Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Titirişcă │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare, obiecţie formulată de un număr de 55 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.466 din 21 noiembrie 2023 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.201A/2023. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se invocă critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă şi se susţine, în esenţă, că în adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023, care derogă de la prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, ale Legii responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010 şi ale Legii nr. 360/2022 pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificaţi în cadrul fiscal-bugetar, pentru exerciţiul bugetar aferent anului 2023, nu au fost respectate condiţiile impuse de art. 115 alin. (4) din Constituţie şi dezvoltate în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. Ca atare, posibilele efecte negative asupra obligaţiilor de plată pentru care legislaţia prevede termene clare puteau fi anticipate şi nu sunt nicidecum iminente, astfel că măsurile necesare puteau fi adoptate prin urmarea procedurii parlamentare. Se apreciază că o împrejurare cu caracter de continuitate şi la a cărei apariţie a contribuit Guvernul însuşi prin inactivitate, acesta nedepunând la Parlament niciun proiect de lege care să întrunească exigenţele constituţionale, nu poate constitui o situaţie extraordinară, în contextul în care obligaţiile de plată erau cunoscute, clare, prevăzute de lege, aşa cum precizează chiar Guvernul României în expunerea de motive a proiectului de Lege pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă. Prin urmare, se consideră că niciuna dintre soluţiile legislative cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 nu se fundamentează pe existenţa unei situaţii excepţionale a cărei reglementare să nu poată fi amânată, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 366 din 25 iunie 2014 şi nr. 761 din 17 decembrie 2014. 4. Se mai arată că expunerea de motive a proiectului de lege votat nu cuprinde nicio justificare/fundamentare din perspectiva necesităţii. Astfel, nu sunt clar prezentate cerinţele care reclamă intervenţia normativă şi nici principiile de bază care justifică modificarea legislativă. Or, caracterul sumar al instrumentului de prezentare şi motivare, precum şi lipsa de fundamentare temeinică a actelor normative au fost sancţionate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, în raport cu aceleaşi exigenţe de claritate, predictibilitate a legii şi securitate a raporturilor juridice impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu invocarea deopotrivă a normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Curtea Constituţională a statuat şi că fundamentarea temeinică a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de dispoziţiile constituţionale menţionate, întrucât previne arbitrarul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse şi adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale. Accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrarului, iar rolul controlului de constituţionalitate este de a asigura aceste garanţii, opuse oricărei intervenţii legislative arbitrare. Astfel fiind, Curtea a reţinut că lipsa motivării soluţiilor legislative este de natură să aducă atingere şi dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră statul de drept şi principiul dreptăţii. Se menţionează considerentele Deciziei nr. 682 din 27 iunie 2012 şi ale Deciziei nr. 139 din 13 martie 2019. 5. Se afirmă că, prin conţinutul normativ pe care îl cuprinde, Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare (Pl-x nr. 579/2023), dedusă controlului de constituţionalitate, contravine art. 135 şi 137 din Constituţie, întrucât normele criticate conduc la lipsa clarităţii şi predictibilităţii alocărilor financiare, prin ocolirea rectificării bugetului, dezbătută în Parlament. Or, rezerva bugetară este concepută pentru a face faţă unor situaţii neprevăzute sau urgente, cum ar fi dezastre naturale sau crize economice. Dacă Guvernul utilizează aceste fonduri pentru cheltuieli obişnuite sau planificate, lipsa clarităţii şi a predictibilităţii în ceea ce priveşte alocarea resurselor financiare poate afecta stabilitatea economică şi fiscală. Aprobarea de către Guvern a folosirii rezervei bugetare pentru alte cheltuieli decât cele urgente sau neprevăzute creează premisele unor posibile abuzuri şi utilizări nejustificate ale fondurilor publice. Absenţa unor criterii clare şi a restricţiilor poate duce la decizii subiective şi la cheltuieli care nu sunt în beneficiul public. Utilizarea rezervei bugetare în mod nerezonabil va afecta transparenţa decizională şi responsabilitatea guvernamentală. Cetăţenii şi alte părţi interesate ar putea întâmpina dificultăţi în evaluarea modului în care sunt utilizate fondurile publice, ceea ce poate submina încrederea în Guvern. Folosirea rezervei bugetare pentru cheltuieli curente va conduce la dezechilibre fiscale. Această situaţie poate genera presiuni suplimentare asupra finanţelor publice şi poate compromite capacitatea Guvernului de a face faţă situaţiilor de urgenţă reale atunci când apar. Totodată, se arată că dacă rezerva bugetară este utilizată în mod nerezonabil pentru cheltuieli planificate, capacitatea Guvernului de a răspunde unor situaţii neprevăzute sau de urgenţă poate fi afectată. Situaţiile de criză necesită resurse suplimentare, iar aceasta este o funcţie crucială a rezervei bugetare. Utilizarea nerezonabilă a rezervei bugetare poate avea consecinţe negative pe termen lung, inclusiv deteriorarea ratingului de credit al ţării şi creşterea costurilor de împrumut. 6. Se arată, în concluzie, că utilizarea rezervei bugetare pentru cheltuieli care nu sunt urgente sau neprevăzute este neresponsabilă şi neconstituţională din perspectiva gestionării eficiente a resurselor financiare publice şi a asigurării transparenţei şi responsabilităţii în administrarea fondurilor guvernamentale. Deciziile legate de rezerva bugetară ar trebui să fie luate în conformitate cu principiile economice şi fiscale, având în vedere interesul public şi sustenabilitatea financiară a statului. 7. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere. 8. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în esenţă, că ordonanţa de urgenţă criticată respectă exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât Guvernul, în preambulul acesteia, a indicat situaţia extraordinară în considerarea căreia a fost emisă şi, totodată, a motivat urgenţa reglementării ca urmare a faptului că „la nivelul ordonatorilor principali de credite se înregistrează obligaţii de plată, la termene stabilite potrivit legii, a căror nerespectare poate conduce la iniţierea de acţiuni de recuperare a sumelor datorate de acestea, inclusiv prin executarea silită a conturilor, precum şi la un impact social negativ, prin afectarea drepturilor anumitor persoane“. 9. Totodată, se invocă Decizia nr. 687 din 31 octombrie 2019, paragraful 35, precum şi Decizia nr. 543 din 2 iulie 2020, paragraful 27, prin care Curtea a reţinut că, în contextul în care o modificare legislativă de amploare, aşa cum este cea determinată de adoptarea unei noi legi-cadru de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, este susceptibilă să determine un impact bugetar semnificativ, ce reclamă adoptarea unor măsuri urgente menite să prevină apariţia unor consecinţe negative considerabile asupra bugetului de stat, aceasta poate fi privită ca o situaţie ce are caracter extraordinar, în sensul reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la condiţiile impuse de Constituţie pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului. Pentru identitate de raţiune, se apreciază că aceste considerente se aplică mutatis mutandis şi în prezenta speţă, întrucât neadoptarea unor măsuri urgente pentru asigurarea fondurilor necesare achitării unor obligaţii de plată ar fi avut un impact social negativ prin afectarea drepturilor unor beneficiari. Urgenţa a fost, aşadar, motivată atât în cuprinsul expunerii de motive, cât şi în preambulul ordonanţei de urgenţă criticate. Pe de altă parte, situaţia care a impus adoptarea acestor măsuri constituie o stare de fapt temporară, aplicabilă doar în anul 2023, obiectivă, independentă de voinţa Guvernului, care poate fi încadrată în conceptul constituţional de „situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată“, astfel cum acesta a fost definit în jurisprudenţa Curţii. 10. Prin urmare, criticile de neconstituţionalitate formulate în raport cu art. 115 alin. (4) din Constituţie sunt neîntemeiate, având în vedere cele prezentate în expunerea de motive a proiectului Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023, precum şi faptul că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales a celor sociale şi economice, de o marjă de apreciere, pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public, care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, sens în care se invocă Decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragraful 49. 11. În ceea ce priveşte critica raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căreia „proiectul de lege votat nu este justificat şi fundamentat“, astfel încât expunerea de motive a proiectului Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 nu ar fi conformă cu normele de tehnică legislativă prevăzute în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se precizează că, în jurisprudenţa sa recentă, Curtea Constituţională a reţinut că, de principiu, nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive în cazul diverselor legi adoptate. Curtea a mai reţinut că un viciu de neconstituţionalitate a legii nu poate rezulta din chiar modul în care iniţiatorul ei şi-a motivat proiectul/propunerea legislativă, în condiţiile în care rezultatul activităţii de legiferare este legea adoptată de Parlament. Aşadar, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii. 12. Se consideră că susţinerea autorilor sesizării potrivit căreia „caracterul sumar al instrumentului de prezentare şi motivare“ ar conduce la încălcarea exigenţelor privind claritatea, predictibilitatea legii şi securitatea raporturilor juridice impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie nu poate fi acceptată întrucât actul normativ dedus controlului de constituţionalitate respectă, în ansamblul său, cerinţele privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice. Acesta este clar, întrucât în conţinutul său nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, este precis, fiind redactat într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări, prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilirea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000. Prin urmare, neîncălcând niciuna dintre prevederile cadrului normativ referitor la tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziţiile criticate sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform cărora respectarea Constituţiei şi a legilor este obligatorie. 13. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 135 şi 137 din Constituţie, se invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, Decizia nr. 127 din 6 martie 2019, paragraful 100, prin care Curtea a statuat că finanţarea cheltuielilor bugetare se face din surse financiare alocate în buget, iar majorarea unor cheltuieli se finanţează fie prin suplimentarea alocaţiilor bugetare din fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, fie prin rectificare bugetară. Totodată, se arată că instanţa de contencios constituţional a statuat că, pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple [art. 115 alin. (1) - (3)] sau ordonanţe de urgenţă [art. 115 alin. (4) - (6)]. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori pe cale constituţională, în situaţii extraordinare şi numai sub control parlamentar. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea a constatat caracterul neîntemeiat al acestei critici, având în vedere cele prezentate în notele de fundamentare ale ordonanţelor de urgenţă şi reţinând că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales a celor sociale şi economice, de o marjă de apreciere, pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public, care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia. 14. Prin urmare, în viziunea legiuitorului constituant, alegerea modului în care Guvernul transpune în plan legislativ măsurile fiscal bugetare preconizate este lăsată, fără îndoială, la latitudinea acestuia, neexistând o obligaţie constituţională de a corecta dezechilibrele bugetare doar prin rectificare bugetară. Se subliniază că bugetul de stat este un plan financiar al statului şi că acesta nu poate prevedea cu o exactitate absolută evoluţiile economice în cursul unui an bugetar, ci trasează marile direcţii ale acţiunii statului din perspectivă bugetară. Eventualele dezechilibre apărute pe parcursul anului bugetar se pot corecta prin acte normative de forţa legii, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare îndeplinind toate prescripţiile constituţionale în ceea ce priveşte adoptarea. Prin urmare, critica autorilor sesizării nu priveşte legea adoptată de Parlament, ci mai degrabă mai multe nemulţumiri cu privire la faptul că măsurile au fost adoptate prin ordonanţă de urgenţă, în temeiul art. 115 din Constituţie. Ca observaţie, cu titlu general, se constată că întregul act de sesizare are un predominant caracter politic, iar argumentele invocate de autorii sesizării de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare se referă, în principal, la elemente care ţin de oportunitatea reglementării. 15. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile actelor normative criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare, care are următorul cuprins: „Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73 din 14 septembrie 2023 privind unele măsuri bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 14 septembrie 2023, cu completările ulterioare.“ 17. Analizând susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, rezultă că aceştia critică extrinsec şi intrinsec atât legea antereferită, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare pe care aceasta o aprobă. Curtea constată că ordonanţa de urgenţă a fost completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2023 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare, precum şi unele măsuri pentru îmbunătăţirea absorbţiei fondurilor europene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 29 septembrie 2023, aprobată prin Legea nr. 370 din 7 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1106 din 8 decembrie 2023, aspect avut în vedere de legiuitor, care a inserat sintagma „cu completările ulterioare“ în cuprinsul dispoziţiei normative a articolului unic al legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023. În considerarea celor mai sus precizate, precum şi a faptului că, potrivit art. 62 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora „dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, textul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 care va fi avut în vedere în analiza Curţii este cel cuprinzând modificările aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2023. 18. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) privind principiile statului de drept, legalităţii şi securităţii juridice, precum şi componenta calităţii legii, art. 115 alin. (4) care stabileşte condiţiile în care pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă, art. 135 - Economia, art. 137 - Sistemul financiar şi art. 147 - Deciziile Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 19. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 20. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 55 de deputaţi. 21. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 22. În prezenta cauză, din coroborarea informaţiilor cuprinse în fişele legislative publicate pe paginile de internet ale celor două Camere ale Parlamentului, Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, în procedură de urgenţă, în data de 9 octombrie 2023, după care a fost trimisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, în procedură de urgenţă, la data de 14 noiembrie 2023. La data de 20 noiembrie 2023, legea a fost depusă la secretarul general al Senatului şi, respectiv, la secretarul general al Camerei Deputaţilor, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la data de 22 noiembrie 2023 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. 23. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 21 noiembrie 2023, aşadar în interiorul termenului legal de 2 zile de la data depunerii legii adoptate în procedură de urgenţă la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului. Ca atare, luând act de faptul că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul prevăzut de art. 15 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să constate că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima ipoteză, potrivit căreia „(...) o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (...)“]. 24. Cu privire la obiectul sesizării, Curtea constată că aceasta vizează, pe de o parte, o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, iar, pe de altă parte, o ordonanţă de urgenţă supusă aprobării Parlamentului prin legea criticată, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023. 25. Curtea observă că în cadrul controlului de constituţionalitate a priori exercitat asupra legilor de aprobare a ordonanţelor se poate contesta şi, implicit, Curtea poate efectua controlul asupra aspectelor de constituţionalitate extrinsecă, precum şi a celor de constituţionalitate intrinsecă privind ordonanţa astfel aprobată (Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 iunie 2019, paragraful 25). Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că viciul de neconstituţionalitate al unei ordonanţe simple sau al unei ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. Legea care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 584 din 13 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 6 iulie 2007, Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, sau Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 25 februarie 2014). 26. Prin urmare, pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate a priori şi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023, astfel încât sesizarea este şi sub acest aspect admisibilă. 27. În consecinţă, nefiind incident niciun fine de neprimire al sesizării astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Parcursul legislativ de adoptare a legii criticate 28. Examinând fişa legislativă a actului normativ, în mod corespunzător la Senat şi la Camera Deputaţilor, precum şi documentele ataşate, disponibile în format electronic pe paginile de internet ale celor două Camere ale Parlamentului, Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 14 septembrie 2023, iar, la aceeaşi dată, Proiectul de lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023, însoţit de Avizul Consiliului Legislativ nr. 855 din 14 septembrie 2023, iniţiat de Guvernul României, a fost înaintat Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, fiind înregistrat pentru dezbatere în data de 15 septembrie 2023. În data de 9 octombrie 2023, proiectul de lege a fost adoptat, în procedură de urgenţă, de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată (69 de voturi pentru, 31 de voturi contra şi 8 abţineri), fără a se aduce modificări şi/sau completări formei propuse de iniţiator, şi a fost înaintat spre dezbatere Camerei Deputaţilor. În data de 16 octombrie 2023, proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă, în forma adoptată de Senat, a fost prezentat în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, s-a înregistrat pentru dezbatere la Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, şi a fost trimis pentru examinare în fond, în procedură de urgenţă. În data de 14 noiembrie 2023, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, în temeiul art. 75 şi al art. 76 alin. (2) din Constituţie, a adoptat Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 (175 de voturi pentru, 82 de voturi contra şi o abţinere), fără modificări şi/sau completări faţă de forma adoptată de Senat, aceasta fiind trimisă spre promulgare Preşedintelui României în data de 22 noiembrie 2023. (3) Analiza criticilor de neconstituţionalitate 3.1. Criticile de neconstituţionalitate referitoare la lacunele expunerii de motive, respectiv pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie 29. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate critică actul normativ adoptat de Parlament din perspectiva caracterului sumar al instrumentului de prezentare şi motivare, care nu cuprinde nicio justificare/fundamentare din punctul de vedere al necesităţii şi în care nu sunt clar prezentate cerinţele care reclamă intervenţia normativă şi nici principiile de bază care justifică modificarea legislativă, ceea ce afectează calitatea reglementării. 30. Examinând aceste susţineri, Curtea constată că sunt neîntemeiate. Procedând la examinarea fişei legislative a actului normativ, în mod corespunzător la Senat şi la Camera Deputaţilor, precum şi a documentelor ataşate, disponibile în format electronic pe paginile de internet ale celor două Camere ale Parlamentului, Curtea constată că Proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare este însoţit de expunerea de motive. Este, astfel, îndeplinită, din punct de vedere formal, cerinţa impusă de art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în sensul existenţei unui instrument de prezentare şi motivare. 31. Curtea reţine că, într-o jurisprudenţă constantă, a constatat că un viciu de neconstituţionalitate extrinsec al legii nu poate rezulta din chiar modul în care iniţiatorul ei şi-a motivat proiectul/propunerea legislativă, în condiţiile în care rezultatul activităţii de legiferare este legea adoptată de Parlament. Aşadar, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 39). 32. Totodată, prin decizia antereferită, Curtea a constatat că, de principiu, nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate. Expunerea de motive şi, cu atât mai puţin, modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Curtea a reţinut că expunerea de motive este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia. Prin urmare, expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie. Astfel, expunerea de motive este doar un instrument dintre multe altele ale unei metode interpretative. Faptul că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce ut singuli la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, ea având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate. 33. Curtea a mai reţinut că există mai multe metode interpretative, şi anume literală, extensivă, restrictivă, gramaticală, sistematică, istorică, teleologică sau logică, iar scopul avut în vedere la adoptarea normei este un instrument al uneia dintre aceste metode interpretative, cea teleologică. Or, dacă sensul unei norme poate fi înţeles/dedus prin alte metode interpretative decât cea teleologică sau chiar prin metoda teleologică, apelând la expunerea de motive, la stenogramele care consemnează dezbaterile parlamentare, la motivarea amendamentelor aduse, la rapoartele şi avizele întocmite în procedura parlamentară, nu înseamnă că insuficienţa motivării expunerii de motive duce la neconstituţionalitatea legii. Din contră, dacă în urma parcurgerii tuturor metodelor interpretative, inclusiv a celei teleologice, se ajunge la concluzia că textul legal este neclar/imprecis/imprevizibil, atunci se poate constata încălcarea Constituţiei. Totodată, nu de puţine ori, expunerea de motive, din cauza modificărilor aduse proiectului/propunerii legislative în Parlament, nu mai reflectă prin conţinutul său ceea ce prevede legea adoptată (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, precitată, paragrafele 36 şi 37). 34. În cauza de faţă, Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu solicită efectuarea unui control de constituţionalitate al expunerii de motive, ci doresc să se stabilească faptul că încălcarea prevederilor constituţionale este determinată de lipsa unei motivări din perspectiva caracterului necesar al reglementării. Or, această pretinsă lipsă nu poate fi constatată din moment ce proiectul de act normativ a fost însoţit de un instrument de prezentare şi motivare, rezultând, aşadar, că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate au în vedere, de fapt, pretinse deficienţe ale textului expunerii de motive. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 238 din 3 iunie 2020, instanţa de contencios constituţional nu poate cenzura modul de redactare a expunerii de motive concepute de deputaţi, senatori sau Guvern, după caz, astfel încât Curtea constată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate extrinsecă formulată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate. 35. Mai mult, referitor la standardele de calitate a legii, Curtea observă că, pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, precitată, şi Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 44). 36. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, previzibilitatea legii presupune ca cetăţeanul să dispună de informaţii suficiente şi prealabile asupra normelor juridice aplicabile unei situaţii concrete, iar, prin raportare la cerinţa previzibilităţii, redactarea legilor nu poate prezenta o precizie absolută, din cauza caracterului de generalitate al normelor juridice (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, paragraful 49). Conform aceleiaşi jurisprudenţe, imprecizia termenilor legali poate fi acoperită de o interpretare constantă realizată de instanţele naţionale (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragrafele 56-62), iar persoana trebuie să poată prevedea, într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele concrete ale cauzei, consecinţele unui act determinat de conduită (Hotărârea din 25 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). 37. Din jurisprudenţa mai sus indicată se desprinde concluzia potrivit căreia, pentru relevanţa constituţională a principiului legalităţii, esenţial este ca prin folosirea unei tehnici legislative inadecvate, care să nu întrunească cerinţele clarităţii, preciziei, previzibilităţii şi ale accesibilităţii normei juridice, legiuitorul să fi adus atingere în final unor drepturi, libertăţi sau principii de rang constituţional. Totodată, lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a dispoziţiilor legale a fost asociată, atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu nevoia de asigurare a securităţii raporturilor juridice. Astfel, prin deciziile nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, nr. 570 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 18 iunie 2012, şi nr. 615 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituţională a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat în Constituţie, principiul securităţii raporturilor juridice se deduce din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic şi social, şi că existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia principiul securităţii raporturilor juridice decurge implicit din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 şi 16 iulie 2013, pronunţate în cauzele Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 47, Nedjet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei, paragraful 56, şi Remuszko împotriva Poloniei, paragraful 92). 38. Având în vedere aceste repere jurisprudenţiale, Curtea constată că, pentru a nu se reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta privind calitatea legii, trebuie să se stabilească faptul că textul de lege criticat este clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce care să împiedice aplicarea acestuia. Aşadar, caracterul neclar/imprecis/imprevizibil al unui text nu poate fi o consecinţă directă a caracterului incomplet/neclar/discordant al expunerii de motive, constatare valabilă şi viceversa. Aşadar, exigenţele de calitate a legii şi cele privind modul de redactare a expunerii de motive sunt două chestiuni diferite între care nu se poate stabili o relaţie cauzală. În schimb, între acestea există o relaţie funcţională, în sensul că expunerea de motive poate ajuta la o mai bună înţelegere a dispoziţiilor normative, mai ales a celor tehnice, care, prin natura lor, au un limbaj mai greu accesibil. Nu este rolul Curţii Constituţionale să analizeze consistenţa acestei relaţii funcţionale prin prisma modului de redactare a expunerii de motive (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, paragraful 38). 3.2. Criticile de neconstituţionalitate referitoare la nerespectarea condiţiilor în care pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă, respectiv pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 115 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 147 din Constituţie 39. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate afirmă, în esenţă, că niciuna dintre soluţiile legislative cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 nu se fundamentează pe existenţa unei situaţii excepţionale a cărei reglementare să nu poată fi amânată, încălcându-se, astfel, atât prevederile Legii fundamentale, cât şi cele statuate în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. 40. Analizând aceste susţineri, Curtea constată că sunt neîntemeiate. Cu privire la competenţa Guvernului de a adopta acte cu caracter normativ cu putere de lege, Curtea s-a pronunţat în jurisprudenţa sa, exemplu fiind Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 88, în care instanţa constituţională a statuat că prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar, în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă legi. În esenţă, sub aspectul competenţei de legiferare, Curtea a reţinut că relaţia dintre puterea legislativă şi cea executivă se desăvârşeşte prin competenţa conferită Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) - (6) din Constituţie. Astfel, ordonanţa de urgenţă, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă faţă unei situaţii extraordinare, se justifică prin necesitatea şi urgenţa reglementării acestei situaţii care, datorită circumstanţelor sale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public. Regimul particular al ordonanţei de urgenţă este prevăzut în art. 115 alin. (4) - (6) din Constituţie şi se referă la cazurile în care poate fi emisă: situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acesteia; intrarea în vigoare: numai după depunerea spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera iniţial sesizată şi convocarea obligatorie a Parlamentului, dacă nu se află în sesiune; domeniul de reglementare: acesta poate fi şi de natura legilor organice, caz în care legea de aprobare se adoptă cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Constituţie; ordonanţa de urgenţă nu poate fi însă adoptată în domeniul legilor constituţionale, nu poate afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu poate viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică. Având în vedere aceste considerente, Curtea a reţinut că, pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple [art. 115 alin. (1) - (3)] sau ordonanţe de urgenţă [art. 115 alin. (4) - (6)]. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar (a se vedea Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, paragrafele 89-93). 41. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată şi urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei (a se vedea Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005). Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). De asemenea, „inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare (...) constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă (...). A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi - ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice - în orice domeniu“ (a se vedea Decizia nr. 258 din 14 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 17 aprilie 2006, şi Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 31). Aşa fiind, pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public. Curtea a mai reţinut că „invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi (...)“ (a se vedea Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, precitată). 42. Din analiza jurisprudenţei menţionate rezultă că numai existenţa unor elemente cu caracter obiectiv, care nu au putut fi prevăzute, poate determina apariţia unei situaţii a cărei reglementare se impune cu celeritate. Constatarea acestor elemente se realizează de Guvern, care este obligat să motiveze intervenţia sa în preambulul actului normativ adoptat. Eventualele situaţii urgente, apărute pe parcursul exerciţiului bugetar, pot fi rezolvate, în concret, prin acordarea de către Guvern a unor sume suplimentare din Fondul de rezervă aflat la dispoziţia sa, cu condiţia ca alocarea şi cheltuirea acestor sume să fie făcute numai dacă există o justificare obiectivă şi reală care să stea la baza acestora, justificare care este apreciată doar de către Guvern. În esenţă, aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, Fondul de rezervă aflat la dispoziţia Guvernului trebuie să constituie o rezervă reală, folosită exclusiv în cazul perioadelor dificile, doar în ultimă instanţă şi numai în condiţiile în care au fost epuizate toate celelalte căi de finanţare a unui/unei obiectiv/acţiuni. Caracteristica urgenţei însoţeşte alocarea acestor sume din momentul constatării stării de necesitate cu privire la unele cheltuieli apărute în timpul exerciţiului bugetar până în momentul efectuării plăţilor pentru care acestea au fost solicitate. Astfel, doar inexistenţa unei situaţii care să se circumscrie stării de urgenţă care să fi stat la baza alocării sumelor din Fondul de rezervă la dispoziţia Guvernului constituie premisa unei eventuale deturnări a scopului pentru care aceste sume au fost alocate, prin posibila direcţionare a lor spre alte destinaţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 558 din 24 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 7 iunie 2012). Or, Curtea observă că intervenţia Guvernului în prezenta cauză s-a realizat la iniţiativa Ministerului Finanţelor, unde au fost înregistrate solicitări ale unor ordonatori principali de credite privind asigurarea fondurilor necesare pentru achitarea unor obligaţii de plată, respectiv finanţarea unor cheltuieli curente şi de capital, precum şi a unor cheltuieli de personal, existând, aşadar, o situaţie considerată a fi de urgenţă şi care să justifice accesarea unei surse de finanţare extraordinare, cu atât mai mult cu cât Guvernul este cel care, aşa cum se afirmă şi în preambulul ordonanţei de urgenţă criticate, conduce politica fiscal-bugetară în mod prudent pentru a gestiona resursele şi obligaţiile bugetare, precum şi riscurile fiscale de o manieră care să asigure sustenabilitatea poziţiei fiscale pe termen mediu şi lung, precum şi predictibilitatea politicii fiscal-bugetare pe termen mediu, în scopul menţinerii stabilităţii macroeconomice. 43. Ca atare, analizând motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorii acesteia critică, de fapt, oportunitatea adoptării unei ordonanţe de urgenţă în materia alocării de sume suplimentare din bugetul naţional ordonatorilor de credite. Or, aşa cum a constatat Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, aprecierea oportunităţii adoptării unei ordonanţe de urgenţă, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat, care poate fi cenzurat doar în condiţiile prevăzute expres de Constituţie, respectiv doar pe calea controlului parlamentar exercitat potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie. Aşadar, doar Parlamentul poate decide soarta actului normativ al Guvernului, adoptând o lege de aprobare sau de respingere. Cu ocazia dezbaterilor parlamentare, forul legislativ suprem are competenţa de a cenzura ordonanţa de urgenţă a Guvernului, atât sub aspectul legalităţii, cât şi al oportunităţii, dispoziţiile art. 115 alin. (8) din Constituţie statuând că prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei de urgenţă. Aşadar, nicio altă autoritate publică, aparţinând altei puteri decât cea legislativă, nu poate controla actul normativ al Guvernului din perspectiva oportunităţii actului de legiferare (a se vedea Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 18 martie 2017, paragrafele 89 şi 90). 44. De altfel, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 cuprinde reglementări derogatorii, în sensul art. 15 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 24/2000, în raport cu Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 4 iunie 2020, şi Legea nr. 360/2022 pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificaţi în cadrul fiscal-bugetar pe anul 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1212 din 16 decembrie 2022. Derogarea, ca procedeu al tehnicii legislative, este prevăzută de Legea nr. 24/2000, astfel că, potrivit art. 15 alin. (2) şi (3) din această lege, caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie, iar reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri. În schimb, în ceea ce priveşte abrogarea, aceasta este necesară şi intervine atunci când sunt antinomii legislative, paralelisme legislative sau când legiuitorul constată că există prevederi cuprinse într-un act normativ ce sunt contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior [a se vedea în acest sens art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000]. 45. Aşadar, derogarea presupune preexistenţa unui cadru legislativ într-o anumită materie care are caracter şi aplicabilitate generale şi de la ale cărui soluţii legislative are loc o abatere sub forma unei derogări fie pentru anumiţi subiecţi de drept, fie pentru anumite situaţii particulare aplicabile acestora sau pentru anumite perioade temporare determinate. Ca atare, în acest registru se înscriu şi prevederile derogatorii cuprinse în ordonanţa de urgenţă dedusă controlului de constituţionalitate, fără ca prin aceasta să fie încălcate dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât derogarea este o problemă de opţiune legislativă a legiuitorului primar sau delegat, desigur cu respectarea prevederilor legale în materie, respectiv derogarea de la o lege pe care tot puterea legislativă a adoptat-o, ceea ce nu se poate converti în motive de neconstituţionalitate. 3.3. Criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 135 şi 137 din Constituţie 46. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate invocă nerespectarea prevederilor art. 135 şi 137 din Legea fundamentală întrucât, în esenţă, normele criticate conduc la lipsa clarităţii şi previzibilităţii alocărilor financiare, prin apelarea la Fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţia Guvernului pentru cheltuieli obişnuite sau planificate, în detrimentul rectificării bugetului, dezbătută în Parlament. 47. Examinând aceste critici, Curtea reţine că sunt neîntemeiate. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că în sensul art. 137 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege“, a fost adoptată Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, care stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar (Decizia nr. 1.657 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 13 ianuarie 2011). În ceea ce priveşte Fondul de rezervă bugetară, modul de constituire, alocare şi utilizare al acestui fond este reglementat de Legea nr. 500/2002, care, la art. 30, stipulează următoarele: „Art. 30. - (1) În bugetul de stat se includ Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului şi Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului. (2) Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale Guvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în timpul exerciţiului bugetar. (2^1) Prin actele normative prevăzute la alin. (2), Guvernul poate aproba introducerea în bugetele ordonatorilor principali de credite a acelor subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare necesare reflectării destinaţiei sumelor alocate din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, dacă acestea nu existau anterior actelor normative în cauză în bugetul aprobat ordonatorului principal de credite. (3) Alocarea de sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, pentru bugetele locale, se face prin majorarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat sau a transferurilor de la bugetul de stat către bugetele locale pentru investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe, după caz. (4) Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale Guvernului, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor calamitaţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate. (5) În cursul exerciţiului bugetar Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului poate fi majorat de Guvern din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, în funcţie de necesităţile privind asigurarea sumelor pentru înlăturarea efectelor calamităţilor naturale“. Conform art. 54 alin. (3) din acelaşi act normativ, Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se majorează/alimentează pe parcursul unui an bugetar cu creditele bugetare anulate la propunerea ordonatorilor principali de credite finanţaţi din bugetul de stat, ca urmare a amânării sau desfiinţării unor sarcini pentru care au fost prevăzute sume prin legea bugetară anuală şi prin rectificările bugetare care au loc pe parcursul unui an. 48. Din analiza dispoziţiilor antereferite, Curtea constată că legiuitorul a instituit două tipuri diferite de finanţări aflate la dispoziţia Guvernului, cu destinaţii diferite. Astfel, contrar susţinerilor autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate care afirmă că „rezerva bugetară este concepută pentru a face faţă unor situaţii neprevăzute sau urgente, cum ar fi dezastre naturale sau crize economice“, Curtea observă că Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în timpul exerciţiului bugetar [art. 30 alin. (2) din Legea nr. 500/2002], în vreme ce Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului este cel care se repartizează pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor calamitaţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate [art. 30 alin. (4) din Legea nr. 500/2002]. În acelaşi timp, Curtea observă că legile de rectificare sunt acte normative modificatoare ale legilor bugetare anuale, cărora li se aplică aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale iniţiale, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 500/2002]. În consecinţă, din perspectiva aprobării de către Parlament a măsurilor fiscale promovate de Guvern, diferenţa dintre rectificare şi alte măsuri cu impact asupra unor capitole sau articole bugetare nu se referă la eliminarea posibilităţii Parlamentului de a se pronunţa asupra uneia sau alteia dintre măsuri, ci această diferenţă rezidă în faptul că rectificarea se dezbate şi se aprobă în şedinţă comună a celor două Camere ale Parlamentului [în temeiul art. 65 alin. (2) lit. b) din Constituţie], iar măsurile fiscale, altele decât rectificarea bugetară, se dezbat şi se aprobă potrivit procedurii legislative reglementate de art. 75 din Legea fundamentală. 49. În continuare, Curtea reţine că bugetul naţional se constituie ca un plan financiar al statului, aprobat prin lege, prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile publice stabilite în fiecare an, necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului. Astfel, în acest domeniu, Guvernul, în concordanţă cu art. 138 alin. (1) şi (2) din Constituţie, asigură elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului (Decizia nr. 1.657 din 28 decembrie 2010, precitată, şi Decizia nr. 127 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019, paragraful 95). 50. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia bugetul de stat nu poate prevedea cu o exactitate absolută evoluţiile economice în cursul unui an bugetar, ci trasează marile direcţii ale acţiunii statului din perspectivă bugetară. Eventualele dezechilibre apărute pe parcursul anului bugetar se pot corecta prin acte normative de forţa legii. Astfel, finanţarea cheltuielilor bugetare se face din surse financiare alocate în buget, iar majorarea unor cheltuieli se finanţează fie prin suplimentarea alocaţiilor bugetare din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, fie prin rectificare bugetară (Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 20 octombrie 2008, Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008, sau Decizia nr. 127 din 6 martie 2019, precitată, paragraful 100). Planul financiar al statului este elaborat pe baza legilor aflate în fondul activ al legislaţiei, legi care stabilesc atât veniturile, cât şi cheltuielile statului. Desigur, între Parlament şi Guvern trebuie să existe o relaţie de cooperare loială, astfel ca nici primul să nu pună în pericol finanţele statului prin adoptarea unor măsuri imprudente de diminuare a veniturilor statului sau de creştere a cheltuielilor acestuia şi nici cel de-al doilea să nu se transforme într-un controlor al politicii legislative a Parlamentului. Faptul că o măsură legislativă ce implică cheltuieli bugetare nu a fost luată în calcul la adoptarea bugetului nu scuteşte Guvernul de obligaţia sa de a o pune în executare; mai mult, adoptarea legii bugetului nu echivalează cu lipsa competenţei Parlamentului ca pe anul în curs să adopte o lege care are implicaţii bugetare (Decizia nr. 593 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 22 iulie 2020, paragraful 53). 51. Ca atare, Curtea observă că nici Constituţia şi nici instanţa de contencios constituţional nu impun Guvernului să aleagă între accesarea sumelor aflate în Fondul de rezervă bugetară şi rectificarea bugetară, esenţial fiind ca măsura să fie adoptată de Guvern prin proiecte de lege sau prin acte normative cu putere de lege, supuse ulterior analizei Parlamentului, care se va pronunţa în sensul aprobării sau respingerii iniţiativei legislative ori a ordonanţei, după caz, controlând, astfel, actul normativ al Guvernului din perspectiva oportunităţii intenţiei/actului de legiferare. Alegerea uneia sau alteia dintre cele două surse de finanţare aflate la dispoziţia Guvernului este o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. 52. Totodată, Curtea mai reţine că în jurisprudenţa sa a statuat că, în temeiul prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, acesta poate adopta orice soluţie pe care o consideră oportună şi necesară, iar, în prezenta cauză, Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare a fost adoptată atât de prima Cameră sesizată, cât şi de Camera decizională, fără modificări şi/sau completări faţă de forma propusă de iniţiator. Cu alte cuvinte, legea antereferită aprobă pur şi simplu ordonanţa de urgenţă a Guvernului, ceea ce reprezintă o soluţie legislativă ce corespunde unei opţiuni politice care ţine de competenţa legiuitorului şi care, implicit, consfinţeşte maniera de reglementare aleasă de legiuitorul delegat, cu privire la modalitatea de acordare a unor sume suplimentare ordonatorilor de credite pe parcursul exerciţiului bugetar, fiind dreptul suveran al legiuitorului să aprecieze întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege. Ulterior aprobării sale prin lege, ordonanţa de urgenţă a Guvernului încetează să mai fie un act normativ de sine stătător şi devine, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, un act normativ cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea sa de către Guvern. Curtea subliniază că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, instanţa de contencios constituţional se pronunţă asupra constituţionalităţii unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, ceea ce înseamnă o analiză în raport cu prevederile Constituţiei, aceasta fiind o analiză de drept, Curtea neavând posibilitatea de a sancţiona oportunitatea politicii adoptate de stat (în acest sens, Decizia nr. 497 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 982 din 30 octombrie 2023, paragraful 77). De asemenea, Curtea constată şi că, prin Decizia nr. 214 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 20 mai 2005, a statuat că „planificarea bugetului statului şi concretizarea politicilor şi măsurilor financiare şi bugetare ale statului în plan legislativ sunt aspecte ce nu privesc controlul de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, în caz contrar realizându-se o ingerinţă a acestei instanţe în atributele puterilor legislativă şi executivă ale statului, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consfinţit de art. 1 alin. (4) din Constituţie“. 53. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 55 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi şi constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare, precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare sunt constituţionale în raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 ianuarie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Titirişcă * OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată considerând că sesizarea formulată se impunea a fi admisă şi Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare trebuia declarată neconstituţională în ansamblu pentru următoarele motive: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare a fost adoptată fără respectarea prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, respectiv în absenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare să nu poată fi amânată şi care să fi fost motivată în cuprinsul actului de delegare legislativă. 1. În prezenta cauză Curtea Constituţională a fost învestită cu soluţionarea unei obiecţii de neconstituţionalitate care a vizat Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare în cadrul căreia au fost invocate motive de neconstituţionalitate atât extrinseci, cât şi intrinseci. Între motivele extrinseci invocate se numără şi faptul că actul de legislaţie delegată a fost adoptat fără respectarea prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, adică fără ca la data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 să fi existat o situaţie extraordinară a cărei reglementare să nu poată fi amânată şi care să fi fost motivată în cuprinsul actului normativ. 2. Conform unei jurisprudenţe constante, atunci când Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unui act normativ în baza unor motive extrinseci, această sancţiune vizează actul normativ în ansamblu şi poate permite jurisdicţiei să nu mai procedeze şi la analiza motivelor de neconstituţionalitate intrinsecă (cu titlu de exemplu a se vedea deciziile nr. 747/2015 - paragraful 35, nr. 442/2015, nr. 545/2006, sau, mutatis mutandis, Decizia nr. 82/2009). 3. Tot conform unei jurisprudenţe constante, atunci când Curtea Constituţională este învestită cu soluţionarea unei obiecţii de neconstituţionalitate referitoare la o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului ea este implicit învestită şi cu verificarea îndeplinirii exigenţelor constituţionale referitoare la delegarea legislativă (art. 115 din Legea fundamentală) de către actul de legislaţie delegată (cu titlu de exemplu a se vedea deciziile nr. 255/2005, nr. 584/2007 sau nr. 1.533/2011). Curtea a explicat că această competenţă extinsă îi revine în virtutea faptului că ordonanţele Guvernului aprobate de Parlament încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare conservă şi elementele de identificare atribuite de către Guvern (a se vedea deciziile nr. 95/2006 sau nr. 1.039/2009). 4. De asemenea, o jurisprudenţă la fel de constantă a Curţii Constituţionale a explicitat noţiunea constituţională de „situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată“ prevăzută de art. 115 alin. (4) din Constituţie arătând că aceasta înseamnă că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei (cu titlu de exemplu a se vedea deciziile nr. 255/2005, nr. 761/2014, nr. 859/2015 sau nr. 361/2016). Detaliind, Curtea a precizat că o situaţie extraordinară: - exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun; – are un caracter obiectiv în sensul că existenţa ei nu depinde de voinţa Guvernului; – are un caracter obiectiv şi în sensul că nu a putut fi prevăzută în mod rezonabil; – obligă Guvernul să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public. Şi Curtea a concluzionat opinând că „inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare [...] constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă [...]. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi - ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice - în orice domeniu“ (a se vedea deciziile nr. 258/2006 sau nr. 366/2014). 5. Curtea Constituţională a precizat şi că aspectele de oportunitate nu pot constitui temei pentru adoptarea unei ordonanţe de urgenţă. Cu titlu de exemplu a se vedea decizia 361/2016 în care s-a statuat expres „Invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate (...). întrucât însă asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituţionalitate - situaţia extraordinară -, a cărui respectare este prin definiţie supusă controlului Curţii, să fie, practic, sustras unui atare control, ceea ce ar fi inadmisibil“. 6. Prin urmare, pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă este necesară existenţa unei situaţii extraordinare, adică a unei stări de fapt cu un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, obiectivă, cuantificabilă, independentă de voinţa Guvernului, care nu putea fi prevăzută şi care pune în pericol un interes public astfel încât să impună intervenţia cu celeritate din partea Guvernului. Toate aceste veritabile criterii de constituţionalitate, cu privire la îndeplinirea cărora se poate pronunţa doar instanţa de jurisdicţie constituţională, trebuie motivate de Guvern în preambulul actului său de legislaţie delegată. 7. Din analiza expunerii de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 rezultă că Guvernul a prezentat următoarea justificare pentru urgenţa reglementării: „La nivelul Ministerului Finanţelor au fost înregistrate solicitări ale unor ordonatori principali de credite privind asigurarea fondurilor necesare pentru achitarea unor obligaţii de plată pentru care legislaţia în vigoare prevede termene clare şi a căror amânare conduce la afectarea unor drepturi pentru anumite categorii de beneficiari“ şi „Neadoptarea acestor măsuri, în regim de urgenţă, putând avea consecinţe negative, în sensul că la nivelul ordonatorilor principali de credite se înregistrează obligaţii de plată, la termene stabilite potrivit legii, a căror nerespectare poate conduce la iniţierea de acţiuni de recuperare a sumelor datorate de acestea, inclusiv prin executarea silită a conturilor, precum şi la un impact social negativ, prin afectarea drepturilor anumitor categorii de persoane“. 8. Or, posibilele efecte negative asupra unor obligaţii de plată pentru care legislaţia prevede termene clare sunt, pe de o parte, eventuale, iar pe de altă parte sunt deja anticipate de către Guvern după cum acesta declară prin chiar expunerea de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023. Prin urmare, măsurile necesare combaterii unei astfel de stări de lucruri puteau fi adoptate din timp, inclusiv prin intermediul procedurilor parlamentare obişnuite. O împrejurare care s-a dovedit a avea caracter de continuitate şi la a cărei apariţie a contribuit chiar Guvernul prin faptul că nu s-a adresat din timp Parlamentului nu poate constitui o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. 9. În plus, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 derogă explicit de la prevederile Legii responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, precum şi de la cele ale Legii nr. 360/2022 pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificaţi în cadrul fiscal-bugetar pe anul 2023. Or, conform art. 137 din Constituţie, formarea, administrarea şi controlul resurselor financiare ale statului sunt domenii rezervate ale Parlamentului. Intervenţia Guvernului într-un domeniu rezervat legiuitorului prin măsuri de urgenţă care nu sunt justificate prin prisma art. 115 din Constituţie este neconstituţională. În concluzie, pentru toate aceste motive considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2023 privind unele măsuri bugetare. Judecător, Elena Simina Tănăsescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
