/2018 şi nr. 574D/2019 la Dosarul nr. 1.504D/2018. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea nr. 1.723D/2018, nr. 1.763D/2018 şi nr. 574D/2019 la Dosarul nr. 1.504D/2018, care a fost primul înregistrat. 7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că nu se încalcă principiul egalităţii în faţa legii prin instituirea competenţei exclusive a Curţii de Apel Bucureşti în materia în discuţie. Consideră că se asigură părţii suficiente garanţii pentru exercitarea dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la apărare. Cu privire la necesitatea sau nu a parcurgerii procedurii prealabile în cazul contestării rezoluţiei de clasare, precizează că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 611 din 17 septembrie 2020, paragraful 30, cele statuate menţinându-şi valabilitatea şi în cauza de faţă. Referitor la invocarea art. 53 din Constituţie, apreciază că acesta nu este incident în cauză, întrucât nu se are în vedere dreptul de a fi judecat de o anumită instanţă, ci dreptul de a fi judecat de instanţa competentă potrivit legii. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 8. Prin încheierile din 1 octombrie 2018, 18 octombrie 2018, 23 octombrie 2018 şi 23 ianuarie 2019, pronunţate în Dosarele nr. 108/35/CA/2018, nr. 184/35/2018, nr. 228/35/CA/2018 - P.I. şi, respectiv, nr. 67/35/2018, Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepţia a fost ridicată de Ioan Sava şi Ana Daniela Sava în cauze având ca obiect soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva unor rezoluţii de clasare emise de Inspecţia Judiciară şi obligarea acesteia la efectuarea cercetării prealabile şi apoi a celei disciplinare a unui procuror şi a unor judecători. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 397 din 3 iulie 2014, prin care s-a constatat că sintagma „rezoluţia de clasare este definitivă“ din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este neconstituţională, s-a permis accesul liber la o instanţă judecătorească, în acord cu prevederile Constituţiei. Legiuitorul nu a modificat însă dispoziţiile menţionate pentru a le pune în acord cu cele statuate de Curtea Constituţională, astfel că au existat discuţii privind calea de atac împotriva rezoluţiei de clasare şi instanţa căreia i se adresează. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a adoptat o soluţie de principiu în data de 13 februarie 2017, prin care a hotărât că rezoluţia de clasare în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 poate fi contestată în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal fără îndeplinirea unei proceduri prealabile. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 317/2004, în defavoarea dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, contestaţiile urmând să fie exercitate în aceleaşi condiţii de procedură prevăzute pentru rezoluţiile de respingere a sesizărilor. S-a reţinut că, atunci când legiuitorul nu reglementează în mod expres prin legi speciale regimul căilor de atac, devin aplicabile dispoziţiile legii generale incidente în speţă, dar autorii excepţiei susţin, în esenţă, că acest principiu nu-şi găseşte aplicabilitatea în cauză, impunându-se astfel ca procedura de contestare a rezoluţiilor Inspecţiei Judiciare să fie aceeaşi, indiferent de soluţie, pentru toate cauzele. Arată că, având în vedere folosirea, în soluţia de principiu din 13 februarie 2017, a expresiei „poate fi contestată la instanţa de contencios fără îndeplinirea unei proceduri prealabile“, rezultă că reclamantul are posibilitatea alegerii unei căi a procedurii prealabile, respectiv plângerea la inspectorul-şef. 10. Mai mult, însuşi termenul de 15 zile de la comunicare, fără procedură prealabilă, creează o inegalitate între cei care nu au cunoscut existenţa unei astfel de soluţii, soluţie care, dată fiind amploarea acestei proceduri în întreaga ţară, trebuia rezolvată printr-un recurs în interesul legii şi nu aşa cum s-a procedat, observându-se că Înalta Curte a desconsiderat ceea ce Curtea Constituţională a statuat la paragraful 20 din decizia menţionată, în sensul că instanţa se sesizează după confirmarea rezoluţiei de către inspectorul-şef şi nu înainte; or, în situaţia dată există un conflict între cele trei dispoziţii indicate, care sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, cel care reclamă fiind în derută pentru că în situaţia procedurii prealabile este evident că rezolvarea se face conform Legii nr. 554/2004, potrivit căreia termenele de sesizare a instanţei sunt altele şi instanţa competentă este cea de la domiciliul reclamantului. 11. Prevederile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind competenţa specială a Curţii de Apel Bucureşti şi termenul de 15 zile sunt în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în faţa legii, avându-se în vedere că prin stabilirea unei singure instanţe - Curtea de Apel Bucureşti, cel care este îndreptăţit să sesizeze o instanţă de contencios administrativ şi fiscal, este obligat să se adreseze instanţei din Bucureşti, ceea ce îi creează o serie de cheltuieli, disconfort de ordin material şi moral, dar şi fizic prin desele deplasări în Bucureşti şi la o instanţă pe rolul căreia sunt astfel de cauze din toată ţara, când există curţi de apel teritoriale care au competenţă privind soluţionarea cauzelor de contencios administrativ şi fiscal. 12. Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 nu încalcă prevederile constituţionale privind egalitatea în drepturi şi liberul acces la justiţie, cât timp stabilesc condiţii identice şi acces liber la justiţie pentru orice persoană care se consideră vătămată prin rezoluţia dată de către inspectorul judiciar, în soluţionarea pe fond a sesizării, în baza regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 317/2004, în condiţiile existenţei unui vid legislativ în sensul art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă. 13. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Legea nr. 317/2004 a fost modificată şi completată prin Legea nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 8 octombrie 2018, textul de lege amintit păstrând soluţia legislativă criticată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, care se regăseşte, în prezent, în teza întâi a articolului menţionat. În consecinţă obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 47 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 317/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul conţinut normativ: „(5) Rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. b) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile. (…)“ 18. Art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, la care face trimitere textul de lege criticat, [art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 317/2004 în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 234/2018], prevede că, în cazul sesizării Inspecţiei Judiciare, din oficiu sau la cererea oricărei persoane interesate, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii. Art. 47 alin. (4) stabileşte că rezoluţia inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-şef, în scris şi motivat, acesta putând dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, una din soluţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c), adică admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, sau respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii. 19. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 5 alin. (1) privind modurile de dobândire a cetăţeniei române, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 21 privind dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi, art. 124 alin. (1) şi (2) privind înfăptuirea justiţiei şi art. 134 privind atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorii acesteia formulează o primă critică referitoare la absenţa unei proceduri prealabile la care să se poată recurge înainte de a fi sesizată instanţa judecătorească în vederea contestării rezoluţiei de clasare emise în ipoteza în care, în urma efectuării verificărilor prealabile, se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare şi o a doua critică referitoare la competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal de a soluţiona contestaţia introdusă împotriva rezoluţiei menţionate. 21. În vederea analizării primei critici, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014, a constatat că sintagma „rezoluţia de clasare este definitivă“ din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 234/2018) este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege (de asemenea, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 234/2018), adică atunci când clasarea dată în etapa verificării prealabile se dispune ca urmare a inexistenţei indiciilor săvârşirii unei abateri disciplinare. Aşadar, Curtea a recunoscut dreptul de acces la instanţă al persoanelor interesate în contestarea rezoluţiei de clasare întemeiată pe lipsa indiciilor săvârşirii unei abateri disciplinare. În lipsa intervenţiei ulterioare a legiuitorului, care să reglementeze expres o anumită procedură pentru contestarea acestui tip de rezoluţie de clasare, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a pronunţat, la 13 februarie 2017, o soluţie de principiu, potrivit căreia, pentru contestarea rezoluţiei de clasare emise ca urmare a constatării, în etapa verificărilor prealabile, a lipsei indiciilor săvârşirii unei abateri disciplinare, nu este necesară îndeplinirea unei proceduri prealabile, această rezoluţie putând fi contestată în faţa instanţei de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile, în virtutea aplicării principiului prevăzut de art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, referitor la judecarea pricinilor potrivit dispoziţiilor edictate pentru instituţia juridică asemănătoare (cea mai apropiată), în speţă, regimului juridic aplicabil acţiunii exercitate împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării [art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată]. 22. Curtea observă că, ulterior sesizării sale cu soluţionarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, au fost reglementate expres, prin Legea nr. 234/2018, condiţiile de exercitare a dreptului de acces la justiţie pentru contestarea rezoluţiei de clasare a sesizării pentru lipsa indiciilor săvârşirii abaterii disciplinare pretinse, fiind introdus în acest sens un nou articol, art. 45^1, prin care au fost detaliate toate etapele procedurale necesar a fi parcurse, incluzând şi o procedură prealabilă care constă în plângerea adresată inspectorului-şef, în termen de 15 zile de la comunicarea rezoluţiei de clasare în discuţie. 23. De la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 397 din 3 iulie 2014, prin care Curtea Constituţională a recunoscut accesul la justiţie împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării pentru ipoteza în care, în urma efectuării verificărilor prealabile, se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, s-au aplicat, prin analogie, şi în ipoteza atacării rezoluţiei de clasare a sesizării, tot dispoziţiile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 - referitoare la atacarea rezoluţiei de respingere a sesizării fără îndeplinirea unei proceduri prealabile. 24. În cauza de faţă, criticile autorilor excepţiei vizează, în realitate, o problemă de aplicare concretă a legii. Este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti să determine legea incidentă în situaţii determinate, Curtea Constituţională neavând competenţa de a se pronunţa asupra aspectelor referitoare la determinarea normelor legale incidente în fiecare cauză şi la modul de aplicare efectivă a acestora la situaţiile existente în fiecare proces. De asemenea, autorii excepţiei critică, de fapt, soluţia pronunţată de Înalta Curte, apreciind că dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu ar fi putut constitui temei al soluţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru că pricina dedusă judecăţii putea fi soluţionată în baza cadrului general, respectiv Legea nr. 554/2004, şi numai în lipsa unei legi care să reglementeze o anume situaţie ar fi aplicabile dispoziţiile acestui articol. Nemulţumirile determinate de stabilirea legii aplicabile nu pot fi însă examinate de Curtea Constituţională, competenţa acesteia fiind circumscrisă controlului de constituţionalitate exercitat potrivit art. 146 lit. d) din Legea fundamentală. 25. Curtea observă, totodată, că, odată consacrat - prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 397 din 3 iulie 2014 - dreptul de acces la justiţie al persoanelor interesate să conteste rezoluţia de clasare dată în situaţia în care, în urma efectuării verificărilor prealabile, se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, ar fi trebuit reglementată la nivel legal o procedură corespunzătoare. În absenţa unei astfel de intervenţii a legiuitorului, instanţa supremă a pronunţat soluţia de principiu de la care porneşte nemulţumirea autorilor excepţiei. În concepţia acestora, ar fi trebuit să fie parcursă mai întâi o procedură premergătoare introducerii acţiunii în instanţă. Dar aceasta reprezintă o omisiune de reglementare, care excedează competenţei Curţii Constituţionale, atâta vreme cât nu se constituie într-un viciu de constituţionalitate. Întrucât este însă posibil accesul la o instanţă judecătorească, în concordanţă cu art. 21 din Constituţie, reglementarea sau nu a unei proceduri prealabile sesizării instanţei nu reprezintă o chestiune care să pună în discuţie constituţionalitatea normei. Ca atare, ţine strict de opţiunea legiuitorului instituirea unei astfel de etape premergătoare. 26. De altfel, prin Decizia nr. 611 din 17 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.196 din 9 decembrie 2020, paragraful 30, Curtea a apreciat, pronunţându-se asupra aceleiaşi problematici, că nu poate fi reţinută existenţa unui regim juridic diferit care să fie analizat din perspectiva posibilei încălcări a principiului egalităţii invocat de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, de vreme ce comparaţia nu poartă asupra a două texte de lege care să reglementeze în mod diferit accesul la justiţie, ci între o lipsă de reglementare suplinită de autorul excepţiei printr-o interpretare personală şi un text legal în vigoare. Or, acest vid de reglementare fusese acoperit la nivelul instanţelor chemate să aplice legea prin soluţia de principiu pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. 27. În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, Curtea reţine că, în opinia autorilor excepţiei, competenţa de soluţionare a contestaţiei împotriva rezoluţiei de clasare în discuţie ar trebui să aparţină curţii de apel de la domiciliul reclamantului, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar nu Curţii de Apel Bucureşti. Faţă de această critică, Curtea Constituţională precizează că, în jurisprudenţa sa, a constatat că stabilirea unei competenţe materiale speciale a unei anumite instanţe nu este de natură să afecteze accesul liber la justiţie al reclamanţilor, deoarece, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, legiuitorul este liber să stabilească anumite competenţe speciale, fără ca prin aceasta să încalce, de plano, dreptul la un proces echitabil (a se vedea, de exemplu Decizia nr. 146 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 366 din 17 mai 2017, paragrafele 20-23, prin care Curtea Constituţională a constatat că prin atribuirea competenţei exclusive a Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acţiunilor împotriva ordinelor şi deciziilor emise de preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei în exercitarea atribuţiilor sale nu se încalcă dreptul de acces liber la justiţie). 28. De altfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut. Astfel, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituţională a statuat că instituirea unor condiţii procedurale pentru exercitarea dreptului de sesizare a instanţei nu echivalează cu încălcarea art. 21 din Legea fundamentală referitor la accesul liber la justiţie. S-a reţinut, astfel, că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului de acces liber la justiţie. Mai mult, Curtea a arătat că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa dreptului. 29. Prin Decizia nr. 146 din 14 martie 2017, precitată, analizându-se o critică similară celei formulate în cauza de faţă, în care autorii excepţiei au invocat faptul că pentru reclamanţii care au domiciliul în altă localitate este îngrădit accesul la justiţie prin stabilirea competenţei speciale în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Curtea a constatat că este neîntemeiată, deoarece normele de procedură oferă garanţii pentru exercitarea accesului la justiţie prin instituirea, de exemplu, a posibilităţii depunerii cererii de chemare în judecată prin poştă, curier, fax sau prin poştă electronică, prin comunicarea către reclamant a întâmpinării, prin posibilitatea de a solicita judecarea cauzei în lipsă, prin posibilitatea de a solicita efectuarea sau expedierea prin poştă de copii de pe actele din dosar etc. Astfel, Curtea constată că instituirea competenţei materiale speciale în favoarea Curţii de Apel Bucureşti nu poate fi considerată o negare a efectivităţii dreptului de acces la justiţie, ci aceasta constituie o expresie a obligativităţii exercitării drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă, în limitele instituite de lege. 30. Totodată, Curtea a observat că, şi în alte materii, legiuitorul a instituit competenţa materială specială a Curţii de Apel Bucureşti, de exemplu, prin dispoziţiile art. 19 alin. (7) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 29 februarie 2016, care prevăd că deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen vor putea fi atacate în procedura de contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, sau prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004, potrivit cărora „Orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al C.N.V.M. de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti“. 31. În ceea ce priveşte invocarea în cauză a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Constituţie, referitoare la dobândirea, păstrarea şi pierderea cetăţeniei române, Curtea constată că nu au incidenţă în soluţionarea prezentei excepţii de nconstituţionalitate. 32. Cele statuate prin jurisprudenţa mai sus citată îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, neintervenind elemente noi care să justifice reconsiderarea celor reţinute. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 47 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Ioan Sava şi Ana Daniela Sava în Dosarul nr. 108/35/CA/2018 al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, precum şi de Ioan Sava în Dosarul nr. 184/35/2018 al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 228/35/CA/2018 - P.I. al aceleiaşi instanţe şi în Dosarul nr. 67/35/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 septembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
