Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) teza finală, ale art. 70 alin. (4) şi ale art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nicolae Ivănescu în Dosarul nr. 8.902/280/2019/a1.1 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală. Cauza formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.891D/2019. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, asistat de doamna avocat Daniela Nicoleta Andreescu, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a depus la dosar o serie de înscrisuri în demonstrarea admisibilităţii cererii şi a legăturii dintre dispoziţiile criticate şi obiectul cauzei. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care, prin apărătorul ales, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate formulate, prin raportare, în principal, la probele trimise la dosarul Curţii Constituţionale, care sunt copii de pe ordonanţele emise de procuror. Arată, în esenţă, că a invocat în special neconstituţionalitatea art. 67 alin. (2) teza finală şi a art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală pornind de la situaţia de fapt dintr-un dosar în care printr-o ordonanţă s-a dispus recuzarea unui expert. Ulterior, deşi nu există cale de atac, a apărut o ordonanţă de infirmare a ordonanţei prin care s-a admis recuzarea expertului, fiind prima dată când apărătorul a văzut o astfel de metodă. Se mai arată că în acest dosar s-a trecut peste dispoziţiile art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală, care spun că nu există posibilitatea să se formuleze cale de atac. Se face trimitere în acest sens la fila 133 din dosar, pentru a se observa actul emis în cauză, detaliindu-se sub acest aspect succesiunea şi conţinutul actelor emise în cauză. Pornind de la această situaţie de fapt, s-a formulat ulterior recuzarea procurorului care a procedat în maniera arătată. Cererea de recuzare a fost respinsă, în sensul că e inadmisibil ca un procuror care este chemat să analizeze recuzarea să fie recuzat la rândul lui. În esenţă, se descrie, în continuare, situaţia de fapt care a constituit premisa criticilor de neconstituţionalitate, arătându-se că în situaţia dată nu este de folos o sesizare la Inspecţia Judiciară, fiind necesară o reformare a reglementărilor, acesta fiind şi motivul pentru care s-a completat cu actele depuse la dosar. Se mai arată că, în rest, se menţin criticile formulate, afirmându-se că se creează un statut de favoare pentru unii magistraţi în raport cu ceilalţi. Cât priveşte art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală, se arată că nu se defineşte ce înseamnă „altă persoană“. În concluzie, se solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă în ceea ce priveşte art. 67 alin. (2) teza finală şi art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală, arătând că se invocă aspecte de interpretare şi aplicare a acestora. De asemenea, respectivele texte nu au legătură cu fondul cauzei, având în vedere că au fost criticate în procedură de cameră preliminară. În subsidiar, precum şi în ceea ce priveşte art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, referindu-se şi detaliind datele concrete care rezultă din dosarul cauzei. Precizează că art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală face o diferenţă între prezenţa suspectului sau inculpatului la reconstituire şi participarea sa efectivă la acest procedeu. Textul se referă la refuz şi imposibilitatea de a participa efectiv, fără a preciza că în celelalte cazuri se efectuează în lipsă. În cazul reconstituirii efectuate în cursul judecăţii sunt incidente însă toate garanţiile fazei procesuale. 6. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei arată că, în momentul în care a fost sesizată Curtea, cauza era în procedura camerei preliminare, aşa încât nu au fost avute în vedere concluziile de fond ale judecătorului de cameră preliminară. Cât priveşte situaţia din art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu are în vedere o reconstituire clasică, sens în care arată în concret cum s-a realizat reconstituirea în cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 7 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 8.902/280/2019/a1.1, Judecătoria Piteşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) teza finală, ale art. 70 alin. (4) şi ale art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de inculpatul Nicolae Ivănescu într-o cauză penală în care a formulat cerere de recuzare a procurorului de caz. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine, în esenţă, că art. 67 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât a formulat o cerere de recuzare a procurorului chemat să decidă asupra recuzării, cerere ce i-a fost respinsă ca inadmisibilă. A mai arătat că, atunci când există motive care conduc la lipsa de imparţialitate atât a procurorului de caz, cât şi a prim-procurorului, acest aspect nu poate fi invocat. Aceste considerente determină ca textul de lege menţionat să fie în dezacord cu prevederile Constituţiei României şi ale pactelor şi tratatelor la care România este parte. 9. Totodată, a mai învederat că dispoziţiile art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, respectiv încalcă dublul grad de jurisdicţie, „întrucât un procuror incompatibil poate soluţiona definitiv plângerea“, soluţia neputând fi cenzurată de organul ierarhic superior sau de o instanţă de judecată. Arată că nu este prevăzută nicio sancţiune pentru situaţia în care ordonanţa prin care se soluţionează cererea de recuzare este dată de un procuror necompetent potrivit legii, în acest caz nefiind incidentă nulitatea absolută, deşi s-ar fi impus. 10. A mai arătat că dispoziţiile art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală încalcă principiul egalităţii în drepturi, întrucât există o inegalitate între suspecţii şi inculpaţii care se încadrează în situaţiile enumerate de art. 90 din Codul de procedură penală (aceştia sunt încunoştinţaţi şi participă la acest procedeu probatoriu) şi inculpaţii care nu se încadrează în situaţiile enumerate la art. 90 din Codul de procedură penală (aceste persoane nu au posibilitatea legală de a participa la acest procedeu probatoriu). 11. Judecătoria Piteşti - Secţia penală consideră că excepţia este neîntemeiată. 12. Referitor la dispoziţiile art. 67 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, apreciază că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, prin reglementarea acestui text de lege, legiuitorul a avut în vedere limitarea abuzului de drept şi a posibilităţii de tergiversare a soluţionării cauzelor penale, în deplină concordanţă cu dreptul la un proces echitabil. Dacă s-ar crea posibilitatea ca părţile sau subiecţii procesuali principali săl poată recuza pe procurorul chemat să decidă asupra recuzării, s-ar ajunge la situaţii în care toţi procurorii dintr-o unitate de parchet ar putea fi recuzaţi, aspect ce ar contraveni chiar dreptului la un proces echitabil. 13. Totodată, nici dispoziţiile art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Faptul că o asemenea ordonanţă nu poate fi atacată separat cu o cale de atac se explică, pe de o parte, prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului penal, prin faptul că astfel părţile sunt împiedicate să abuzeze de instituţia recuzării, iar, pe de altă parte, prin faptul că legalitatea efectuării actelor şi desfăşurării urmăririi penale este supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară, care are obligaţia de a verifica legalitatea efectuării tuturor actelor din timpul urmăririi penale. Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului penal este de competenţa legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. 14. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa consideră că acest text de lege nu este în dezacord cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în faţa legii. Astfel, textul de lege reglementează doar modalitatea de desfăşurare a reconstituirii în situaţia în care inculpatul se află în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 90 din Codul de procedură penală, fără să precizeze că în celelalte cazuri reconstituirea se va efectua în lipsa inculpatului. Din contră, teza finală a textului de lege menţionat arată că doar atunci când suspectul sau inculpatul refuză să participe sau nu poate participa la reconstituire acest procedeu probator va fi efectuat cu participarea altei persoane. 15. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a art. 67 alin. (2) teza finală din Codul procedură penală este neîntemeiată, arătând că, în multe rânduri, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că în faza de urmărire penală legiuitorul poate opta atât pentru instituirea, cât şi pentru eliminarea unor garanţii procesuale, cu condiţia ca actele organelor de urmărire penală să poată fi cenzurate de instanţa de judecată. Ulterior rezolvării cauzei penale de către procuror, aceasta va fi supusă controlului judecătorului de cameră preliminară, care va verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, nu se poate afirma că prin reglementarea criticată se încalcă accesul liber la justiţie, câtă vreme cauza ajunge să fie examinată în final de către o instanţă de judecată. Referitor la instituţia recuzării, Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri şi implicit a procesului penal. Or, dacă s-ar formula cereri de recuzare şi împotriva celor chemaţi să rezolve astfel de cereri, s-ar ajunge la formularea unor cereri repetate, cu caracter abuziv, de natură să tergiverseze soluţionarea cauzei şi să aducă atingere procesului echitabil. 17. Referitor la criticile de neconstituţionalitate a art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală, Guvernul arată că principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală, reglementat la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, obligă la asigurarea acestuia în acele faze ale procesului penal în care se stabileşte vinovăţia inculpatului şi pedepsele penale ce urmează a fi executate. Or, referitor la natura recuzării, Curtea Constituţională a reţinut că aceasta este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă. Această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar. S-a arătat că dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală este valabil doar în situaţia examinării vinovăţiei, care are ca premisă o acuzaţie penală formulată împotriva unei persoane, aceasta neregăsindu-se, în general, în cazul soluţionării unei cereri de recuzare, care nu antamează probleme de fond. Totodată, în practica instanţei de contencios constituţional s-a reţinut că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a reţinut că accesul liber la justiţie nu presupune în toate cazurile accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite. Faţă de argumentele prezentate, Guvernul consideră că excepţia invocată este neîntemeiată. Se mai arată că autorul excepţiei invocă faptul că nu este prevăzută nicio sancţiune pentru situaţia în care ordonanţa de soluţionare a cererii de recuzare este dată de un procuror necompetent. Faţă de astfel de critici, excepţia este inadmisibilă, întrucât nu intră în competenţa Curţii Constituţionale să cenzureze omisiunile de reglementare, ci numai conformitatea dispoziţiilor legale în vigoare cu normele şi principiile Constituţiei. 18. Referitor la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală, se arată că unul dintre principiile care guvernează faza urmăririi penale este caracterul nepublic al acesteia, consacrat la art. 285 alin. (2) din Codul de procedură penală. O parte dintre activităţile specifice care se desfăşoară în cursul urmăririi penale au un caracter secret, confidenţial, justificat de faptul operativităţii şi eficienţei strângerii probelor şi luării unor măsuri necesare pentru identificarea autorilor şi tragerea la răspundere penală a acestora. Cu toate acestea, trebuie în egală măsură garantat dreptul la apărare al suspectului sau inculpatului, iar Codul de procedură penală conţine astfel de garanţii, sens în care se menţionează, cu titlu de exemplu, dreptul apărătorului suspectului sau inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori de cercetare, precum şi a percheziţiei corporale sau a vehiculelor, în cazul infracţiunilor flagrante. Aşadar, prevederea criticată nu trebuie privită izolat, ci prin raportare la celelalte prevederi ale Codului de procedură penală, motiv pentru care se apreciază că excepţia este neîntemeiată. Pe de altă parte, din analiza criticilor formulate, rezultă că autorul excepţiei invocă mai ales aspecte ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii la cazul concret; or, astfel de aspecte excedează competenţelor Curţii Constituţionale, cu consecinţa inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate. 19. Avocatul Poporului consideră, referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală, faţă de art. 21 din Legea fundamentală, că aceasta nu poate fi reţinută. În continuare, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 625 din 26 octombrie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală, care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulate în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi se pronunţă procurorul ierarhic superior, este neconstituţională. Distingând între deciziile simple şi cele interpretative pe care le pronunţă Curtea Constituţională şi precizând că dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră faptul că efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale are în vedere toate deciziile, indiferent de tipul acestora, simple sau interpretative, Avocatul Poporului arată că toate deciziile Curţii Constituţionale au ca efect obligaţia organelor de aplicare a legilor de a se conforma acestora, în sensul de a nu aplica dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, iar în cazul celor interpretative, aceste organe trebuie să îşi adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanţa de contencios constituţional. Astfel, în cazul deciziilor interpretative, norma a cărei constituţionalitate s-a constatat îşi va înceta aplicabilitatea numai în ceea ce priveşte interpretarea neconformă exigenţelor constituţionale, aceasta urmând a funcţiona limitat în sensul în care corespunde acestora. Faţă de cele de mai sus, se apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost formulată, apare ca inadmisibilă. 20. Se consideră că nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate a art. 67 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. Art. 21 din Constituţie garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Legiuitorul a avut în vedere limitarea abuzului de drept şi a posibilităţii de tergiversare a soluţionării cauzelor penale, în deplină concordanţă cu dreptul la un proces echitabil. 21. De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate a art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală. Prevederile legale criticate, care reglementează modalitatea de desfăşurare a reconstituirii în situaţia în care inculpatul se află în una dintre situaţiile prevăzute de art. 90 din Codul de procedură penală nu aduc atingere principiului constituţional care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor, întrucât normele supuse controlului de constituţionalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar violarea principiului egalităţii şi nediscriminării ar putea exista atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă. 22. În concluzie, se consideră că dispoziţiile art. 67 alin. (2) teza finală şi ale art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate a art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 67 alin. (2) teza finală - Recuzarea, ale art. 70 alin. (4) - Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului şi ale art. 193 alin. (3) - Reconstituirea din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins: - Art. 67 alin. (2) teza finală: „Este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.“ – Art. 70 alin. (4): „Procurorul ierarhic superior se pronunţă prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.“ – Art. 193 alin. (3): „Când suspectul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile prevăzute la art. 90, reconstituirea se face în prezenţa acestuia, asistat de apărător. Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane.“ 26. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor criticate se invocă prevederile constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale în materia drepturilor omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 - Dreptul la apărare şi ale art. 132 alin. (1) referitoare la statutul procurorilor. 27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare. 28. Astfel, în ceea ce priveşte art. 67 alin. (2) din Codul de procedură penală, acesta este criticat în raport cu exigenţele dreptului la un proces echitabil, motivarea vizând, în esenţă, lipsa posibilităţii recuzării procurorului chemat să decidă asupra recuzării. 29. În acest sens, referitor la procedura de soluţionare a cererilor de recuzare, există o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale în care sunt caracterizate regimul juridic al recuzării, precum şi compatibilitatea cu principiile care guvernează dreptul la un proces echitabil. 30. Curtea a reţinut că această procedură „nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal“ (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24). Proceduri similare se regăsesc şi cu privire la alte instituţii - cum ar fi strămutarea, desemnarea altei instanţe, declinarea de competenţă, trimiterea cauzei la alt parchet şi trecerea cauzei de la un organ de cercetare la altul - care nu soluţionează fondul cauzei, ci un incident în administrarea justiţiei, în scopul bunei funcţionări a sistemului judiciar. 31. Curtea Constituţională a mai reţinut că reglementarea soluţionării cererilor de recuzare „reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri“ (de exemplu, Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, precitată). Potrivit expunerii de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit simplificarea modalităţilor de soluţionare a cazurilor de incompatibilitate (abţinere şi recuzare), astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abţineri şi recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la o instanţă sau a procurorilor de la parchet, care ar conduce la tergiversarea soluţionării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiţie. După rezolvarea cauzei penale de către procuror, aceasta va fi supusă controlului judecătorului de cameră preliminară, care va verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. 32. Prin urmare, contrar susţinerilor autorului excepţiei, este asigurat liberul acces la justiţie, cu toate garanţiile ce caracterizează procesul echitabil, câtă vreme cauza ajunge să fie examinată în final de către o instanţă de judecată. 33. Aceste considerente sunt deplin valabile şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală, care sunt criticate, în esenţă, cu motivarea că ar încălca dreptul la un proces echitabil, respectiv dublul grad de jurisdicţie, întrucât „un procuror incompatibil poate soluţiona definitiv plângerea“, soluţia neputând fi cenzurată de organul ierarhic superior sau de o instanţă de judecată. 34. În privinţa acestui text de lege se observă şi faptul că, prin Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 7 februarie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală, care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulate în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi se pronunţă procurorul ierarhic superior, este neconstituţională. Aşa cum rezultă însă din dispozitivul deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, susţinut de considerentele aceleiaşi decizii, ipoteza art. 70 din Codul de procedură penală sancţionată de Curte, care vizează procedura de soluţionare a cererii de recuzare a procurorului de şedinţă, formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, este diferită de cea criticată în prezenta cauză, care vizează procedura de soluţionare a cererii de recuzare a procurorului în faza de urmărire penală. 35. Ca urmare, considerentele şi soluţia Deciziei nr. 625 din 26 octombrie 2016 îşi păstrează valabilitatea cât priveşte ipoteza normativă acolo analizată şi nu determină inadmisibilitatea prezentei excepţii de neconstituţionalitate. În acest sens Curtea a statuat şi prin Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 mai 2021, unde, realizând aceeaşi distincţie, s-a învestit şi a examinat pe fond, între altele, şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală. 36. Referitor la faza urmăririi penale, reglementată prin art. 285-341 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, precitată, că aceasta este cea dintâi fază a procesului penal, este premergătoare judecăţii, se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect, conform art. 285 alin. (1) din Codul de procedură penală, strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Conform art. 55 alin. (3) din Codul de procedură penală, atribuţiile procurorului în cursul procesului penal vizează: supravegherea sau efectuarea urmăririi penale; sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a instanţei de judecată; exercitarea acţiunii penale; exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege; încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formularea şi exercitarea contestaţiilor şi căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute de lege. Totodată, competenţa procurorului în cadrul procesului penal este reglementată la art. 56 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, conform căruia aceasta constă în conducerea şi controlul nemijlocit al activităţii de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi în supravegherea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, precum şi în efectuarea oricărui act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. 37. Curtea a constatat că, soluţionând prin ordonanţă cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, procurorul ierarhic superior nu exercită atribuţii ce ţin de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, respectiv nu cenzurează activitatea judecătorului. Soluţionarea de către procurorul ierarhic superior a cererii de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, constituie o formă concretă prin care Ministerul Public îşi îndeplineşte rolul de reprezentant al interesului social, general şi public. Acest incident procedural, ce apare în faza urmăririi penale - recuzarea, priveşte activitatea judiciară a procurorului ca subiect procesual oficial, iar soluţionarea sa de către procurorul ierarhic superior corespunde mecanismului de realizare a controlului ierarhic intern din cadrul Ministerului Public. 38. Cât priveşte susţinerile potrivit cărora normele procesual penale criticate exclud de la controlul instanţei de judecată soluţia dată de procurorul ierarhic superior cererii de recuzare formulate în faza de urmărire penală, Curtea a constatat că, „şi în ipoteza în care cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, este respinsă de procurorul ierarhic superior, judecătorul de cameră preliminară, analizând legalitatea actelor de urmărire penală, va putea constata că o parte sau toate actele existente la dosar au fost efectuate de către o persoană incompatibilă“ (paragraful 35). 39. Astfel fiind, Curtea a constatat că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece nu prevăd o cale de atac cu privire la ordonanţa prin care se soluţionează cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, este neîntemeiată. 40. Soluţia adoptată de Curte şi considerentele care o fundamentează îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit motive de natură să determine un reviriment jurisprudenţial. 41. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală, se susţine că încalcă principiul egalităţii în drepturi, întrucât există o inegalitate între suspecţii şi inculpaţii care se încadrează în situaţiile enumerate de art. 90 din Codul de procedură penală (aceştia sunt încunoştinţaţi şi participă la acest procedeu probatoriu) şi inculpaţii care nu se încadrează în situaţiile enumerate la art. 90 din Codul de procedură penală (aceste persoane nu au posibilitatea legală de a participa la acest procedeu probatoriu). 42. Aceste critici nu pot fi reţinute, întrucât acreditează o interpretare a textului legal ce nu corespunde ipotezelor pe care acesta le prevede, în sensul că s-ar crea o imposibilitate legală pentru inculpaţii care nu se încadrează în situaţiile enumerate de art. 90 din Codul de procedură penală de a participa la reconstituire. Or, aşa cum se poate constata din simpla lecturare a textului criticat, acesta nu exclude sau împiedică suspectul sau inculpatul să fie prezent la reconstituire. Efectuarea reconstituirii în prezenţa altei persoane se face atunci când „suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire“. Situaţia diferită în care se află această categorie de suspecţi sau inculpaţi justifică tratamentul diferit stabilit de legiuitor, nefiind, prin urmare, de natură să se încalce egalitatea în drepturi în sensul menţionat în motivarea excepţiei. De altfel, din analiza criticilor formulate, rezultă că autorul excepţiei invocă mai ales aspecte ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii la cazul concret, or, astfel de aspecte excedează competenţelor Curţii Constituţionale, fiind de competenţa instanţelor de judecată. 43. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae Ivănescu în Dosarul nr. 8.902/280/2019/a1.1 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 67 alin. (2) teza finală, ale art. 70 alin. (4) şi ale art. 193 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
