Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în trei dosare ale Curţii Constituţionale, respectiv dosarele nr. 1.125D/2018, nr. 1.943D/2019 şi nr. 2.162D/2019, astfel: în Dosarul nr. 1.125D/2018 al Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, excepţie ridicată de Societatea Iason - S.A., prin lichidator judiciar Cabinet individual de insolvenţă Ţifrea Marius, în Dosarul nr. 4.443/62/2017 al Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; în Dosarul nr. 1.943D/2019 al Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, ridicată de S.M. Business Insolv - SPRL, în calitate de lichidator judiciar al S.C. LB - S.R.L. din Râmnicu Vâlcea, în Dosarul nr. 2.943/114/2018 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi, respectiv, în Dosarul nr. 2.162D/2019 al Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepţie ridicată de SIS Insolvency - S.R.L., în calitate de lichidator judiciar al Giova Shoes Prod - S.R.L. din Beiuş, în Dosarul nr. 2.040/111/CA/2018 al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 23 iunie 2020, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, doamna procuror Loredana Veisa Brezeanu, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, a dispus conexarea celor trei cauze şi amânarea pronunţării pentru data de 2 iulie 2020. La acest termen, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului, Curtea a dispus, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, amânarea pronunţării pentru datele de 7 şi, respectiv, 8 iulie 2020, dată când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 21 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.443/62/2017, Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, cauză ce constituie obiectul Dosarului nr. 1.125D/2018 al Curţii Constituţionale. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea Iason - S.A., prin lichidator judiciar Cabinet individual de insolvenţă Ţifrea Marius, într-o cauză aflată în recurs având ca obiect acţiune în anulare a unui act administrativ - „obligaţia de a face“, şi anume anularea unei decizii a agenţiei judeţene pentru ocuparea forţei de muncă (AJOFM) şi obligarea acesteia la a emite o nouă decizie prin care să admită cererea reclamantei privind stabilirea cuantumului şi plata creanţelor salariale ce se suportă din Fondul de garantare, formulată pentru foştii salariaţi ai S.C. Iason - S.A. 4. Prin Încheierea din 12 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.943/114/2018, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, cauză ce constituie obiectul Dosarului nr. 1.943D/2019 al Curţii Constituţionale. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de S.M. Business Insolv - SPRL, în calitate de lichidator judiciar al S.C. LB - S.R.L. din Râmnicu Vâlcea, într-o cauză aflată în recurs având ca obiect acţiune în anulare a unui act administrativ - „obligaţia de a face“, şi anume anularea unei decizii a Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Buzău (AJOFM) şi obligarea acesteia la a emite o nouă decizie prin care să admită cererea reclamantei privind stabilirea cuantumului şi plata creanţelor salariale ce se suportă din Fondul de garantare. 5. Prin Decizia nr. 513/CA/2019-R din 7 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.040/111/CA/2018, Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cauză ce constituie obiectul Dosarului nr. 2.162D/2019 al Curţii Constituţionale. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de SIS Insolvency - S.R.L., în calitate de lichidator judiciar al Giova Shoes Prod - S.R.L. din Beiuş, într-o cauză aflată în recurs având ca obiect acţiune în anulare a unui act administrativ – „obligaţia de a face“, şi anume anularea unei decizii a Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bihor (A.J.O.F.M.) şi obligarea acesteia la a emite o nouă decizie prin care să admită cererea reclamantei privind stabilirea cuantumului şi plata creanţelor salariale ce se suportă din Fondul de garantare. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, având un conţinut asemănător, autorii acesteia consideră că prin Decizia nr. 16/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se restrânge semnificativ domeniul de aplicare al art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006, lege specială cu norme cu caracter de protecţie socială, deoarece limitează perioada celor 3 luni calendaristice pentru care creanţele salariale pot fi plătite din Fondul de garantare instituit prin Legea nr. 200/2006, în sensul că stabileşte un interval strict de raportare, şi anume între ultimele 3 luni înaintea datei deschiderii procedurii de insolvenţă şi primele 3 luni ulterioare acestei date, fiind excluse perioadele ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei (perioada de observaţie, perioada de reorganizare judiciară şi falimentul). 7. În cuprinsul art. 15 alin. (1) şi (2) din legea criticată, legiuitorul nu a operat nicio distincţie referitoare la etapele insolvenţei. Condiţiile expres prevăzute se limitează doar la a stabili un plafon maxim de plată în cuantum de 3 salarii medii brute pe economie, precum şi o perioadă de referinţă de 3 luni calendaristice care trebuie să fie anterioare formulării cererii de plată şi care, de asemenea, trebuie să preceadă sau să succeadă datei deschiderii procedurii de insolvenţă. Aceste criterii sunt suficiente pentru a asigura un just echilibru între interesul salariaţilor de a-şi recupera creanţele salariale şi interesul public al neîmpovărării bugetului public. 8. Interpretarea instanţei supreme este discriminatorie pentru că îi înlătură de la beneficiul acestor prevederi pe acei salariaţi ai căror angajatori şi-au continuat activitatea după deschiderea procedurii insolvenţei şi fără ridicarea dreptului de administrare, adică au parcurs perioada de observaţie şi apoi au intrat în procedura reorganizării (pe baza unui plan acceptat), ajungând, în final, la procedura de faliment. Cererile depuse pentru plata creanţelor salariale pentru aceşti salariaţi au fost respinse, întrucât perioada pentru care a fost solicitată plata a depăşit primele 3 luni ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei. 9. Or, salariaţii angajatorului intrat în insolvenţă au aceeaşi situaţie cu cea a salariaţilor care au continuat să lucreze la un angajator care, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, îşi continuă activitatea pe baza planului de reorganizare şi care eşuează apoi ori faţă de care se produce un eveniment neprevăzut care determină concedierea acestora. 10. Astfel, drept urmare a deciziei instanţei supreme, sunt excluşi din sfera de ocrotire a normei criticate salariaţii ale căror creanţe s-au născut în perioada de observaţie/reorganizare, dar în proximitatea deschiderii procedurii falimentului, în pofida faptului că angajatorii insolvenţi achitaseră şi pentru această perioadă contribuţiile obligatorii la Fondul de garantare a creanţelor salariale, organizat şi administrat de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă. 11. Se susţine încălcarea principiului egalităţii şi al nediscriminării sub aspectul beneficiului măsurilor de protecţie socială - contrar art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 41 alin. (2) din Constituţie -, atât între salariaţii ai căror angajatori sunt supuşi unor forme de procedură a insolvenţei diferite, cât şi între angajatori, în pofida faptului că aceştia îşi achită în mod egal contribuţiile la Fondul de garantare a creanţelor salariale. 12. Se mai arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut abstracţie de caracterul de protecţie socială al dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006, principiul protecţiei sociale fiind guvernat, la rândul său, de principiile contributivităţii şi obligativităţii, precum şi de acela al universalităţii obligaţiei de plată a creanţelor salariale, astfel cum rezultă chiar din preambulul Legii nr. 200/2006. Or, universalităţii obligaţiei de plată a angajatorului ar trebui să îi corespundă şi o universalitate a obligaţiei de plată a Fondului către salariaţii firmelor aflate în insolvenţă, indiferent de caracterul acestei proceduri (perioada de observaţie, reorganizare sau faliment). De altfel, se afirmă că în acest sens au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile legale criticate timp de 12 ani, până la pronunţarea Deciziei nr. 16/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Totodată, această interpretare este vădit neconstituţională în ipoteza procedurilor de insolvenţă în care nu există bunuri în averea debitoarei, a căror valorificare să permită satisfacerea măcar în parte a creanţelor salariale, norma care se vrea a avea caracter de protecţie socială pierzându-şi astfel sensul. Se mai arată că distincţiile operate prin decizia mai sus menţionată nu sunt prevăzute de lege, astfel că au fost încălcate atât principiul în virtutea căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face, cât şi principiul potrivit căruia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, şi nu al neaplicării. 13. Pe de altă parte, în Dosarul nr. 2.162D/2019, se arată că, deşi dispoziţiile art. 15 alin. (2) instituie o normă de protecţie socială aplicabilă în mod egal tuturor salariaţilor, pe baza principiului repartiţiei şi a universalităţii obligaţiei la plată, în realitate, recuperarea de către salariaţi a creanţelor salariale deţinute împotriva angajatorilor aflaţi în insolvenţă este îngrădită în mod nejustificat, excesiv şi discriminatoriu, deoarece, chiar dacă salariaţii au parcurs toate etapele şi procedurile legale pentru recuperarea creanţelor salariale, aceasta depinde de conduita propriului angajator, care poate să nu declanşeze procedura de constatare a stării de insolvenţă, fără ca salariaţii să aibă vreo culpă în acest sens. 14. Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 1.125D/2018, consideră că dispoziţiile criticate au caracter constituţional întrucât cele două categorii de salariaţi nu se află în situaţii identice, fiind vorba despre etape diferite a procedurii de insolvenţă în care se află cele două tipuri de angajator, astfel cum a arătat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 16/2018. 15. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 1.943D/2019, consideră că, în măsura în care textele de lege criticate se interpretează restrictiv, respectiv că perioada de 3 luni pentru care Fondul de garantare poate prelua şi plăti creanţele salariale ale angajatorului în insolvenţă se situează în intervalul de 3 luni imediat anterioare/ulterioare deschiderii procedurii de insolvenţă, acestea contravin normelor constituţionale ce reglementează nediscriminarea. 16. Astfel, se poate ajunge la finalitatea ca persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică să nu beneficieze de aceeaşi normă de protecţie socială instituită de art. 15 din Legea nr. 200/2006. Concret, un salariat care deţine o creanţă salarială mai veche de 3 luni poate ajunge în situaţia în care nu o recuperează dacă angajatorul aflat în insolvenţă nu deţine niciun fel de bunuri, în timp ce un salariat cu o creanţă mai nouă beneficiază de plata acesteia din fondul de garantare. Aceeaşi discriminare apare şi în situaţia în care salariaţii cu creanţe anterioare deschiderii procedurii insolvenţei vor fi plătiţi, în timp ce cei care au continuat activitatea în cursul desfăşurării planului de reorganizare, dar nu au fost plătiţi, nu vor beneficia de aceeaşi normă de protecţie socială. 17. Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 2.162D/2019, consideră că interpretarea dată art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 16/2018 respectă prevederile constituţionale, dreptul la protecţie socială nefiind unul absolut, statele nefiind obligate, potrivit legislaţiei comunitare în materie, să preia, prin instituţia de garantare, toate creanţele salariale ale angajatorului în insolvenţă, având în vedere scopul normei comunitare de asigurare a unui grad minim de protecţie a salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului. 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 19. Autorităţile publice menţionate nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 22. Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006, au următorul cuprins: "(2) Perioada prevăzută la alin. (1) este perioada anterioară datei la care se solicită acordarea drepturilor şi precedă sau succedă datei deschiderii procedurii insolvenţei." Dispoziţiile la care norma criticată face trimitere prevăd următoarele: - Art. 15 alin. (1): "(1) Creanţele salariale prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) se suportă pentru o perioadă de 3 luni calendaristice." – Art. 13 alin. (1) lit. a), c), d) şi e): "(1) Din resursele Fondului de garantare se suportă, în limitele şi în condiţiile prevăzute în prezentul capitol, următoarele categorii de creanţe salariale: a) salariile restante; (...) c) plăţile compensatorii restante, în cuantumul stabilit în contractul colectiv de muncă şi/sau în contractul individual de muncă, în cazul încetării raporturilor de muncă; d) compensaţiile restante pe care angajatorii au obligaţia de a le plăti, potrivit contractului colectiv de muncă şi/sau contractului individual de muncă, în cazul accidentelor de muncă sau al bolilor profesionale; e) indemnizaţiile restante, pe care angajatorii au obligaţia, potrivit legii, de a le plăti pe durata întreruperii temporare a activităţii." 23. Prin Decizia nr. 16 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 11 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind sesizată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile vizând interpretarea şi aplicarea art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006, coroborat cu art. 7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.850/2006, a avut de examinat următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, cu modificările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.850/2006, cu modificările ulterioare: - perioada de maximum 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua şi plăti creanţele salariale ale angajatorului în insolvenţă, se situează în intervalul de referinţă de 3 luni imediat anterioare deschiderii procedurii de insolvenţă - 3 luni imediat ulterioare deschiderii procedurii de insolvenţă sau această perioadă poate cuprinde oricare 3 luni calendaristice raportate la data deschiderii procedurii de insolvenţă, anterior deschiderii procedurii, dar cu respectarea termenului general de prescripţie sau ulterior deschiderii procedurii, până la închiderea acesteia; – perioada de maximum 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua şi plăti creanţele salariale ale angajatorului în insolvenţă, se raportează exclusiv la data deschiderii procedurii insolvenţei sau se poate raporta şi la data intrării angajatorului în faliment, în situaţia în care dreptul de administrare al angajatorului nu a fost ridicat odată cu deschiderea procedurii de insolvenţă. 24. Prin decizia antereferită, instanţa supremă a admis sesizarea şi a stabilit următoarele: - perioada de maximum 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua şi plăti creanţele salariale ale angajatorului în insolvenţă, se situează în intervalul de referinţă de 3 luni imediat anterioare deschiderii procedurii de insolvenţă - 3 luni imediat ulterioare deschiderii procedurii de insolvenţă; – perioada de 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua şi plăti creanţele salariale ale angajatorului în insolvenţă, se raportează exclusiv la data deschiderii procedurii insolvenţei. 25. Cu privire la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 200/2006, indicat drept obiect al excepţiei în sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.943D/2019, Curtea reţine că în privinţa acestuia nu au fost formulate critici de neconstituţionalitate distincte, prin raportare la conţinutul lor normativ. Astfel, criticile de neconstituţionalitate formulate nu vizează perioada de 3 luni pentru care creanţele salariale se suportă din Fondul de garantare instituit prin Legea nr. 200/2006, ci la delimitarea perioadei pentru care se poate face solicitarea privind acordarea acestor drepturi, prevăzută la art. 15 alin. (2) din lege. 26. Prin urmare, exercitându-şi competenţa de a stabili obiectul excepţiei, în considerarea motivării acesteia, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 27. Textele constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 16 alin. (1), potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.“ şi ale art. 41 alin. (2) referitoare la dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială. 28. Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că problema de drept care se pune în această cauză vizează constituţionalitatea interpretării şi aplicării prevederilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006 date prin Decizia nr. 16/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condiţiile în care în cuprinsul criticilor de neconstituţionalitate se arată că această interpretare este restrictivă în sensul că cele 3 luni pentru care se poate solicita acoperirea creanţelor salariale de la Fondul de garantare se raportează strict la intervalul cuprins între ultimele 3 luni şi, respectiv, primele 3 luni de la data deschiderii procedurii de insolvenţă, fiind excluse astfel celelalte etape ulterioare, specifice procedurii insolvenţei, cum ar fi perioada de observaţie, de reorganizare sau falimentul. 29. Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale a fost instituit de Legea nr. 200/2006, act normativ ce transpune Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 283 din 28 octombrie 1980, cu modificările aduse prin Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2002/74/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 270 din 8 octombrie 2002. 30. Directiva 80/987/CEE a Consiliului a fost abrogată prin Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvenţei angajatorului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 283 din 28 octombrie 2008, fără a se aduce însă atingere obligaţiilor statelor membre în ce priveşte termenele de transpunere în dreptul naţional şi de aplicare a directivelor menţionate în anexa 1 partea C. 31. Directiva 80/987/CEE are drept scop declarat în preambulul său necesitatea asigurării unui minim de protecţie lucrătorilor salariaţi aflaţi în cazul insolvabilităţii angajatorului, în special pentru a garanta plata creanţelor salariale, ţinând seama de necesitatea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate în cadrul Comunităţii. 32. Actul normativ european se aplică creanţelor salariaţilor care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvabilitate. 33. Condiţiile-cadru pentru accesul la această măsură de protecţie sunt stabilite la art. 2 alin. (1), care defineşte angajatorul aflat în stare de insolvabilitate astfel: "(...) un angajator este considerat a fi în stare de insolvabilitate în cazul în care a fost formulată o cerere privind deschiderea unei proceduri colective întemeiate pe insolvabilitatea angajatorului, prevăzută de actele cu putere de lege şi de actele administrative ale unui stat membru, implicând lipsirea, în tot sau în parte, a angajatorului de activele sale şi numirea unui judecător-sindic sau a unei persoane care exercită o funcţie similară, iar autoritatea care este competentă în temeiul dispoziţiilor menţionate: a) a hotărât instituirea procedurii sau b) a constatat că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă şi că activele disponibile sunt insuficiente pentru a justifica instituirea procedurii." 34. Referitor la perioada de referinţă pentru care se aplică această măsură de protecţie a salariatului, art. 3 din Directiva 80/987/CEE prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că instituţiile de garantare asigură, sub rezerva articolului 4, plata drepturilor neachitate ale salariaţilor care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensaţia pentru încetarea raporturilor de muncă. Creanţele preluate de instituţia de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o perioadă care precede şi/sau, după cum este cazul, succede o dată stabilită de statele membre.“ 35. Art. 4 dispune în sensul posibilităţii statelor membre de a limita obligaţia de plată prevăzută la art. 3 pentru instituţiile de garantare, iar în cazul în care aleg să limiteze, statele trebuie să specifice durata perioadei respective, care însă nu poate fi mai scurtă decât perioada care acoperă remuneraţia pentru ultimele trei luni ale raportului de muncă care precede sau succede data menţionată la articolul 3. Statele membre pot include această perioadă minimă de trei luni într-o perioadă de referinţă a cărei durată nu poate fi mai mică de şase luni. Cu privire la cuantumul sumei acoperite, se arată că statele membre pot stabili plafoane ale plăţilor efectuate de instituţiile de garantare, iar aceste plafoane nu se pot situa mai jos de un nivel compatibil din punct de vedere social cu obiectivul social al prezentei directive. 36. În continuare, Directiva 80/987/CEE prevede la art. 5 principiile după care statele membre stabilesc modalităţile de organizare, finanţare şi funcţionare a instituţiilor de garantare, printre acestea numărându-se principiul contributivităţii angajatorilor la finanţare, în măsura în care aceasta nu este acoperită integral de către autorităţile publice [lit. b)], precum şi faptul că obligaţia de plată a instituţiilor există independent de îndeplinirea obligaţiilor de a contribui la finanţare [lit. c)]. 37. Directiva 80/987/CEE a fost abrogată prin Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvenţei angajatorului, care a intrat în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene numărul 283L din data de 28 octombrie 2008 şi se aplică şi în prezent. Acest ultim act normativ european nu modifică substanţial soluţiile legislative cuprinse în actul abrogat. 38. Din cele de mai sus rezultă că Directiva 80/987/CEE urmăreşte să asigure un grad minim de protecţie a salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului, scop în care obligă statele membre să constituie un organism care să garanteze plata drepturilor salariale neachitate respectivilor salariaţi. 39. Astfel, din perspectiva pragului minim de protecţie impus, beneficiul astfel reglementat se raportează la o perioadă minimă de 3 luni, plasată într-un interval de timp ce nu poate fi mai mic de 6 luni şi care se raportează la „ultimele trei luni ale raportului de muncă care precede sau succede“ o perioadă de referinţă a insolvabilităţii angajatorului, stabilită de statele membre conform dreptului naţional. 40. Insolvabilitatea este definită în concepţia actului normativ european prin formularea unei cereri privind deschiderea unei proceduri colective întemeiate pe insolvabilitatea angajatorului, în acord cu dreptul naţional, aceasta implicând lipsirea, în tot sau în parte, a angajatorului de activele sale şi numirea unui judecător-sindic sau a unei persoane care exercită o funcţie similară, iar autoritatea care este competentă a hotărât instituirea procedurii sau a constatat că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă şi că activele disponibile sunt insuficiente pentru a justifica instituirea procedurii. 41. Din cuprinsul art. 2 şi din interpretarea coroborată a dispoziţiilor întregii Directive 80/987/CEE rezultă că, pentru acoperirea creanţelor salariale din Fondul de garantare, esenţial este ca în privinţa angajatorului să existe o cerere de deschidere a procedurii întemeiate pe insolvabilitatea acestuia, motivat de lipsirea totală sau parţială de activele sale, instituirea unui administrator judiciar şi existenţa unui act de autoritate fie de deschidere/confirmare a procedurii insolvenţei, fie de constatare a falimentului acestuia, după caz. 42. Legiuitorul european prevede, aşadar, ca moment de referinţă fie data deschiderii procedurii, fie a constatării falimentului, esenţială fiind condiţia unei cereri prealabile prin care să se constate, în procedura naţională, starea de insolvenţă a angajatorului, precum şi lipsirea totală sau parţială a acestuia de activele sale. 43. Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale stabileşte la art. 2 condiţiile pentru suportarea creanţelor salariale din Fondul de garantare, astfel: „Din Fondul de garantare se asigură plata creanţelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă şi din contractele colective de muncă încheiate de salariaţi cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de deschidere a procedurii insolvenţei şi faţă de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parţiale a dreptului de administrare, denumiţi în continuare angajatori în stare de insolvenţă.“ 44. Aşadar, faţă de cadrul european fixat în materie de Directiva 80/987/CEE, legiuitorul român a reglementat două condiţii cumulative de acces la Fondul de garantare: (1) pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de deschidere a procedurii insolvenţei; (2) împotriva angajatorului debitor a fost dispusă măsura ridicării, totale sau parţiale, a dreptului de administrare. 45. Faţă de soluţiile alternative prevăzute de art. 2 [lit. a) şi b)] din actul european, şi anume condiţia unei hotărâri de instituire a procedurii insolvenţei sau constatarea că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă şi că activele disponibile sunt insuficiente pentru a justifica instituirea procedurii, legiuitorul român a ales prima variantă, şi anume includerea drept condiţie de acces la Fondul de garantare a existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive de deschidere a procedurii insolvenţei. Condiţia ridicării, totale sau parţiale, a dreptului de administrare este obligatoriu prezentă în concepţia actului european, astfel că este preluată ca atare în legea română. 46. Procedura insolvenţei. La momentul adoptării Legii nr. 200/2006 erau în vigoare Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări şi Ordonanţa Guvernului nr. 10/2004 privind falimentul instituţiilor de credit. Aceste acte normative au fost abrogate, total sau parţial, de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, actul normativ abrogator reglementând, ca principiu, aceleaşi proceduri de deschidere a insolvenţei şi de constatare a falimentului. 47. Procedura insolvenţei debutează cu o cerere adresată (fie de debitor, fie de creditori) instanţei, care, prin încheiere/sentinţă, încuviinţează deschiderea acesteia - sintagmă utilizată în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 [art. 71 alin. (1) şi art. 72 alin. (6) din Legea nr. 85/2014]. 48. Procedura insolvenţei cunoaşte două modalităţi: generală (care reprezintă regula) sau simplificată [excepţia, aplicată strict debitorilor prevăzuţi de art. 38 alin. (2) din Legea nr. 85/2014]. 49. Procedura generală a insolvenţei urmăreşte, în principal, reorganizarea activităţii debitorului în insolvenţă, plata pasivului acestuia şi reinserţia debitorului în viaţa economică şi este definită de art. 5 alin. (1) pct. 46 din Legea nr. 85/2014 astfel: procedura generală reprezintă procedura de insolvenţă prin care un debitor care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 38 alin. (1), fără a le îndeplini simultan şi pe cele de la art. 38 alin. (2), intră, după perioada de observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizare judiciară ori doar în procedura falimentului. 50. Acordarea unei şanse debitorilor de redresare eficientă şi efectivă a afacerii fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenţei, fie prin procedura de reorganizare judiciară este unul din principiile referite la art. 4 din Legea nr. 85/2014. Urmărind satisfacerea ambelor scopuri, adică atât prevenirea insolvenţei, cât şi satisfacerea creanţelor, procedura generală cunoaşte mai multe etape sau variaţii: a) perioada de observaţie - care este obligatorie (în care se decide soarta afacerii debitorului - reorganizarea sau falimentul) urmată, după caz, de anumite etape variabile, astfel: 1) o procedură de reorganizare care se poate finaliza prin reorganizarea activităţii debitorului şi stingerea pasivului conform programului de plată a creanţelor cuprins în plan, urmată de închiderea procedurii de reorganizare; 2) o procedură de reorganizare care se poate finaliza cu conversia reorganizării în faliment (încetarea procedurii de reorganizare şi trecerea la faliment), în cazul în care reorganizarea eşuează, urmând lichidarea bunurilor din avere şi plata creanţelor, finalizată cu închiderea procedurii de faliment; 3) o procedură de faliment constând în lichidarea bunurilor din avere şi plata creanţelor, finalizată cu închiderea procedurii de faliment, atunci când nu s-a depus un plan de reorganizare sau niciun plan din cele depuse nu a fost confirmat. 51. Perioada de observaţie este perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii insolvenţei şi data confirmării planului de reorganizare sau, după caz, a intrării în faliment [art. 5 alin. (1) pct. 42 din Legea nr. 85/2014]. 52. Reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului în insolvenţă, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanţelor. Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, confirmarea, implementarea şi respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, nelimitativ, împreună sau separat: a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului; b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; c) restrângerea activităţii prin lichidarea parţială sau totală a activului din averea debitorului [art. 5 alin. (1) pct. 54 din Legea nr. 85/2014]. 53. În ce priveşte aceste două perioade, un alt principiu prevăzut la art. 4 pct. 8 din Legea nr. 85/2014 îl reprezintă asigurarea accesului la surse de finanţare în procedurile de prevenire a insolvenţei, în perioada de observaţie şi de reorganizare, cu crearea unui regim adecvat pentru protejarea acestor creanţe. 54. Art. 87 din Legea nr. 85/2014 prevede că "(1) În perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după cum urmează: a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 67 alin. (1) lit. g), şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare; b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare." 55. Potrivit art. 92, administratorul judiciar va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de acesta, care nu va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea sa, un raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie din procedura generală. 56. Aşadar, procedura generală a insolvenţei se poate finaliza cu închiderea procedurii de faliment dacă, ulterior unei perioade obligatorii de observaţie: a) a eşuat planul de reorganizare, care se converteşte în faliment; b) planul de organizare nu a fost depus sau confirmat. Dacă, ulterior perioadei de observaţie, prin planul de reorganizare aplicat se reuşeşte redresarea debitorului, atunci se închide procedura reorganizării şi se evită falimentul. 57. Procedura simplificată a insolvenţei reprezintă, potrivit art. 5 alin. (1) pct. 47 din Legea nr. 85/2014, procedura de insolvenţă prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 38 alin. (2) intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie de maximum 20 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele prevăzute la art. 38 alin. (21) lit. c) şi d). Aşadar, procedura simplificată se aplică unui număr limitat de debitori, şi anume celor care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 38 alin. (2) şi duce direct la deschiderea procedurii de faliment, în care poate fi inclusă o perioadă scurtă de observaţie fără ca aceasta să fie, însă, obligatorie. 58. Procedura falimentului, astfel cum este definită de art. 5 alin. (1) pct. 45 din Legea nr. 85/2014, este procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat. 59. Un debitor poate ajunge în procedura falimentului direct sau indirect, astfel: direct, prin deschiderea procedurii de faliment (procedura simplificată fără perioada de observaţie); indirect (2 variante) după parcurgerea perioadei de observaţie în procedura simplificată, când se constată că nu există premisele şi condiţiile prevăzute de lege pentru reorganizare (procedura simplificată cu perioada de observaţie); din procedura generală (când nu se confirmă niciun plan de reorganizare sau prin conversia reorganizării în faliment, ca urmare a nereuşitei planului de reorganizare). 60. Diferenţa dintre cele două modalităţi rezidă în scopul acestora, în sensul că în cazul procedurii generale există, cel puţin teoretic, şansa redresării activităţii economice a debitorului prin reorganizare. Astfel, scopul acestei proceduri nu constă exclusiv în acoperirea pasivului acestuia şi îndestularea creditorilor, ci şi în acordarea, atunci când este posibil, a şansei de reinserţie a acestuia în activitatea economică (a se vedea art. 2 din Legea nr. 85/2014). În cazul procedurii simplificate, în schimb, speranţa supravieţuirii entităţii economice nu mai există, radierea sa fiind finalitatea declarată a procedurii, anterior acoperirii pasivului prin lichidarea averii sale. 61. Ambele proceduri - atât cea generală, cât şi cea simplificată - debutează, ca moment procedural, prin pronunţarea încheierii/sentinţei de deschidere a procedurii insolvenţei. La nivel terminologic, legea nu distinge de fiecare dată, când utilizează sintagma „procedura insolvenţei“, dacă se referă la procedura generală a insolvenţei sau la procedura simplificată a insolvenţei. Mai mult, chiar şi procedura falimentului, indiferent dacă se realizează direct sau indirect, are ca punct de pornire actul judecătoresc de deschidere a procedurii insolvenţei, deoarece falimentul este o etapă ulterioară şi cea finală a procedurii insolvenţei. 62. Ridicarea dreptului de administrare. Potrivit art. 85 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, „deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare, constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea dacă nu şi-a declarat intenţia de reorganizare, în condiţiile art. 67 alin. (1) lit. g)“, şi anume „o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedură simplificată sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale“. 63. Ridicarea dreptului de administrare se dispune şi în cazul în care debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare în termenul prevăzut la art. 74, adică în termenul de 10 zile de la deschiderea procedurii, în care debitorul este obligat să depună la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute de art. 67 alin. (1) ca anexe la cererea debitorului. 64. Aşadar, dacă debitorul, prin cererea adresată instanţei pentru deschiderea procedurii insolvenţei, îşi declară prin act distinct intenţia de reorganizare, conform unui plan, atunci dreptul de administrare nu este ridicat concomitent cu deschiderea procedurii insolvenţei. 65. În continuare, art. 85 alin. (3)-(7) prevede că: "(3) Judecătorul-sindic va putea ordona ridicarea, în tot sau în parte, a dreptului de administrare al debitorului odată cu desemnarea unui administrator judiciar, indicând totodată şi condiţiile de exercitare a conducerii activităţii debitorului.(4) Dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune deschiderea falimentului.(5) Creditorii, comitetul creditorilor ori administratorul judiciar pot oricând adresa judecătorului-sindic o cerere de a se ridica debitorului dreptul de administrare, cu condiţia dovedirii pierderilor continue din averea debitorului sau lipsa probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate.(6) Judecătorul-sindic va examina, în termen de 15 zile, cererea prevăzută la alin. (5), într-o şedinţă la care vor fi citaţi administratorul judiciar, comitetul creditorilor şi administratorul special.(7) De la data intrării în faliment, debitorul va putea desfăşura doar activităţile ce sunt necesare derulării operaţiunilor lichidării." 66. Astfel, comitetul creditorilor poate solicita oricând ridicarea dreptului de administrare, deci şi în etapa ulterioară deschiderii procedurii de insolvenţă, şi anume în perioada de observaţie sau de reorganizare [art. 51 alin. (1) lit. e)]. Dacă dreptul de administrare a debitorului nu a fost ridicat, atunci revine administratorului special sarcina de a administra activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea planului de reorganizare. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, care îi conduce şi activitatea de afaceri, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor/ membrilor (art. 56). 67. În sfârşit, dreptul de administrare este ridicat prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, în care judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea debitorului persoană juridică [art. 145 alin. (2) lit. a)]. 68. În concluzie, Curtea reţine că dreptul de administrare este ridicat automat/de drept, odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, dacă debitorul se comportă sau îşi arată clar intenţia de a intra în faliment (fără declararea intenţiei de reorganizare), adică fie optează pentru procedura simplificată, fie, deşi optează pentru procedura generală şi intră în perioada de observaţie şi de reorganizare, nu depune planul de reorganizare sau acesta nu este confirmat şi creditorii/administratorul judiciar solicită ridicarea dreptului de administrare. În toate aceste situaţii, finalitatea procedurii o reprezintă deschiderea sau constatarea falimentului debitorului, cu toate consecinţele prevăzute de lege. Dreptul de administrare este de drept ridicat şi în etapa finală, în care judecătorul-sindic decide intrarea în faliment şi constată dizolvarea entităţii economice. 69. În schimb, dreptul de administrare nu se ridică dacă debitorul optează pentru procedura generală şi îşi declară intenţia de reorganizare, intrând în perioada de observaţie şi perioada de reorganizare, în cursul cărora acesta îndeplineşte toate cerinţele impuse de administratorul judiciar şi depune toate diligenţele în sensul respectării planului pentru redresarea activităţii sale, iar creditorii sau administratorul judiciar nu solicită instanţei ridicarea dreptului de administrare sau instanţa nu admite solicitarea. Este posibil, prin urmare, ultima ratio, ca dreptul de administrare să fie ridicat abia în ultima etapă a procedurii insolvenţei, şi anume prin hotărârea prin care judecătorul-sindic, hotărând intrarea în faliment, pronunţă dizolvarea debitorului - persoană juridică. 70. Prin urmare, Curtea constată că există în mod legal şi real posibilitatea ca, la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă, să nu fie ridicat dreptul de administrare (total sau parţial). 71. Aşa cum s-a arătat, condiţiile pentru ca Fondul de garantare să poată acoperi creanţele salariale pentru 3 luni calendaristice sunt prevăzute la art. 2 din Legea nr. 200/2006, acestea fiind: a) împotriva angajatorilor-debitori să fie pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de deschidere a procedurii insolvenţei şi b) faţă de aceştia să fi fost dispusă măsura ridicării totale sau parţiale a dreptului de administrare. 72. Dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006, criticate în cauză, au următorul cuprins: „ (1) Creanţele salariale prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) se suportă pentru o perioadă de 3 luni calendaristice. (2) Perioada prevăzută la alin. (1) este perioada anterioară datei la care se solicită acordarea drepturilor şi precedă sau succedă datei deschiderii procedurii insolvenţei.“ 73. Prin Decizia nr. 16/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, textele mai sus citate au primit următoarea interpretare: 1. perioada de maximum 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua şi plăti creanţele salariale ale angajatorului în insolvenţă, se situează în intervalul de referinţă de 3 luni imediat anterioare deschiderii procedurii de insolvenţă - 3 luni imediat ulterioare deschiderii procedurii de insolvenţă; 2. perioada de 3 luni, pentru care Fondul de garantare poate prelua şi plăti creanţele salariale ale angajatorului în insolvenţă, se raportează exclusiv la data deschiderii procedurii insolvenţei. 74. Având în vedere întregul mecanism al procedurii insolvenţei prevăzut de Legea nr. 85/2014, aşa cum a fost mai sus analizat, precum şi, în special, condiţiile în care dreptul de administrare al debitorului poate supravieţui momentului deschiderii procedurii insolvenţei chiar până la ultima sa etapă, a falimentului, Curtea consideră că modalitatea prin care Decizia nr. 16/2018 a instanţei supreme a interpretat art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006 este, prin caracterul său restrictiv, contrară art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 41 alin. (2) din Constituţie, iar criticile de neconstituţionalitate sunt întemeiate. 75. Practic, astfel interpretate, dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (2) profită exclusiv salariaţilor angajatorului împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenţei şi i-a fost ridicat dreptul de administrare, adică angajatorului care optează de la bun început pentru procedura simplificată a insolvenţei sau care, optând pentru procedura generală, nu şi-a declarat intenţia de a se supune unui plan de reorganizare. Cu alte cuvinte, sunt protejaţi salariaţii acelui angajator care are convingerea falimentului afacerii sale şi se supune, în acest sens, procedurilor legale. 76. Curtea observă, însă, că sunt îndepărtaţi de la vocaţia sau accesul la plata creanţelor salariale din Fondul de garantare salariaţii acelui angajator care, intrând în procedura generală, doreşte să îşi redreseze activitatea, supunându-se etapelor prevăzute în acest sens de lege: perioada de observaţie şi de reorganizare. Or, s-a arătat că, alături de plata creanţelor angajatorului-debitor, scopul Legii nr. 85/2014 este redresarea, pe cât posibil, a acestuia şi reinserţia lui, urmare a reorganizării activităţii, în viaţa economică. Aşadar, interpretarea dată art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006 descurajează opţiunea angajatorului de a-şi reorganiza activitatea. 77. Ulterior parcurgerii perioadei de observaţie şi a planului de reorganizare prin continuarea activităţii fără ridicarea dreptului de administrare, este posibil, însă, ca redresarea activităţii sale să nu mai fie posibilă, astfel că acesta va ajunge, în final, la procedura falimentului, fără posibilitatea de a mai plăti salariile angajaţilor. 78. Abia la acest moment va fi ridicat dreptul de administrare, ca şi a doua condiţie de acces la Fondul de garantare, însă este foarte posibil să fi trecut mai mult de 3 luni de la data deschiderii procedurii insolvenţei, astfel că, în interpretarea dată de Decizia nr. 16/2018, cererea pentru acordarea salariilor neplătite din Fondul de garantare va fi respinsă. 79. Curtea apreciază că interpretarea judiciară criticată face abstracţie de însăşi ideea promovată în actul european ce stă la originea Legii nr. 200/2006, respectiv Directiva 80/987/CEE, aceea a protejării în egală măsură a tuturor salariaţilor cărora nu le-au fost plătite salariile de către angajatorul aflat în stare de insolvabilitate. Faptul că acestea sunt scopul şi filosofia urmărite de legiuitorul european este întărit de prevederea din art. 5 lit. c), potrivit căreia obligaţia de plată a instituţiilor de garantare există independent de îndeplinirea obligaţiilor de a contribui la finanţare. 80. Or, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“ şi ale art. 41 alin. (2) referitoare la dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială, potrivit cărora „(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.“ 81. Curtea consideră că aceste norme de referinţă sunt incidente în cauza de faţă, prin interpretarea lor coroborată, în sensul că toţi salariaţii trebuie să aibă aceleaşi drepturi la măsuri de protecţie socială, în aceleaşi condiţii, dacă nu există circumstanţe obiective şi rezonabile care să justifice o diferenţă de tratament juridic. 82. Legea nr. 200/2006 transpune în legislaţia internă o directivă europeană care impune statelor membre o obligaţie referitoare la protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului. Odată asumată în plan naţional prin lege, această obligaţie a statului comportă dreptul corelativ al destinatarilor măsurilor de protecţie astfel reglementate. Prin urmare, chiar dacă măsura de protecţie socială în cauză - şi anume asigurarea unui minim de protecţie lucrătorilor salariaţi aflaţi în cazul insolvabilităţii angajatorului, în special pentru a garanta plata creanţelor salariale - nu se află printre cele enumerate expres în art. 41 alin. (2) din Constituţie, aceasta se încadrează în teza finală a textului constituţional, şi anume „alte situaţii specifice, stabilite de lege“, enumerarea nefiind, deci, una limitativă. Statul îşi poate asuma, prin lege, o serie de alte măsuri de protecţie socială, dispunând de marjă de apreciere, exercitată în limitele minimale impuse de contextul legislativ european în materie. Măsura de protecţie reglementată prin Legea nr. 200/2006 este una de rang legal şi ea intră, prin urmare, sub incidenţa garanţiilor impuse de art. 41 alin. (2) din Legea fundamentală. 83. Actul european urmăreşte asigurarea unui nivel minim de protecţie a salariaţilor, instituind obligaţia statului, prin instituţia de garantare, la plata drepturilor neachitate ale salariaţilor, în anumite condiţii. Acestea se referă la o perioadă de minimum 3 luni calendaristice pentru care se poate solicita acoperirea remuneraţiilor aferente şi, în principiu, la starea de insolvabilitate a angajatorului, care este identificată prin câteva elemente de bază: existenţa unei cereri privind deschiderea unei proceduri colective întemeiate pe insolvabilitatea angajatorului, prevăzută de actele cu putere de lege şi de actele administrative ale unui stat membru; starea de insolvabilitate să implice lipsirea, în tot sau în parte, a angajatorului de activele sale; numirea unui judecător-sindic sau a unei persoane care exercită o funcţie similară, iar autoritatea care este competentă în temeiul dispoziţiilor menţionate: a) a hotărât instituirea procedurii sau b) a constatat că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă şi că activele disponibile sunt insuficiente pentru a justifica instituirea procedurii. 84. Curtea consideră că introducerea condiţiei de ridicare a dreptului de administrare a angajatorului debitor în corpul Directivei 80/987/CEE a avut în vedere tocmai starea de fapt şi de drept a acestuia, adică o stare de insolvabilitate avansată şi posibil ireversibilă, în raport cu necesitatea satisfacerii tuturor creanţelor ce ar putea depăşi activele debitorului. Practic, condiţia are şi o latură de protecţie a salariatului, deoarece creanţele salariale sunt prevăzute cu un regim juridic distinct faţă de restul masei credale (totalul debitelor faţă de ceilalţi creditori), astfel că prin administratorul impus (judiciar sau lichidatorul judiciar), şi nu prin grija debitorului direct, se creează o garanţie legală reală pentru asigurarea unui minim de protecţie a salariatului, sub forma acoperirii a cel puţin 3 salarii neplătite. 85. De altfel, Curtea constată o diferenţa terminologică dintre noţiunea de „insolvabilitate“, utilizată în Directiva 80/987/CCE, şi cea transpusă de legiuitorul român în Legea nr. 200/2006, respectiv cea de „insolvenţă“. 86. Pornind de la definiţia din Dicţionarul explicativ al limbii române, şi anume „situaţie în care se află un debitor ale cărui bunuri sunt de o valoare mai mică decât totalitatea obligaţiilor care ar urma să fie satisfăcute cu acele bunuri - din fr. Insolvabilité“, rezultă că insolvabilitatea reprezintă incapacitatea unei persoane de a-şi achita, la termen, datoriile financiare sau, cu alte cuvine, situaţia în care se creează un dezechilibru financiar al patrimoniului debitorului deoarece valoarea pasivului o depăşeşte pe cea a activului. 87. Aşadar, insolvabilitatea este, în primul rând, o stare de fapt, de aici şi expresia „stare de insolvabilitate“, utilizată în traducerea în versiunea în română a Directivei 80/987/CEE pentru noţiunea de insolvency - engleză/cas d’insolvabilité - franceză). 88. Legislaţia română face distincţie între starea de insolvabilitate şi insolvenţă, exemplificativ fiind art. 265 din Codul de procedură fiscală, cu titlul marginal Conduita organului fiscal în cazul insolvabilităţii şi al deschiderii procedurii insolvenţei potrivit Legii nr. 85/2014, care prevede: „(1) În sensul prezentului cod este insolvabil debitorul ale cărui venituri şi/sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile. În acest sens, organul fiscal comunică debitorului procesul-verbal de insolvabilitate.“ 89. Acelaşi sens îl are starea de insolvabilitate şi în concepţia Codului civil, care, la art. 1.417 - Decăderea din beneficiul termenului, prevede la alin. (2): „În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea.“ 90. Starea de fapt a insolvabilităţii debitorului trebuie constatată de un organism competent prin intermediul unor proceduri reglementate de lege. Aşadar, înainte de a fi demarate procedurile de insolvenţă propriu-zise, trebuie să existe starea de fapt de insolvabilitate a debitorului. Insolvabilitatea este preexistentă insolvenţei, condiţie indispensabilă a acesteia din urmă, dar poate subzista şi fără constatarea ei prin procedurile specifice, menţinându-se ca atare. 91. Legea nr. 85/2014 reglementează procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Din perspectiva acestui act normativ, insolvenţa este „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel: a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă; b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei;“ [art. 5 alin. (1) pct. 29]. 92. În cuprinsul acestei legi nu se regăseşte, distinct şi unitar, o definiţie proprie a procedurii de insolvenţă, ci sunt identificate şi definite, separat, etapele ce compun această procedură complexă, care este de două feluri (generală şi simplificată) şi are ca subetape: perioada de observaţie, reorganizarea judiciară şi falimentul [a se vedea art. 5 alin. (1) - definiţii, pct. 42-48 şi pct. 54 din lege]. 93. În aceste condiţii se remarcă faptul că legiuitorul european utilizează în Directiva 80/987/CEE noţiunea „insolvabilitate/stare de insolvabilitate“ (insolvency - engleză, cas d’insolvabilité - franceză), în timp ce, în corpul Legii nr. 200/2006, legiuitorul român a transpus-o prin raportare la noţiunea de „insolvenţă“, şi nu de „insolvabilitate“. Nuanţa de traducere în actul transpunerii legislaţiei europene este semnificativă, deoarece, când este vorba de etapa procedurală a constatării stării de insolvabilitate sau a insolvabilităţii debitorului, expresia consacrată în legislaţia europeană este cea de „insolvency proceedings“ (en)/„procédures d’insolvabilité“ (fr)., ceea ce se traduce în româneşte ca „proceduri de insolvenţă“. Această expresie nu apare însă în versiunile originale din limbile engleză şi franceză ale actului european menţionat. Or, fără a transpune această distincţie fină, dar care are consecinţe importante, legiuitorul român s-a raportat direct la procedura insolvenţei atunci când a transpus actul normativ referitor la măsura de protecţie a salariaţilor de a li se plăti, din Fondul de garantare, minimum 3 salarii neprimite de la angajatorul debitor aflat în stare de insolvenţă, şi nu de insolvabilitate. Potrivit art. 2 din Legea nr. 200/2006, această categorie este reprezentată de angajatorii împotriva cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de deschidere a procedurii insolvenţei şi faţă de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parţiale a dreptului de administrare. 94. Se poate astfel observa că aria de acoperire a stării de insolvabilitate este mult mai largă decât cea a stării de insolvenţă, aceasta din urmă fiind strict legată de îndeplinirea unor proceduri şi parcurgerea unor etape strict reglementate de lege, fiecare dintre aceste etape având propriile caracteristici. Prin urmare, plecând de la analiza semantică a terminologiei utilizate în actul european, comparativ cu cea transpusă în legea română, se remarcă o restrângere a sferei de aplicabilitate a acesteia din urmă, prin prisma noţiunilor diferit folosite de legiuitorul român. 95. Curtea apreciază că numai prin sfera diferită de aplicabilitate dintre „insolvabilitate“ şi „insolvenţă“ se poate explica şi includerea, în intervalul pentru care se acordă cele 3 salarii de la Fondul de garantare, şi a unei perioade care „precede“ datei deschiderii procedurii insolvenţei. Această perioadă reprezintă, în realitate, timpul în care debitorul se afla în starea de fapt a insolvabilităţii, o insolvabilitate prezumată, dar nu şi iminentă, deoarece nu este încă dovedită sau constatată prin act judecătoresc [a se vedea art. 5 alin. (1) pct. 29 din Legea nr. 85/2014, supra]. 96. Directiva 80/987/CEE cuprinde aceeaşi expresie „precedă sau succedă“, însă are în vedere starea de insolvabilitate a angajatorului debitor, iar conform art. 2 alin. (1) din aceasta, „un angajator este considerat a fi în stare de insolvabilitate în cazul în care a fost formulată o cerere privind deschiderea unei proceduri colective întemeiate pe insolvabilitatea angajatorului, prevăzută de actele cu putere de lege şi de actele administrative ale unui stat membru, implicând lipsirea, în tot sau în parte, a angajatorului de activele sale şi numirea unui judecător sindic sau a unei persoane care exercită o funcţie similară, iar autoritatea care este competentă în temeiul dispoziţiilor menţionate: a) a hotărât instituirea procedurii sau b) a constatat că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă şi că activele disponibile sunt insuficiente pentru a justifica instituirea procedurii“. 97. Potrivit art. 3 din Directivă, „Creanţele preluate de instituţia de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o perioadă care precede şi/sau, după cum este cazul, succede o dată stabilită de statele membre“. 98. Acest aspect nu poate fi însă rezolvat de Curtea Constituţională, care trebuie să soluţioneze prezenta excepţie de neconstituţionalitate in limine litis, în condiţiile în care, pe de o parte, acesta reprezintă un neajuns al operaţiunii tehnicojuridice de transpunere în sine a unui act european şi o incoerenţă internă de tehnică legislativă, iar, pe de altă parte, autorii excepţiei nu s-au raportat în motivare la art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că Legea nr. 200/2006, chiar infidel transpusă sub aspect terminologic, respectă, în esenţă, scopul Directivei 80/987/CEE, în sensul că asigură un grad minim de protecţie socială pentru angajaţii care deţin creanţe salariale împotriva angajatorului debitor aflat în stare de insolvenţă. 99. Ca modalitate de definire temporală a perioadei de referinţă pentru acordarea beneficiului de garantare a creanţelor salariale, actul european precizează la art. 3: „Creanţele preluate de instituţia de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o perioadă care precede şi/sau, după cum este cazul, succede o dată stabilită de statele membre.“ Potrivit art. 4, această perioadă însă „nu poate fi mai scurtă decât perioada care acoperă remuneraţia pentru ultimele trei luni ale raportului de muncă care precede sau succede data menţionată la articolul 3. Statele membre pot include această perioadă minimă de trei luni într-o perioadă de referinţă a cărei durată nu poate fi mai mică de şase luni“. 100. Revenind la legea română şi în condiţiile în care sintagma „deschiderea procedurii insolvenţei“ nu este explicată în corpul legii ca fiind strict raportată, in terminis, fie la procedura generală, fie la cea simplificată, apreciem că interpretarea art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 200/2006, pentru a fi compatibilă cu principiile constituţionale ale egalităţii şi protecţiei sociale de care se bucură salariaţii, ar fi trebuit să aibă în vedere mecanismul şi momentele diferite în care poate interveni ridicarea dreptului de administrare, ca şi condiţie sine qua non a accesului la măsura de protecţie socială în cauză. Altfel spus, ar fi trebuit să aibă în vedere nu doar data deschiderii procedurii insolvenţei, abordare corectă în ce priveşte situaţia angajatorului-debitor ce nu optează pentru reorganizare, ci şi data constatării sau deschiderii falimentului, etapă ulterioară în cadrul procedurii insolvenţei, când se ridică de drept dreptul de administrare al debitorului. Acesta este sensul conjuncţiei „sau“ din cuprinsul art. 2 din Directiva 80/987/CEE, ceea ce arată faptul că legiuitorul naţional şi interpretul de drept al legii trebuie să se raporteze, după caz, la acel moment procedural de referinţă care, potrivit dreptului intern aplicabil, defineşte starea de insolvabilitate a angajatorului şi, în acelaşi timp, asigură realizarea, cumulativ, a ambelor condiţii prevăzute în acelaşi art. 2, respectiv: a) declanşarea procedurii insolvenţei şi b) ridicarea dreptului de administrare. Acest text stabileşte un cadru flexibil pentru legiuitorul naţional, definind starea de insolvabilitate ca fiind marcată de o cerere pentru deschiderea unei proceduri colective întemeiate pe insolvabilitatea angajatorului, prevăzută de actele cu putere de lege şi de actele administrative ale unui stat membru, iar această stare să implice lipsirea, în tot sau în parte, a angajatorului de activele sale. Prin urmare, pentru a da eficienţă normei juridice, legiuitorul naţional, dar şi interpretul legii trebuie să se raporteze la acel moment şi act procedural specific propriei proceduri de insolvenţă şi/sau faliment în care debitorul este/va fi lipsit de dreptul său de administrare. 101. Legea nr. 200/2006 răspunde acestei cerinţe, în sensul că art. 15 alin. (2) nu fixează expressis verbis o limită maximală, de natură procedurală, pentru depunerea cererii de acordare a creanţelor salariale din Fondul de garantare: „(2) Perioada prevăzută la alin. (1) este perioada anterioară datei la care se solicită acordarea drepturilor şi precedă sau succedă datei deschiderii procedurii insolvenţei.“ Aşadar, textul de lege nu distinge între etapele insolvenţei şi nu impune un termen-limită până la care trebuie să se raporteze respectivele creanţe salariale, acestea fiind legate de momentul deschiderii procedurii insolvenţei (fără a se preciza de care) ca moment de referinţă, dar fiind pentru o perioadă anterioară sau ulterioară acestuia. 102. Într-o interpretare extensivă, dreptul de compensare a creanţelor salariale pentru 3 luni calendaristice se poate cere şi pentru o perioadă mai îndepărtată de primele 3 luni de la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, fără a fi contrazis cu nimic scopul Legii nr. 200/2006 sau al Directivei 80/987/CEE, ci, dimpotrivă, asigurându-i eficienţa. Esenţial este, în raţiunea legiuitorului european şi român, ca toţi salariaţii ale căror salarii nu au fost plătite de angajatorul lor, aflat în stare de insolvabilitate şi faţă de care s-a ridicat dreptul de administrare, să poată beneficia de măsura de protecţie socială constând în plata a 3 salarii corespunzătoare acestei perioade, în cuantumul/plafonul prevăzut de lege. 103. Art. 5 alin. (1) pct. 18 din Legea nr. 85/2014 defineşte creanţele salariale ca fiind „creanţele ce izvorăsc din raporturi de muncă şi raporturi asimilate între debitor şi angajaţii acestuia. Aceste creanţe sunt înregistrate din oficiu în tabelul de creanţe de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar“. 104. Art. 19 din Legea nr. 200/2006 stabileşte modalitatea în care se solicită, se stabileşte cuantumul creanţelor salariale cuvenite salariaţilor şi se efectuează plata, respectiv de către agenţiile teritoriale, la cererea scrisă a administratorului sau lichidatorului angajatorului în stare de insolvenţă. În acest sens, alin. (4) arată că „Înainte de a se adresa agenţiei teritoriale, salariaţii sau organizaţiile legal constituite ce reprezintă interesele acestora trebuie să notifice în scris administratorul sau lichidatorul angajatorului în stare de insolvenţă, în vederea efectuării demersurilor necesare pentru plata creanţelor salariale potrivit alin. (1). (...)“ 105. Or, lichidatorul judiciar este numit în cursul falimentului, aşa cum rezultă din art. 63 alin. (1) din Legea nr. 85/2014: „(1) În cazul în care dispune trecerea la faliment, judecătorul-sindic va desemna un lichidator judiciar, (...)“ De asemenea, art. 39 alin. (2) dispune că „Plăţile se vor face dintr-un cont deschis la o unitate a unei bănci, pe bază de dispoziţii emise de debitor sau, după caz, de administratorul judiciar, iar în cursul falimentului, de lichidatorul judiciar“. Din moment ce lichidatorul există doar în etapa falimentului, este evident că această referire conduce la concluzia că cererile pentru accesarea fondului de garantare pot fi depuse şi în etapa falimentului. 106. De altfel, în tot cuprinsul Legii nr. 200/2006 apare în mod frecvent alăturarea „administratorul judiciar/lichidatorul judiciar“, ceea ce semnifică voinţa legiuitorului de a asigura un cadru legal flexibil pentru interpretarea şi aplicarea textelor respective, cu adaptarea la situaţia concretă/etapa specifică a procedurii insolvenţei în care se află fiecare angajator-debitor. 107. Prin urmare, Curtea constată că, la nivelul concepţiei Legii nr. 200/2006, mecanismul ce implică plata creanţelor salariale, inclusiv a celor ce se pot plăti din Fondul de garantare, implică atât administratorul judiciar, cât şi lichidatorul judiciar, ceea ce înseamnă că este avută în vedere inclusiv perioada falimentului, şi nu doar deschiderea procedurii de insolvenţă, în care se numeşte un administrator judiciar. 108. Limitarea impusă prin interpretarea dată prin Decizia nr. 16/2018 nu rezidă explicit nici din cuprinsul art. 7 din Normele de aplicare a Legii nr. 200/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.850/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.038 din 28 decembrie 2006, acesta având următorul cuprins: „(1) În situaţia în care creanţele salariaţilor angajatorului în stare de insolvenţă sunt anterioare lunii în care s-a deschis procedura insolvenţei, perioada de 3 luni calendaristice prevăzută la art. 15 alin. (1) din lege precedă datei deschiderii procedurii. (2) În situaţia în care creanţele salariaţilor angajatorului în stare de insolvenţă sunt ulterioare lunii în care s-a deschis procedura insolvenţei, perioada prevăzută la art. 15 alin. (1) din lege succedă datei deschiderii procedurii.“ 109. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 sunt suficient de flexibil redactate încât să permită interpretarea şi aplicarea lor cazuală, de către judecătorul-sindic şi autorităţile în drept să conlucreze pentru acordarea creanţelor salariale angajaţilor îndreptăţiţi, astfel fiind atins scopul Legii nr. 200/2006 (şi al Directivei 80/987/CEE) şi respectat art. 41 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Însă acest text capătă valenţe neconstituţionale în condiţiile în care, pentru acordarea celor 3 salarii cuvenite angajaţilor debitorului aflat în stare de insolvenţă, sunt excluse, în opera de interpretare şi aplicare a sa, etapele ulterioare datei deschiderii procedurii insolvenţei. 110. Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Iason - S.A., prin lichidator judiciar Cabinet individual de insolvenţă Ţifrea Marius, în Dosarul nr. 4.443/62/2017 al Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, de S.M. Business Insolv - SPRL, în calitate de lichidator judiciar al S.C. LB - S.R.L. din Râmnicu Vâlcea, în Dosarul nr. 2.943/114/2018 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi de SIS Insolvency - S.R.L., în calitate de lichidator judiciar al Giova Shoes Prod - S.R.L. din Beiuş, în Dosarul nr. 2.040/111/CA/2018 al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 iulie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
